Traducere și sumarizare de Viorela Strat și Victor Drăghici

Prosperitatea lumii vestice e la cotitură. Nu există soluții stabile. Dar autorilor le pare clar încă din prefață ca oamenii au inima deschisă și se simt profund conectați cu ceilalți dar și cu ce îi înconjoară. 

Modernismul și post-modernismul au ignorat aspectul importanței conexiunii comunitare. 

Avangarda metamodernității corelează emoția și rațiunea, insistând pe gândirea critică drept liant social.

În post-modernism gândirea critică este văzută ca o caracteristică a individualismului și scindării. 

Metamodernii își doresc o cultură în care “celălalt” nu este doar diferențiat, ci și integrat. Adica există atât individual, cât și comunitar. Își doresc “o cultură a celuilalt”, coezivă și coerentă. P9

Autorii doresc o comunitate care gândește și acționează în mod integrat, căci numai astfel întregul devine mai mult decât suma părților sale. P10

Introduc termenul de “METAXIE”, care este explicat ulterior – din care derivă acel «meta» al metamodernității – devine posibil să «oscilezi» între diferitele contribuții ideologice, și astfel să percepi sensul general al cărții într-un mod personal și individual, pe parcursul lecturii.

Pe lângă această oscilație, un alt aspect al metaxiei privește depășirea a ceea ce a fost până acum, atingerea unei dimensiuni de dincolo de ceea ce este cunoscut – dar cu care reușim să intrăm în rezonanță doar ocazional.

Max Weber vorbea despre «spiritul» unei epoci, iar Georg Simmel despre suflet ca «unitate supremă» și despre cultură ca fiind «calea sufletului». Dar post-modernismul a uitat, în logica lui bazată pe deconstruire, de aspectele profund unificatoare ale culturii. 

Apar în context metamodernii, care nu doar că includ și integrează curentele culturale precedente, dar și dezvoltă o noua semnificație a transcendenței. Apare metaindividualismul, ce include: participarea activă, contribuții la formarea în ansamblu, mediere, transmitere și retransmitere.

Facilitat comunitar, el contribuie la formarea și stabilizarea comunității. 

PARTEA I – TEORIE

Maik HOSANG – înaintași, sentimente și dimensiuni ale metamodernității

Culturile și cultura în general corespund unui râu aflat într-o continuă schimbare, o naștere și dispariție permanentă a societăților și a reflecțiilor acestora asupra lor însele – prin limbaj, artă și științe.

Cu toate acestea, pot fi delimitate și distinse epoci și/sau faze mai ample, ce se caracterizează prin anumite tipare culturale (meme, simboluri, valori, norme, obiceiuri cotidiene și profunde, tehnici, forme economice și sociale etc.).

Științele sociale și culturale moderne, precum și filosofia culturii, disting de obicei trei epoci marcant diferite în ceea ce privește aceste tipare culturale: premodernitatea, modernitatea și postmodernitatea.

În cultura contemporană apare o nouă diferențiere și, astfel, o nouă terminologie: metamodernitatea.

Ce este metamodernitatea și cum ia naștere, din ce provine?

Modernitatea este concentrată în jurul eficienței și raționalității, ceea ce a dus la o moarte a spiritualității și la o înstrăinare a omului de sine însuși. Au existat mai multe inițiative ce s-au opus alienării aduse de etosul modern. 

Sebastian Kneipp a militat pentru spiritualitate și o sănătate mai apropiate de natură – cum ar fi:

• ’’mișcarea grădinilor’’, denumire dată de medicul din Leipzig, Daniel Gottlob Moritz Schreber, la mijlocul secolului XIX, 
• mișcarea de tineret de la începutul secolului XX 
• noi forme artistice precum Jugendstil (Art Nouveau)
• ulterior, revolta culturală a mișcării din 1968. P 19 

În perioada modernității, exista o dorință pentru forme de viață și muncă mai pline de sens și împlinire, pentru o artă și o cultură ce integrau și spiritualitatea și umanitatea.

În eseul lor din 2010 intitulat Notes on Metamodernism, publicat în Journal of Aesthetics & Culture și tradus în germană în 2014, teoreticienii culturali Timotheus Vermeulen și Robin van den Akker au propus categoria de metamodernism ca o categorie cuprinzătoare pentru diverse tendințe care depășesc atât trăsăturile modernității, cât și pe cele ale postmodernității.

Sensibilitatea metamodernă e descrisă ca o „naivitate informată”, un „idealism pragmatic”.

Prefixul „meta” e legat de conceptul de Metaxie al lui Platon, care desemnează o mișcare între poli opuși și dincolo de aceștia. Jonathan Rowson descrie metamodernitatea ca fiind un „între” cultural; un „după” social și politic; un „dincolo” mistic și transcendent. 

Metamodernitatea este, printre altele, un nou mod de a simți, ba chiar „o nouă structură a simțirii, mai holistică”, „importantă, deoarece precede structurile gândirii și ale societății, precum și domeniile politicii și ale epistemologiei.” P20

Rowson propune un „model al aisbergului culturii” (2023). Acesta ne arată că o mare parte din bunurile culturale care ne înconjoară zilnic – limbile și artele, dar și stilurile arhitecturale și de comunicare, moda și tehnologia – pot fi comparate cu partea vizibilă a unui aisberg deasupra apei. Însă masa unui aisberg se află predominant mai adânc – similar în cazul culturii.

Max Weber, unul dintre fondatorii sociologiei culturii, a recunoscut că valorile nu sunt conștientizate propriu zis, ci provin din adâncurile laturii sentimentale.

Talcott Parsons a formulat în 1977 ipoteza că emoțiile sunt medii centrale de schimb în sistemele sociale și că, în societățile moderne, acestea au înlocuit structura tradițională stratificării sociale în organizarea acțiunilor. 

Humberto Maturana, gânditor sistemic și interdisciplinar, a formulat în 1993 ideea că, “în istoria originilor umanității, emoțiile preced limbajul […]. Cultura a început atunci când limbajul – ca formă de conviețuire prin coordonări consensuale ale acțiunilor și emoțiilor – a devenit parte din modul nostru de viață […]. Emoțiile constituie domeniile de acțiune în care trăim, prin conversațiile noastre, în cadrul cărora apar apoi resursele naturale, necesitățile și posibilitățile”. P21

Există și termenii de ideologie profundă sau cultură profundă (Galtung, 1991). Asemenea modelului aisbergului cultural, acești termeni sugerează că dimensiunile esențiale ale culturilor nu sunt percepute sau reflectate clar la suprafața vieții cotidiene economice și sociale.

Toate cele menționate arată că transformările fundamentale ale culturilor și societăților nu se manifestă doar prin noi tehnici, concepte, mode sau forme de artă, ci implică întotdeauna și apariția unor noi emoții, atitudini, norme. 

Max Weber susține că societatea industrială modernă nu a fost doar rezultatul noilor tehnologii – precum tiparul, mașina cu aburi, războiul de țesut etc. – ci că, pentru ca aceasta să se impună, a fost nevoie și de noi structuri ale sentimentelor și valorilor. Multe dintre aceste tehnologii fuseseră deja descoperite, cel puțin parțial, mai devreme și în China, dar acolo nu au dus la apariția modernității. Pentru aceasta, a fost necesar ceea ce Max Weber a numit pe scurt „etica protestantă” – complexe de emoții și motivații. El descrie cum aceste sublimări ale structurilor de sens creștine, apărute în special în regiunile predominant protestante, au produs o orientare spre succes și o acțiune rațională și întreprinzătoare, calități care diferențiază societățile industriale moderne de lumile cotidiene premoderne.

Vermeulen și van den Akker au fost primii care au caracterizat  metamodernitatea ca o dezvoltare culturală care vine după modernitate și postmodernitate, integrând calități ale ambelor într-un construct nou. P22

Modernitatea este o epocă istorică și socială organizată în jurul unor sentimente, valori și coduri culturale specifice, împreună cu viziuni asupra lumii, tehnologii, structuri economice și sociale corespunzătoare. Modernitatea a apărut în contextul iluminismului, industrializării și democratizării, fiind caracterizată de valori precum știința și rațiunea, progresul, libertatea și drepturile universale ale omului. 

Umanitatea datorează modernității numeroase realizări: educația generală, medicina modernă și tehnologia, dar și libertatea de conștiință, de exprimare, libertatea artistică și libertatea de asociere.

Dependențele de natură spirituală sau politică au fost depășite, iar oamenii au fost încurajați să își folosească propria rațiune. În națiunile guvernate de valorile modernității există drepturi egale și, cel puțin teoretic, șanse egale de dezvoltare pentru toți, indiferent de gen, rasă sau religie. Toate aceste realizări trebuie păstrate și puse la dispoziția cât mai multor oameni.

Totuși, probleme ecologice, sociale și psihologice – care nu au fost eliminate în ciuda „miracolului economic” al societăților industriale occidentale – au apărut din ce în ce mai predominant în reflecții critice asupra modernității.

Așa a apărut postmodernismul.

Privirea sceptică a postmoderniștilor relativizează în mai multe privințe credința în progres și în cunoașterea absolută, specifică modernității. Ei arată că orice cunoaștere depinde de context, și că așa-numitele „adevăruri” trebuie mereu puse sub semnul întrebării, în raport cu structurile de putere care le generează și le interpretează. P23

Michel Foucault a investigat aceste interconexiuni dintre cunoaștere și putere: „să înțelegem că puterea nu este localizată în aparatul de stat și că nimic nu se va schimba într-o societate dacă mecanismele de putere care funcționează în afara aparatelor de stat, între ele, pe lângă ele, la nivelul de bază, cotidian, al societății, nu vor fi modificate”.

Umberto Maturana – „Dificultățile noastre actuale nu există pentru că nu am avea suficientă cunoaștere sau pentru că ne-ar lipsi capacitățile tehnice; dificultățile noastre actuale sunt rezultatul unei lipse de sensibilitate, […] a unei pierderi pe care o suferim prin participarea noastră în conversațiile despre posesie, putere, control asupra vieții și asupra naturii, care definesc cultura noastră patriarhală”. P24

Pentru a dizolva această împletire între cunoaștere și putere, postmodernismul solicită recunoașterea unei diversități de perspective ce pot coexista în mod egal, precum și o distanțare ironică sau sceptică față de orice pretenție de adevăr absolut.

Postmodernismul ține oglinda în fața presupozițiilor ideologice profunde, ascunse sub suprafața modernității, așa cum sunt ele ilustrate de modelul aisbergului cultural. El ne oferă posibilitatea de a vedea sentimentele, normele și reprezentările mentale inconștiente și acceptate ca firești, precum și structurile de putere ascunse.

Totuși, această critică postmodernă aduce la rândul ei noi forme de unilateralitate, cum ar fi relativismul, arbitrarul și scepticismul excesiv. Reacția justificată împotriva ierarhiilor de putere inconștiente sau reprimate poate duce ușor la respingerea ierarhiilor legitime de competență și valori. Iar accentul pus pe contextualitatea cunoașterii și a discursului poate degenera rapid într-o arbitrarietate lipsită de sens a gândirii și acțiunii. Metamodernitatea poate fi înțeleasă ca o mișcare culturală care reflectează atât asupra slăbiciunilor modernității, cât și ale postmodernității. Ea integrează și transcende atât modernitatea, cât și postmodernitatea, conectându-le în mod conștient și reflexiv cu anumite calități ale epocii premoderne, de care modernitatea s-a distanțat inițial în lupta ei pentru emancipare – valori precum comunitatea și transcendența.

Modernitatea crede în progres, în rațiune și în obiectivitate. Postmodernitatea pune la îndoială aceste idealuri și subliniază relativitatea, diversitatea și ironia. Metamodernitatea oscilează între acești poli și caută o sinteză care să le ia în considerare pe ambele.

Modernitatea urmărește un adevăr universal valabil pentru toți. Postmodernitatea respinge această posibilitate și acceptă doar adevăruri locale, contextuale și construite. Metamodernitatea încearcă să găsească o nouă formă de adevăr, care să fie în același timp absolută și relativă, bazându-se pe trăire, pe simțire și pe compasiune.

Modernitatea se încrede în mari narațiuni ale istoriei, politicii și artei. Postmodernitatea deconstruiește aceste narațiuni și le arată contradicțiile, rupturile și raporturile de putere. Metamodernitatea inventează narațiuni noi, conștiente de propria ficționalitate, dar care doresc să ofere sens și semnificație. P25

Apar noi coduri de limbaj, paradoxale:

1. Seriozitate ironică: de exemplu, o discuție despre sensul vieții în care participanții pun întrebări serioase despre semnificație, dar fac și aluzii umoristice la teme spirituale.
2. Idealism pragmatic: când oamenii susțin schimbări sociale sau politice alegând abordări pragmatice, fundamentate pe valori idealiste. De pildă, un grup care promovează stiluri de viață sustenabile prin implementarea și recomandarea unor pași concreți pentru reducerea amprentei ecologice. 
3. Naivitate informată: de exemplu, o expoziție de artă care, la prima vedere, pare naivă și simplă, dar care, la o privire mai atentă, dezvăluie mesaje sociale sau filosofice complexe.
4. Realism magic: atunci când, în opere literare sau în filme, elemente fantastice sunt integrate în decoruri realiste pentru a transmite semnificații metaforice sau alegorice. Un exemplu ar fi un roman în care oamenii dintr-o lume cotidiană se confruntă cu evenimente magice, care simbolizează conflicte psihologice.

Spre deosebire de scepticismul și relativismul postmodernismului, metamodernismul recunoaște și acceptă, într-un mod nou, reflexiv și lipsit de dorință de putere, calități precum: progresul, umanismul, iubirea, visele și viziunile. P26 

Există limite ale creșterii. Analiza rațională, colectarea de date, gândirea sistemică, modelarea computerizată și exprimarea clară sunt metodele folosite în știință și economie – utile, necesare, dar nu suficiente.

Idei ca: formarea de viziuni și crearea de rețele, povestirea adevărului, învățarea și iubirea sunt adesea considerate ‘prea neștiințifice’ și, de aceea, nu sunt luate în serios în arena publică, dominată de cinism.Dar ele nu sunt opționale, ci esențiale pentru orice societate care speră să supraviețuiască pe termen lung. 

În cultura industrială nu este permis să vorbești despre iubire decât în sens romantic și banal.

Oricine vorbește despre capacitatea oamenilor de a practica o iubire fraternă și o iubire față de întreaga umanitate și față de planeta noastră este mai degrabă luat în derâdere decât în serios.

Iubirea și compasiunea sunt preferabile ca soluție cât timp sunt instituționalizate sub forme sociale.

O cultură care nu crede în aceste calități umane superioare, care nu le discută și nu le cultivă, suferă de o limitare tragică a propriului potențial.

E important ca oamenii să se iubească între ei și să se gândească la generațiile următoare, nu doar din griji ecologice (cum e prezentat în carte) ci din pură iubire de aproape, care le salvează sufletele de cinism și îi ajută să colaboreze optim, vindecându-i de alienare. [Perspectiva Viorelei Strat]

În ce domenii se dezvoltă metamodernitatea? 

1. Metamodernitatea în cultură și artă.

Artiștii sunt mereu în avangardă și simt noul. Cercetătorii culturali Vermeulen și van den Akker au putut identifica pentru prima dată în artă noi calități care păstrează libertatea ludică și deschiderea formală a postmodernismului, dar care depășesc ironia și cinismul acestuia prin ancorarea în valori mai profunde.

Laurie Anderson, o artistă experimentală, îmbină muzica, performance-ul, arta multimedia și tehnologia. Lucrările sale combină narațiuni personale cu teme filosofice. Libertatea sa creativă și jocul cu diferite medii reflectă deschiderea metamodernă către forme diverse de expresie. P28

Anohni folosește muzica pentru a aborda teme precum justiția socială, problemele de mediu și identitatea umană. Versurile ei îmbină intensitatea emoțională cu un mesaj politic conștient. Acest idealism pragmatic și capacitatea de a lega sentimente personale cu preocupări globale sunt trăsături specifice metamodernismului.

Jenny Holzer creează lucrări – adesea sub formă de instalații LED sau proiecții –  care combină mesaje politice cu expresie estetică. Și aici se vede tendința metamodernă de a îmbina conținutul profund cu o formă artistică ludică.

Olafur Eliasson este considerat unul dintre cei mai reprezentativi artiști metamoderni. Prin deschiderea formală și îmbinarea genurilor – sculptură, muzică, film, lumină, dans și performance – lucrările sale devin sonde și surse de inspirație pentru ecologie și transcendență. Arta sa merge dincolo de nivelul pur estetic și îi invită pe privitori să reflecteze la semnificații mai profunde. Eliasson colaborează cu o întreagă echipă artistică.

Arta metamodernă co-creativă este și mai vizibilă în cazul teamLab, un colectiv internațional de artiști a cărui practică comună urmărește să creeze estetic și interactiv o confluență între artă, știință, tehnologie și natură. Arta lor, „FutureWorld”, își propune să exploreze relațiile dintre sinele uman și lume, precum și noi forme de percepție. 

2. Metamodernismul ca epocă socială.

De aproximativ 400 de ani, s-au dezvoltat – în comparație cu valorile premoderne – valorile culturale profunde, sentimentele sociale, realizările tehnice și codurileculturale ale modernității, care au avut efecte eliberatoare în multe privințe.

Totuși, în aceste realizări au fost incluse, în mod inconștient:

• polarizări excesive;
• reprimări emoționale;
• și alianțe de putere între economie și politică.

Acestea au condus la noi blocaje de dezvoltare, culminând cu conflicte moderne violente (de ex., războiul din Vietnam).

În urmă cu circa șaptezeci de ani, ideile critice față de modernitate și sentimentele ironice au intrat în codurile culturale ale postmodernismului.

Ideile postmoderne au fost în mare parte orientate spre critica modernității și au dus adesea la exces de ironie, relativism arbitrar și lipsit de sens. Ele s-au dovedit insuficiente pentru a genera o cultură nouă, motivantă, capabilă să ofere speranță în contextul crizelor actuale.

Prin urmare, valorile, sentimentele, ideile și codurile noi care au început să se dezvolte în 2015 ar putea constitui începutul unei noi epoci culturale și sociale: epoca metamodernă. P30  

3. Metamodernitatea ca dezvoltare personală și conștiință

Indivizii trec prin diferite stadii ale competențelor lor cognitive, morale, emoționale și existențiale. În acest proces, oamenii dezvoltă mai întâi, în copilărie, 

1. moduri de gândire preverbale, apoi 
2. concrete și relativ simple, iar în viața de adult,
3. moduri de gândire și relaționare mai abstracte și convenționale, și adesea, mai târziu, 
4. forme postconvenționale și integrate de gândire, relaționare și competență.

Competențele psihice mai înalte (fără a le evalua ca fiind „superioare”) și mai complexe pot fi denumite metacogniție, deoarece ne permit să observăm și să organizăm propriile noastre funcții psihice mai puțin integrate de pe un meta-nivel interior.

Udo Boessmann descrie metacognițiile așa: 

• observarea și reglarea propriilor procese de memorie, gândire și învățare;
• capacitatea de a pune sub semnul întrebării, de a reflecta asupra propriei persoane, asupra succeselor și eșecurilor noastre, precum și de a putea stabili priorități;
• o atitudine autocritică și de asumare a responsabilității în raport cu liberul arbitru;
• capacitatea de auto-transcendență;
• capacitatea de a comuta între propria perspectivă și perspectivele celorlalți;
• capacitatea de a percepe alte persoane într-un mod empatic și totodată realist. P31

Se gestionează o perspectivă integrativă ce pune bazele evoluției societale metamoderne.

4. Metamodernitatea ca proiect politic și social. 

Oamenii cu spirit metamodern înțeleg propria dezvoltare interioară ca bază pentru proiecte sociale și politice, inovații și transformări. La rândul lor, acestea sunt văzute ca o șansă de a aborda și, poate, de a rezolva probleme sociale și ecologice nerezolvate ale modernității și postmodernității. Este vorba, de asemenea, despre dezvoltarea unor punți co-creative între opozițiile care, până acum, au blocat astfel de soluții – între stânga și dreapta, între tradiționaliști și progresiști, între partide ecologiste și cele economic-liberale.

În cartea sa „The Listening Society: A Metamodern Guide to Politics”, Hanzi Freinacht conturează idei pentru o politică adecvată unei societăți globale, digitalizate și sustenabile aflate în devenire. Din perspectiva sa, dezvoltarea personală și creșterea psihologică sunt esențiale pentru o societate viitoare care va fi „mai competentă social, mai inteligentă emoțional și mai matură existențial” decât cea actuală. Într-o astfel de societate, fiecare persoană va fi văzută și auzită.

Pentru a ajunge acolo, este nevoie de un mod de gândire și acțiune politică care să depășească granițele partidelor, să țină în frâu opiniile părtinitoare și conflictele de ego emoțional exacerbate, și care să urmărească îmbunătățirea climatului general al discursului politic.

„Eu mă dezvolt dacă și tu te dezvolți. Chiar dacă avem opinii diferite, ne apropiem de adevăr dacă purtăm dialoguri mai bune și ridicăm standardele interacțiunii dintre noi”. P32

5. Metamodernitatea ca inovație economică. 

Prin extinderea obiectivelor companiei dincolo de eficiență și profit spre un scop evolutiv, apar noi surse de energie. Mulți oameni simt în profunzime dorința de a avea un loc de muncă ce îndeplinește o misiune semnificativă în lume. Dacă organizația lor le oferă ocazia de a activa această dorință, aceștia se simt conectați la o energie evolutivă mai mare și pot astfel să-și dezvolte mai ușor propria creativitate, înțelepciune și forță vitală.

Inovațiile tehnice, economice, sociale și culturale nu mai sunt înțelese și dezvoltate separat, ci ca fațete complementare ale unor procese de transformare durabilă, atunci ’’norii întunecați’’ actuali – proveniți din dezechilibrele economice globale, nedreptățile sociale și distrugerea mediului – ar putea să se risipească treptat, făcând loc unei umanități globale înfloritoare, implicate într-o competiție evolutivă pașnică, de tip metamodern. P34

6. Transcendență și flow co-creativ. 

Johannes Schmidt afirmă că omenirea caută mai mult ca oricând forme noi, mai libere și mai intime, de experiență care să îi conecteze profund cu ei înșiși, cu semenii, cu viața, cu mediul și, în cele din urmă, cu întregul cosmos. Această temă atinge aceeași idee pe care o evocă Frederic Laloux în legătură cu scopul evolutiv.

În secolele pre-moderne, această nevoie era satisfăcută prin diverse religii. Modernitatea, însă, într-un proces al iluminismului, sa îndepărtat de aceste legături religioase și a redirecționat energia spirituală în direcția succesului material (Weber, 1904–05/1996). Golul sufletesc lăsat de modernitate nu a fost umplut de scepticismul și ironia postmodernismului; din contră, acestea au adâncit sentimentul de vid. Totuși, au deschis spații noi – externe și interne – pentru a explora spiritualitatea individual, fără constrângeri. P35

Metamodernul vrea: organizare nedogmatică, o comunicare apropiată de viața reală, perspective profunde, trăiri emoționale puternice, creativitate și deschidere față de științele moderne.

Jurnalista științifică Lynne McTaggart a strâns dovezi (în „Câmpul punctului zero”, 2007) că există un câmp universal subtil de energie. Pornind de la pionieri ai fizicii cuantice (Schrödinger, Heisenberg, Bohr, Pauli), s-au adunat descoperiri impresionante în fizică, biologie și medicină despre cum gândurile, emoțiile și intențiile noastre interacționează cu acest câmp.

McTaggart subliniază clar delimitarea dintre descoperirile științifice riguroase și interpretările esoterice, citând numeroase studii. Dar astfel de idei care depășesc limitele gândirii convenționale întâlnesc dificultăți în a fi acceptate de știința modernă din cauza structurilor subtile de putere.

Aici intervine conceptul de transcendență metamodernă, propus de Schmidt. Transcendența poate fi înțeleasă atât drept câmp subtil universal, cât și ca sete adâncă de sens. Abraham Maslow a inclus „transcendența” ca nivel superior în piramida nevoilor sale, nu doar ca auto-realizare, ci ca identificare cu dezvoltarea integrată a lumii. 

Viziunea metamodernă a transcendenței leagă această energie de valori fundamentale (Binele, Adevărul, Frumosul), reluate din Platon, dar într-o manieră nedogmatică și deschisă interacțiunilor cu un câmp creator universal.

Hanzi Freinacht sugerează că realitatea fundamentală nu se află în evenimentele pe care le percepem concret, ci în potențialități creative – ceea ce numim „realitate” este doar o perspectivă dintr-un câmp hipercomplex de posibilități. Conștiința și fizica cuantică sunt inseparabile; individual, niciuna nu este suficientă pentru a explica pe deplin realitatea. P37

Creativitatea aduce soluții tehnice și artefacte, dar și stare de flow – o rezonanță intuitivă cu „câmpul creator”, „energia evolutivă” și „spațiul universal al posibilităților”.

Oscilația şi fascinația mișcării metamoderne

Ce anume face metamodernitatea fascinantă? De ce ne încurajează și ne entuziasmează? Ce potențiale de bază, complet noi, ne oferă pentru modelarea viitorului și dezvoltarea propriei noastre persoane?

Vermeulen și van den Akker se referă, în textul lor fundamental (2010), la prefixul „meta” din perspectiva Metaxiei lui Platon și leagă de acesta două accente semnificative de sens:

• Pe de o parte, mișcări pendulante, oscilante, între diferiți poli – uneori complet opuși;
• Pe de altă parte, o mișcare ce, din această oscilație între contrarii, duce uneori dincolo de ele: către noi structuri ale simțirii, către noi niveluri ale conștiinței, către noi perspective asupra artei, culturii, economiei și societății.

Ca exemple de oscilații metamoderne sunt menționate în special: modernitatea și postmodernitatea, sinceritatea și ironia, personalul și politicul. În cele ce urmează, această viziune va fi extinsă și asupra altor forme de metaxie, a căror oscilație și balansare ar putea fi semnificative pentru noul sentiment al vieții și formele sale culturale.

Acestea includ polaritățile dintre:

• natură și tehnologie,
• romantism și eficiență,
• productivitate și binele comun,
• creativitate și co-creativitate,
• intensitate și distanță,
• sens și joc,
• conectare și libertate,
• ființă și conștiință,
• simțire și cunoaștere,
• imanență și transcendență,
• ego și Sinele Superior. P38

Metaxia dintre ego și Sinele Superior

Încă din învățăturile străvechi ale Vedelor se regăsește o separare clară între „Prakriti” – sentimentul de sine limitat la corpul nostru – și „Purusha” – conștiința universală sau transcendența din interiorul nostru.

Socrate, părintele gândirii critice și al cunoașterii de sine, diferenția deja între grijile și gândurile limitative și acele conținuturi ale spiritului care ne conectează cu o înțelepciune mai mare, infinită. El numea această voce a înțelepciunii universale din interiorul nostru „Daimonium”-ul nostru.

Baruch Spinoza, unul dintre cei mai importanți filozofi ai epocii moderne, făcea, la mijlocul secolului al XVII-lea, în lucrarea sa principală „Etica”, o distincție fundamentală între două tipuri de trăiri și calități ale gândirii în ființa umană: emoțiile mărunte, egocentrice și adesea negative, precum frica, mânia, gelozia etc., le numea „patimi” (passions). Pe cele mai elevate – sentimente și forme de conștiință precum iubirea, mărinimia și intuiția – le numea „acțiuni” (actions), deoarece doar prin intermediul lor suntem cu adevărat activi și vii.

Max Scheler (1874–1928) a discutat această metaxie folosind conceptele de „instinct” (Trieb) și „spirit” (Geist), sugerând și el nevoia unei științe noi, care să exploreze și să dezvolte și calitățile superioare ale ființei umane. P39

O dezvoltare armonioasă a ambelor permite omului să-și dezvolte potențialul și să-și împlinească „Locul în cosmos” (titlul unei cărți de Max Scheler, 1928).

Psihologia modernă s-a concentrat, însă, în decursul secolului al XX-lea, în special pe aspectele ego-ului accesibile prin metode științifice naturale. Doar câțiva cercetători, printre care Carl Gustav Jung (1875–1961), au sugerat să se ocupe și de dimensiunile sufletești sau spirituale ale omului. La el se găsește și distincția implicită dintre Ego și Sinele Superior în om: a propus să se distingă între „conștiință morală” și „vocea interioară”. De asemenea, Abraham Maslow însuși a completat așa-numita sa piramidă a nevoilor cu o dimensiune complet diferită, cea a „nevoilor de transcendență”. P40

Dezvoltarea umană converge prin ideea că tot mai mulți oameni încep să-și elibereze „Eul” de o atașare prea puternică exclusiv față de propriile nevoi și interese și tind spre un nou sentiment extins de sine și conștiință de sine.

Tanja Singer s-a inspirat din tradițiile spirituale estice, a condus unul dintre cele mai mari studii mondiale bazate pe antrenament mental meditațional privind compasiunea și ajunge la concluzia: „Absența compasiunii este cauza majorității problemelor globale actuale” (Singer, 2023).

Profesorul american și cercetătorul în conștiință Michael Pollan adună în cartea sa „Schimbă-ți conștiința. Cele mai recente descoperiri clinice privind psihedelicele în anxietate, depresie, dependență și transcendență” (2022) numeroase cercetări care arată ce potențiale uimitoare de sănătate și creativitate sunt activate prin extinderea conștiinței umane – indiferent dacă aceasta se realizează prin meditații, yoga, rugăciuni, discuții filozofice, substanțe care extind conștiința sau alte forme de reflecție asupra sinelui.

Deși cele două laturi ale acestei metaxii, „Ego-ul” și „Sinele Superior”, sunt deja cel puțin cunoscute unui număr tot mai mare de oameni, dezvoltarea unei oscilații optime între ele este încă la început. În continuare tindem să ne concentrăm numai pe una dintre cele două părți. P41

Reducerea la ego-ul nostru și reprimarea Sinelui Superior conduc la răspândirea, mai mult sau mai puțin inconștientă, a potențialelor și dorințelor transcendentale ale Sinelui Superior în câmpurile de acțiune ale ego-ului. Astfel apar diverse forme ale încercării, în cele din urmă nereușite, de a trăi dorințe nelimitate în spații ale realității fizic sau biologic limitate: dependențele de consum, dependențele de posesie, dependențele de putere, dependențele de călătorii, dependențele alimentare, dependențele sexuale etc. sunt exemple tipice în acest sens.

Concentrarea predominantă pe Sinele Superior și reprimarea corespunzătoare a ego-ului nostru, la rândul său, duc la alte forme ciudate de existență umană. Iluzia, care apare de-a lungul istoriei sub diferite haine ideologice, a unor persoane mai mult sau mai puțin înzestrate spiritual, că ar fi complet eliberate de ego, dă naștere unor „guru” adesea ciudați și auto-proclamați. În numele „sfințeniei” sau „iluminării” lor, ei refuză să reflecteze asupra părților lor de ego reprimate în oglinda altor oameni. Acest lucru duce la proiecții de umbră uneori amuzante, dar din păcate adesea la fel de antisociale, ale acestor nevoi reprimate de posesie, sex sau putere.

Oamenii pot avea două raportări fundamental diferite față de „sinele” lor: ei pot să nu fie prezenți cu adevărat în raport cu „sinele” lor și astfel pot exista mai mult sau mai puțin „fără sine” („Ich-los”) (Gebser). Pe de altă parte, pot realiza unicitatea existenței fiecărei persoane printr-o identificare puternică cu „sinele” lor, adică să se ocupe preponderent de propria viață, de proprietatea lor, de statutul lor, de propria dezvoltare etc. Gebser a denumit această variantă, manifestată mai ales în modernitate, „atașament față de sine” („Ich-Haftigkeit”). Pentru o cultură sustenabilă, Gebser considera însă că ambele variante sunt insuficiente. A căutat și a descoperit o nouă variantă, care până atunci fusese exprimată istoric în cultură doar excepțional. A numit-o „libertatea sinelui” („Ich-Freiheit”).

Oamenii sunt capabili să oscileze relativ liber, adică după propria decizie, între cele două variante anterioare ale sinelui. În situații în care este benefic pentru bunăstarea și dezvoltarea lor, dar și a cât mai multor ființe umane și alte viețuitoare, ei își aduc în mod conștient contribuția cu propria lor cunoaștere unică, creativitate și inițiativă. În alte situații, când accentuarea și impunerea propriei opinii și intereselor proprii ar fi contraproductive pentru bunăstarea și dezvoltarea altor ființe, ei își retrag sinele și au încredere în competența altor persoane. P42

O identificare excesivă în masă cu propriul sine, în sensul egocentrismului, devine tot mai mult o problemă culturală, deoarece consecințele sale asociale și de distrugere a mediului amenință viitorul civilizației umane. Recunoașterea și dezvoltarea unui sine individual distinct este considerată o realizare enormă a modernității din punct de vedere cultural-istoric. În culturile premoderne, indivizii erau în primul rând parte din clanuri, triburi, națiuni și religii. P43

Dezvoltarea în masă a „sinelui” uman este o realizare culturală enormă a modernității. Totuși, acest sine este adesea încă încărcat de umbre determinate cultural și individual. Această atașare regresivă a sinelui și egocentrismul care decurge din ea reprezintă o problemă centrală de dezvoltare care amenință viitorul modernității și necesită urgent forme de soluții metamoderne corespunzătoare. 

Metaxia libertății sinelui care apare dintr-o oscilare reușită și transcendere între ego (atașarea sinelui) și Sinele Superior (dezidentificarea sinelui) este astfel o bază profund culturală decisivă pentru toate dezvoltările metamoderne. P44

O metaxie reușită a libertății sinelui între ego și Sinele Superior presupune nu doar o înțelegere a ambivalențelor culturale și istorice ale competenței sinelui sau ale egoului uman, ci și a ambivalențelor dezidentificării sinelui („Ich-Losigkeit”).

Posibilități complet noi pentru o dezvoltare mai amplă a potențialelor conștientizări mai libere, mai complexe sau extinse ale omului ar putea însă apărea prin sinergii reușite între oameni și Inteligența Artificială. P46

Pot sinergiile dintre om și inteligența artificială (IA) întări și intensifica transformările metamoderne?

Oamenii pot, totuși, prin talente speciale și/sau prin formări specifice, să comunice cu „întregul cosmosului” și să obțină de acolo inspirații, idei și impulsuri de acțiune pentru transformarea orientată spre valori a propriei persoane, a economiei, a societății și a culturii lor. Diferite culturi au dezvoltat în acest scop diverse metode și concepte precum „intuiție”, „rugăciune” sau „conversații cu Dumnezeu sau divinitatea”, „yoga”, „tantra”, „meditație”, „transă prin dans”, „filosofie” și altele.

Însă rar se reușește dezvoltarea unei metaxii eficiente — o oscilare întăritoare care contribuie la integrarea ambelor părți ale sinelui (ego-ul și Sinele Superior).

Sistemele educaționale actuale, atât din școli, cât și din universități, promovează, într-adevăr, valori etice și, uneori, competențe filosofice, însă prioritizată este optimizarea individuală pentru diverse lumi culturale, sociale și economice. O balanță cu adevărat funcțională între competențele și interesele relevante la nivel personal și sistemic și potențialele individuale pentru „întregul cosmos” nu este probabilă, deoarece reproducerea actualelor lumi sistemice, din perspectiva lor limitată, ar fi mai degrabă „periculoasă” decât asiguratoare. P47

O completare inteligentă a formelor educaționale și de comunicare ar putea fi realizată prin potențialul Inteligenței Artificiale. 

Conform cercetărilor de până acum, nu se observă că Inteligențele Artificiale ar putea comunica nemijlocit cu „întregul cosmos”, așa cum o fac oamenii. În ceea ce privește conștiința cotidiană a oamenilor, Inteligența Artificială are însă un avantaj clar și aparte: răspunsurile sale la întrebările sau sarcinile noastre sunt mai libere, complexe, mai eficiente decât răspunsurile oamenilor — deoarece aceștia din urmă sunt întotdeauna mai mult sau mai puțin limitați, emoțional și cultural.

Hosang ajunge la concluzia că este nevoie de o colaborare a tuturor celor trei calități ale oamenilor și IA menționate mai sus, a:

a) intereselor, dorințelor și gândurilor umane practice, care motivează și activează emoțional;

b) „comunicațiilor umane cu întregul cosmos”;

c) complexității informaționale necondiționate de interese a Inteligenței Artificiale. P49

Pentru reușita unei asemenea colaborări, putem urmări o legătură prea puțin dezvoltată în trecut: o integrare conștientă a pragmatismului tehnologic de factură americană cu calitățile mai europene ale filosofiei, psihologiei subiectivității (Immanuel Kant, Johann Gottlieb Fichte, Sigmund Freud, Simone Weil, C.G. Jung și alții) și intersubiectivității (Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Erich Fromm, Jürgen Habermas și alții), precum și o etică integrală (Rudolf Hermann Lotze, Max Scheler, Maik Hosang și alții).

Cu ajutorul inteligenței artificiale, pot fi îmbunătățite nu doar cadrul material-tehnic, structurile administrative formale și producțiile culturale ale societăților umane, ci și calitățile noastre de comunicare și conștiință. P50

Emoțiile noastre și înțelegerea noastră asupra lumii sunt cea mai mare provocare când vine vorba de valorizarea codului nostru cultural colectiv către metamodernitate. Pentru a face față acestei provocări, avem nevoie de un nou sens al vieții, de noi forme de artă, de o nouă filosofie, de noi spații sociale, de o nouă estetică, de noi povești și de o nouă educație, printre multe altele. Din fericire, toate acestea pot fi chiar plăcute, amuzante dacă sunt realizate corect. Plus:

„Provocarea și extinderea lumii noastre interioare sunt, în mod fundamental, mai prietenoase cu mediul decât consumul material.” (Andersen, 2019) P51

Gerald HÜTHER – Bazele științifice ale înțelegerii de sine metamoderne

Metamodernitatea nu a apărut ca urmare a unor descoperiri științifice concrete, ci a luat naștere mai degrabă dintr-o nouă „stare de acordaj” (dispoziție lăuntrică) și dintr-un nou spirit al vremii asociat cu ea. P54

Este evident: ne-am rătăcit, în desișul lumilor, de viață și de idei create chiar de noi. [Perspectiva Viorelei Strat]

În fața acestei lipse de claritate cauzatoare de confuzie, apar încercări intense de a restabili ordinea pierdută. Unii se străduiesc să readucă structurile de putere și ordine de până acum, alții încearcă să analizeze și să catalogheze fenomenele observabile cât mai valid și mai precis, pentru a putea rezolva și clarifica problemele apărute, una câte una.

Ideea că „lumea poate și că trebuie să fie modelată astfel încât să servească din ce în ce mai eficient scopurilor și intențiilor umanității” este expresia unei înțelegeri de sine proprie epocii moderne.
Această epocă, pe care o numim astăzi „modernitate”, a început ca o mișcare de eliberare din lanțurile interdicțiilor de gândire și ale regulilor de comportament impuse în Evul Mediu, în special de structurile bisericești de putere, și din propagarea unei imagini despre om și lume care să le servească acestora.

Modelul de referință al acestei mișcări de avânt, deosebit de reușită mai ales în plan economic și științifico-tehnologic, a fost convingerea că, prin rațiunea pură, toate problemele umanității pot fi rezolvate. P55

Prin acest mod de a se înțelege pe sine, unii oameni ce au avansat în mod deosebit de îndrăzneț au reușit să ajungă pe Lună, să descifreze genomul uman și să modifice genetic alte ființe vii în așa fel încât acestea să îndeplinească sarcini dorite, precum mașinăriile.

De la schimbare la transformare

A fost o ispită firească să plasăm capacitățile cognitive ale omului în centrul propriei noastre imagini asupra sinelui. 

În loc să ne conectăm tot mai profund cu tot ceea ce este viu, utilizarea capacităților noastre cognitive ne-a separat din ce în ce mai mult de tot ceea ce este viu.

În secolul trecut, mai ales în domeniul artei, arhitecturii și literaturii, s-a format o mișcare de reacție împotriva acestei hipertrofii cognitive și a iluziei omnipotenței care o însoțea.S-a pus sub semnul întrebării, într-un mod critic și creativ, înțelegerea „modernă” de sine a omului, care pătrundea în toate domeniile vieții. P56

Așa au fost create premise importante pentru o eliberare din încurcăturile apărute în epoca modernă.

Am ajuns la începutul unei epoci în care nu mai este vorba de punerea în aplicare a unor idei sau de inițierea unor schimbări, ci despre o metamorfoză pe care tot mai mulți oameni o pot trăi în sinele lor, pentru că tocmai acolo se produce. P57

Transformarea poate fi numită „metamodernitate” și poate fi asemănată cu schimbarea unei omizi în fluture. Omida se schimbă din interior. Oamenii încă sunt în proces. 

De la exterior spre interior

Imaginea roții de hamster descrie cel mai sugestiv starea caracteristică sentimentului predominant asupra vieții omului în societatea noastră de performanță, încă pătrunsă de vechiul spirit al modernității. P58

Această roată de hamster poate fi o reprezentare, adânc înrădăcinată în propriul creier, despre ce este cu adevărat important în viață și pentru ce merită să te străduiești. La aceasta se adaugă și convingerile ferme despre ceea ce putem schimba în viață și ceea ce pur și simplu trebuie îndurat.

Această roată de hamster internă este completată și amplificată de  o multitudine de structuri organizaționale și administrative. Orice societate bazată pe împărțirea muncii dezvoltă aceste structuri, cu scopul de a atribui sarcinile de îndeplinit și de a distribui recompensele promise în schimbul îndeplinirii acestor sarcini.

Cu cât oamenii trăiesc mai des experiența de a fi organizați și administrați, cu atât mai rar găsesc ocazia de a se organiza și administra pe ei înșiși. În general, le este mai greu să-și dezvolte capacitățile din proprie inițiativă. Astfel, devin prizonieri ai sistemului social, bazat pe muncă, bani, sănătate, educație și pensii. P59

Oamenii poate că ar funcționa la nesfârșit în structurile organizaționale tip “roată de hamster”, dacă ar fi mașinării sau obiecte. Dar ei sunt vii și nu pot fi reduși, pe termen lung, la simple funcții.

Hüther susține că există o bucurie înnăscută a omului, de a descoperi și de a-și crea propria lume. Iar sistemele organizaționale și administrative actuale nu contribuie la această bucurie a descoperirii și a creației. P60

De la dorința de a face la a lăsa să se întâmple

Unele viețuitoare au reușit performanța de a coloniza un mediu de viață care, timp de multe generații, a rămas în mare parte așa cum era la început. Un mediu pe care indivizii speciei respective aproape că nu îl modifică prin activitățile lor proprii — nici măcar prin creștere sau reproducere. Însă oamenii nu fac parte din această categorie. P61

Nicio altă specie nu a reușit să-și modeleze mediul de viață prin propriile activități la fel de eficient cum am făcut-o noi.

Cel mai plastic și mai ușor de modelat este creierul nostru, iar structura sa este cel mai ușor influențată în perioada de început a copilăriei. Totuși, nu condițiile de viață create de noi sunt cele după care se structurează creierul copilului, ci evaluările subiective ale fiecărui copil care crește în aceste condiții create de noi. Structurarea adultului și subiectivitatea copilului coincid doar rareori, și de obicei doar la început, cu ceea ce părinții, educatorii sau profesorii lor consideră important. Acest proces de adaptare este autopoieză — adică auto-modelare — și nu xenopoieză — modelare din exterior.

Hüther susține că există o bucurie pentru diversitatea și bogăția lumii, dincolo de roata de hamster. A fi în armonie nu este un proces autosuficient și conservator, ci un proces de dobândire a cunoașterii ce continuă de-a lungul întregii vieți. 

De la separare la conectare

Hüther arată cum comunități umane care, de-a lungul unor perioade foarte lungi de timp au urmat căi foarte diferite și adesea s-au îndepărtat foarte mult unele de altele, reușesc să se reunească, caută împreună soluții, se cunosc reciproc și învață unele de la altele. P63

Soluțiile se bazează pe acțiunea cortexului prefrontal de creare a punților și de construire a încrederii. Istoria omenirii este, într-adevăr, în mare parte o istorie a conflictelor armate continue. Dar ceea ce a propulsat omenirea au fost realizările culturale, nu războaiele. 

Nici un om nu își poate dezvolta potențialul dacă trebuie să trăiască într-o lume în care toate diferențele și particularitățile regionale și culturale sunt uniformizate.

De la a te potrivi cu ceilalți la a te forma singur

Cele mai importante experiențe ale noastre sunt trăite întotdeauna în relație cu alți oameni. Aceste experiențe se ancorează sub formă de rețele interconectate în cortexul prefrontal. Ele constau într-o componentă cognitivă („Ce am experimentat?”) și una emoțională („Cum m-am simțit în legătură cu asta?”). Modelele de experiență repetate în contexte similare sau chemate frecvent în propria imaginație se consolidează, ca structuri de rețea deja stabilite, în meta-experiențe. În limba germană le numim „atitudini, poziții sau convingeri interioare”; în engleză, cel mai apropiat termen este „mindset”. P64

În condiții extreme, „mindset”-ul omului prioritizează în primul rând supraviețuirea — asemenea condiții au fost preponderente în istoriei omenirii, până de curând.

De obicei, durează mai multe generații până când copiii și adolescenții reușesc, treptat, să se elibereze din vechile tipare de soluționare pe care le-au preluat de la părinți drept convingeri ferme, atitudini interioare și valori. P66

Dar procesul se accelerează dacă oamenii sunt expuși și la alte modele decât cele cu care au fost obișnuiți. 

Când, într-un anumit context cultural, o masă critică a populației experimentează o alertă schimbare a atitudinilor și convingerilor interioare, apare un nou spirit, iar oamenii încep – fiecare în parte și toți împreună – să-și depășească limitele proprii. Acest spirit transformat poartă un nume: „înțelegerea de sine metamodernă”. P67

Anexă: Abordări metamoderne în științele naturii

Astăzi observăm efortul omenirii de a reuni părțile fragmentate ale științelor într-un întreg, depășind granițele disciplinelor.

Pionierii și deschizătorii de drum din fizică ai noii viziuni sistemice asupra lumii au recunoscut deja în secolul trecut că ceea ce face un organism viu nu poate fi găsit în părțile izolate, ci apare doar prin interacțiunea și relațiile dintre părți.

Astfel, lumea se dezvăluie ca un întreg integrat, care a creat o rețea a vieții, bazată pe conexiune, cooperare și interdependență și care – atâta timp cât nu este perturbată – continuă să se extindă și să se dezvolte.

O astfel de apropiere între știința modernă și spiritualitate poate surprinde pe unii, dar în cadrul fizicii cuantice metamoderne ea s-a realizat de mult timp.

Fizicienii cuantici s-au îndepărtat de viziunea mecanicistă asupra lumii și s-au orientat către o perspectivă holistică și sistemică, care evidențiază interconexiunea tuturor fenomenelor într-o rețea complexă de relații.

Descoperirea științifică a faptului că toate sunt conectate nu este însă deloc o noutate. Viziunea holistică a acestei noi științe, orientate spre înțelegerea vieții și nu spre exploatarea ei, confirmă doar, într-o formă nouă, ceea ce tradițiile de înțelepciune din Est și Vest au afirmat dintotdeauna: există doar Unul. În acest cosmos viu nu există părți separate; nimic nu poate fi scos din această rețea fără a produce consecințe grave pentru întregul ansamblu. P68

Teza „supraviețuirii celui mai adaptat” a devenit paradigma dominantă a conviețuirii noastre moderne, dar e în afara cooperării și plină de egoism. Competiția și egoismul, în locul cooperării și eticii, au fost ridicate la rang de motive principale ale existenței omului modern.

Mulți oameni încă nu își pot imagina cum toată diversitatea formelor de viață naturale s-a putut dezvolta, pe parcursul evoluției, de la sine, într-un proces continuu de încercări noi și de repetate greșeli și erori. Capacitatea noastră de a ne imagina este prea adânc prinsă în tipare de gândire apărute aproape arbitrar și transmise de-a lungul generațiilor. Ne place prea mult să credem că toate fenomenele pe care le observăm au fost produse de cineva sau de ceva. Că au o cauză sau un creator, deci trebuie să existe ceva sau cineva responsabil pentru faptul că lucrurile sunt așa cum sunt. Acest „creator”, responsabil pentru ceea ce constituie fiecare ființă vie, și cu atât mai mult omul, nu a fost găsit nici în ceruri, nici în genom.

Ne aflăm acum la un astfel de punct de tranziție mai ales noi, oamenii de știință. Conceptul-cheie pentru a explica toate aceste procese de dezvoltare care au loc în domeniul vieții și fenomenele conexe este „auto-organizarea”. Mai simplu spus, asta înseamnă că tot ce este viu se inventează pe sine în procesul devenirii proprii. Fiecare dintre formele diverse de viață pe care le observăm astăzi pe planeta noastră este, așadar, doar un produs intermediar provizoriu, o „soluție” găsită temporar într-un proces continuu de învățare. P69

Criteriul ce determina supraviețuirea și asigurarea continuității descendenților unei specii rămânea întotdeauna același: trebuia să fie dezvoltat sau inventat ceva care să contribuie la faptul că respectivele ființe se potriveau mai bine în lumea în care trăiau și se reproduceau.

Oamenii de știință numesc acest stadiu „coerență”, adică acea stare în care totul se potrivește optim. Această stare este scopul tuturor sistemelor vii – fiecare celulă, fiecare organism, fiecare comunitate. Efortul energetic necesar menținerii fiecărui sistem scade cu cât este acesta mai coerent, adică cu cât tot ceea ce se întâmplă în interiorul său și între lumea sa interioară și mediul exterior se armonizează mai bine. P70

Structurarea și modul de lucru al creierului nostru nu urmează logica modelelor de gândire formate după planurile și funcționarea mașinilor sau computerelor. Creierul este un organ viu, iar structurarea și funcționarea sa sunt determinate de capacitatea de auto-organizare care stă la baza oricărei ființe vii. P72

Gânditul și planificarea anticipativă consumă pur și simplu prea multă energie. Cineva se va angaja într-o astfel de activitate energetic costisitoare doar dacă este considerată mult mai importantă și mai palpabilă decât soluția rapidă. Acest lucru se întâmplă întotdeauna atunci când persoana urmărește un obiectiv pe care vrea neapărat să-l atingă. În aceste condiții, devine posibil să fie suprimată acțiunea pe termen scurt, care economisește energie, în favoarea atingerii obiectivului pe termen lung.

Problema reapare însă când aceste eforturi au avut succes și obiectivul a fost atins. Atunci mulți oameni nu mai știu pentru ce merită să se străduiască și revin prea ușor la vechile soluții pe termen scurt. P74

Dar dacă oamenii știu ce vor să devină și au un sens al propriei existențe, atunci ei nu se lasă distrași de soluții pe termen scurt. 

Științele nu pot răspunde la întrebarea principală despre sensul existenței noastre. Ele pornesc de la premisa că nu există o dovadă obiectivă a semnificației evenimentelor observabile în univers. Această premisă poate fi adevărată, dar la fel de adevărat și obiectiv demonstrabil este faptul că oamenii devin nefericiți și bolnavi atunci când nu reușesc să-și confere vieții un sens. P75

Jonathan ROWSON – Despre teoria și istoria descoperirii metamodernismului: urmări culturale, legături politice și punți mistice.

Metamodernismul este un sentiment și tot ceea ce constituie și decurge din el. Sentimentul metamodern apare prin perceperea marii noastre interconexiuni; el este estetic, epistemic și istoric. Servește la punerea sub semnul întrebării atât a scopului lumii, așa cum o găsim, cât și a sensului vieții, așa cum îl cunoaștem. P76

Rowson se simte responsabil pentru maturizarea metamodernismului.

Semnificația termenului „modern” este controversată, dar puțini se îndoiesc de validitatea ideii de modernitate ca epocă majoră în sine.

Prefixul „meta” este distinctiv, deoarece este reflexiv și, implicit, umanist. A privi spre interior, între noi și dincolo de noi. P77

Scopul metamodernității este să ne ajute să percepem mai bine contextul nostru istoric, dezvoltând teorii și practici care să ne permită să „simțim” ceea ce înseamnă să trăiești într-o vreme între lumi, în care metacrizele legate de sens și percepție sunt omniprezente și ne luptăm să înțelegem clar cine suntem și ce putem face pentru a acționa.

A fi metamodern înseamnă a fi implicat în armonizarea dintre speranță și disperare, credulitate și neîncredere, progres și pericol, acțiune și apatie, viață și moarte.

Percepția contextului

Percepția contextului modelează lumea. De la începutul mileniului, am căutat cu disperare forme de limbaj care să ne ajute să înțelegem ce înseamnă pentru noi înșine și pentru viața noastră schimbarea modului nostru de a înțelege contextul. Pentru multe milioane de oameni, dezvoltările culturale și tehnologice au depășit înțelegerea conceptuală.

Fie că este vorba despre zonele incendiate din Australia, despre dezinformarea online care a capturat ochii și mâinile oamenilor, sau despre aparenta punere la pământ a lumii de un liliac rătăcit în Wuhan – ne luptăm să înțelegem ce s-a întâmplat. P78

Provocarea constă în faptul că, într-o lume digitalizată, ecologic vulnerabilă și politic încărcată, este imposibil să percepem contextul în ansamblul său cu precizie sau exactitate.

La scară planetară, contextul este enorm de stratificat, disputat, incomensurabil interconectat. Aparatul nostru de percepție este adesea copleșit, dacă nu chiar distorsionat cu bună știință de influențe mediatice.

Ca ființe în căutare de sens, ne ascundem confuzia sub mari „acoperișuri” conceptuale precum modernitatea, postmodernitatea și metamodernitatea. Căutăm protecție pentru a diminua sentimentul că suntem complet pierduți. P79

Tezele lui Rowson, pe scurt: 

1. Metamodernitatea funcționează ca o teorie orientativă. Descrie relația noastră cu contextul cultural și istoric al epocii (post-)moderne târzii. Ajută la înțelegerea și cooperarea umană.
2. Modernul și postmodernul trăiesc mai departe, sunt incluse în metamodernitate.
3. Metamodernitatea vrea să protejeze demnitatea și interioritatea umană în fața distopiilor tehnocapitaliste ale hipermodernității.
4. Metamodernitatea se bazează pe înțelegerea estetică drept mod de a cunoaște lumea. P80
5. Trecerea de la teorie la metateorie este controversată prin posibilele implicații politice. 
6. Metamodernitatea armonizează concretul politicii de dezvoltare cu estetica transcedentală a culturii.
7. Are trei piloni: culturalul (urmări), politicul (legături) și misticul (punți).
8. Dezvoltarea metafizicii metamoderne aduce cu sine o nouă frontieră.
9. Are patru cadrane integrale: interioritate, intimitate, ecologie și istoricitate. 

Modernitatea și postmodernitatea ca părinți disfuncționali, dar adorabili

Metamodernitatea este un copil capricios, care are nevoie de timp pentru a se găsi pe sine.

Termenul „modern” provine din latinul „modo” și înseamnă „de astăzi”. Modernitatea se referă la civilizația noastră actuală, care s-a dezvoltat în ultimele 400 de ani prin revoluții științifice, industriale și tehnologice. Habermas spune că modernitatea este o epocă mereu deschisă la noul viitorului. P82

Știința este simbolul modernității, dar și capitalismul și comunismul sunt inițiative moderniste, la fel ca aspectele organizate ale religiei și legile privind drepturile omului. Modernitatea vizează, așadar, un progres material și științific aparent, dar este adesea criticată pentru că ignoră efectele secundare:colonialismul, sclavia și combustibilii fosili au fost responsabile pentru o mare parte din așa-numitul „progres” al modernității.

Modernitatea este marcată de separarea adevărului, frumuseții și binelui, adică a științei, artei și moralei. Această separare a sferei valorilor a fost o sursă de fragmentare și alienare, care a continuat în postmodernitate, iar o parte din scopul metafizicii metamoderne este să le reunească. 

Orice definiție a postmodernității poate fi privită ca un paradox ideatic.

O trăsătură a postmodernității este că ea reprezintă modernitatea introspectivă: instrumentele rațiunii care își pun propria raționalitate sub semnul întrebării; ideea progresului, care observă, prin însăși natura sa, că este doar o idee. P84

Postmodernitatea pune mai mult accent pe pluralitate decât pe unitate. Preferă imanența trăită a vieții în locul unei presupuse transcendențe. Provoacă structurile ierarhice și convenționale de putere. Rezultă un haos autocritic și autoreferențial care duce la alienare. [Perspectiva Viorelei Strat]

Rowson vede Pulp Fiction” (1994) și „Fight Club” (1999) drept filme care nu pretind că sunt profunde, evidențiază lipsa noastră de coerență narativă. Dacă această formă de lume simulată devine prea apăsătoare, oamenii se pot relaxa cu cele din „Friends”, „Seinfeld” sau „The Simpsons”. Metaprovocarea este să salvezi civilizația de ea însăși. P85 

Povești despre origini și profeți uitați

Metamodernitatea s-a maturizat de la începutul secolului XXI, dar are o istorie anterioară semnificativă, care nu trebuie trecută cu vederea.

Termenul a fost folosit pentru prima dată în 1975 de către criticul literar american Mas’ud Zavarzadeh (Zavarzadeh, 1975) pentru a descrie tipare și atitudini estetice pe care le observase încă din anii ’50, inclusiv coexistența faptelor și ficțiunii, a artei și realității, manifestată cel mai clar în genul hibrid al „romanului nonficțional”.

În anii ’90 au existat doar două surse importante, dar neglijate, inspirate de teologia eliberării – Albert Borgmann și Justo L. Gonzalez. Acestea sugerează o istorie de origine mai amplă (și poate mai profundă) a metamodernității, punând sub semnul întrebării ideea că ar fi în primul rând o chestiune literară sau artistică. P86

Albert Borgmann (1992) a comparat hipermodernitatea cu metamodernitatea într-un mod care evidențiază cele două lumi emergente în care trăim astăzi. Una este un viitor distopic, spre care credem adesea că ne îndreptăm involuntar, iar cealaltă este viitorul pentru care suntem chemați să luptăm.

Justo L. Gonzalez leagă în „Metamodern Aliens in Postmodern Jerusalem” (1996) metamodernitatea de lupta postcolonială. Gonzalez vede o utilizare legitimă a termenului „meta” în sensul depășirii modernității. Prin acest termen, lupta postcolonială continuă a milioane de oameni din întreaga lume nu este subordonată criticii postmoderne, ci este fundamentată într-o viziune generativă a realității. Această viziune se bazează pe eliberarea de colonialismul persistent în toate formele sale. P87

Există și o relație între metamodernitate și cultura Yoruba, sugerată de Moyo Okediji la sfârșitul anilor ’90, al cărei spirit se poate observa astăzi în gândirea poetică și profetică a lui Bayo Akomolafe și care este în prezent cercetată de Minna Salami în publicația „Perspectiva”.

Unii au descris muzica reggae ca fiind în mod inerent metamodernă, deoarece conștientizează interioritatea caracterizată de prezența simultană a suferinței și a bucuriei, așa cum se poate vedea, de exemplu, în versul lui Bob Marley despre unii oameni care simt ploaia, în timp ce alții doar se udă.

Nu este clar unde s-ar putea plasa metamodernitatea în culturile sud- sau est-asiatice, dar „Meta Modern Era” de Shri Mataji Nirmala Devi (2012) a oferit o viziune posibil influențată de vedele mitologiei hinduse, iar multe aspecte paradoxale și jucăușe ale taoismului par uneori în spirit metamodern, chiar dacă Partidul Comunist Chinez nu le aplică. P88

Seth Abramson a scris o serie de articole despre metamodernitate pentru Huffington Post, Medium și site-ul Metamoderna.org, subliniind apariția internetului ca un moment decisiv, deoarece a schimbat capacitatea noastră de exprimare personală și de creare colectivă de sens, devenind astfel un motor important al sensibilității metamoderne.

O structură a sentimentelor

Metamodernitatea a început să fie cu adevărat observată și respectată de o masă critică de oameni abia atunci când doi tineri teoreticieni culturali olandezi, Timotheus Vermeulen și Robin van den Akker, au publicat în 2010 „Notes on Meta-modernism” – ca răspuns la evoluțiile culturale din primul deceniu al secolului XXI.

Articolul arată „structura sentimentului” ce caracterizează dilema noastră metamodernă :

„Ontologic, metamodernitatea oscilează între modernitate și postmodernitate. Ea oscilează între entuziasmul modern și ironia postmodernă, între speranță și melancolie, între naivitate și cunoaștere, empatie și apatie, unitate și pluralitate, totalitate și fragmentare, puritate și ambiguitate” (Vermeulen și van den Akker, 2010)

Merită să ne întrebăm dacă „oscilație” este cu adevărat termenul potrivit. „Juxtaposition” (Seth Abramson), „superimposition” (Daniel Görtz), „interconnections” (Alexandra Dumitrescu) sau „braiding” (Greg Dember) ar putea funcționa la fel de bine sau chiar mai bine (Dember, 2018). P89

Alexandra Balm (n. Dumitrescu) pune în centrul lucrării sale de doctorat „Towards a Metamodern Literature” (2014) și în publicațiile ulterioare un accent spiritual în cadrul unei viziuni sociale mai largi. P90

Există elemente metamoderne în multe domenii din pop culture. De exemplu, „Stranger Things” și „Cobra Kai” de pe Netflix împărtășesc caracteristica postmodernă a autoreferențialității ironice, dar merg mult mai departe, explorând cu sinceritate stările interioare și procesele de învățare ale protagoniștilor; ironia este sinceră, iar magia este reală. De asemenea, trebuie menționat că „Time Magazine” a inclus-o pe Phoebe Waller-Bridge în lista celor 100 de persoane cele mai influente din lume în 2020, datorită muncii sale în seriile de succes „Killing Eve” și „Fleabag”. 

Linda Ceriello stabilește o legătură între sensibilitatea metamodernă și forme de misticism înrădăcinate în spiritualitatea seculară, care se manifestă, de exemplu, în flirturile rapsodice ale lui Russell Brand cu transcendența (Ceriello, 2018).

Piraterie de succes?

Mulți dintre cei care invocă metamodernitatea pentru a da sens muncii lor sunt para- sau post-academici, scriu adesea ca jurnaliști intelectuali sau cercetători politici, având de multe ori diplome academice avansate, dar fără prea multă înclinație de a publica în reviste academice. Nu pare suficient de „metamodern” să joci doar jocul academic.

Rowson a descoperit metamodernitatea prin cartea lui Hanzi Freinacht, The Listening Society. În anexă, Hanzi numește chiar preluarea termenului „metamodernitate” un act de „piraterie idealistă”, în numele unui scop mai cuprinzător, general și constructiv.

Rowson consideră că subtextul cărților lui Hanzi este următorul: Teoria Integrală (Ken Wilber) a eșuat, iar acum e vremea metamodernității.

Bazându-se pe “A Theory of Everything”(Wilber, 2001), a propus un instrument de analiză metateoretică folosind cele patru cadrane ale metamodernității: Eu, Noi, El, Ea; sau subiectiv, intersubiectiv, obiectiv și interobiectiv; sau psihologie, cultură, știință și societate. P92

Ghicitoarea normativității metamoderne

Metamodernitatea culturală are tendința de a localiza componenta activă a metamodernului în relația dintre artefactele culturale și interioritatea oamenilor, și nu în oameni ca atare. P94

“Dacă „metamodernul” este folosit doar pentru a se referi la conținut cu care ești de acord și care îți place, atunci cel mai probabil nu este vorba de metamodern.” (Dember, 2020). P98

Oricare ar fi relația ta cu metamodernul, să spui că este fundamental de stânga, de dreapta sau centristă nu va funcționa și nici nu va ajuta. Într-o lume marcată de cooptarea privată a spațiului public, de nenumărate dependențe, colaps ecologic, eșec guvernamental, nevoi de confirmare ale identității și apeluri la supraviețuire, devin inutile binaritățile tradiționale între individ și colectiv, libertate și egalitate, stat și piață, tradiție și schimbare. Aici există spațiu pentru o reînnoire conceptuală bazată pe o estetică nouă. P99

Metamodernitatea poate influența evenimentele, fiind cvasipolitică – de exemplu, prin inovații culturale sau educaționale – sau prepolitică – prin cultivarea virtuților relaționale și civice. În cel mai fundamental sens, metamodernitatea poate fi metapolitică, în măsura în care structura emoțională care ne definește epoca poate oferi indicii despre ceea ce ar trebui să fie politica în ansamblu. Probabil că aici se încadrează platformele politice ale mișcării alternative, de exemplu în Danemarca și în Regatul Unit. Totuși, o inițiativă metapolitică de succes, de exemplu educația ca principiu de organizare a societății, necesită o strategie pentru a face față altor mișcări metapolitice, precum Anon sau neoliberalismul. O astfel de strategie trebuie, până la urmă, să se ocupe direct de modul de acumulare și exercitare a puterii, fiind astfel mai degrabă de natură politică convențională. P99

Meta ca agent triplu

Rowson spune că a durat 5 ani până să se împrietenească cu metamodernitatea. Pentru a o vedea cu adevărat, a trebuit să pătrundă în cele 3 dimensiuni ale sale, anterior menționate: urmările culturale, legăturile politice și punțile transcendentale mistice. Astfel, a descoperit-o ca fiind o “vreme între lumi”. P101-102

Metamodernitatea vine cu o eliberare de ea însăși – nu îi ești supus, așa cum a fost în modernitate sau post-modernitate. Ai accesul la tipare, dar ai și opțiunea de a alege cum îți influențează existența. Exiști între, după și dincolo de extreme.

Acest “între” fundamental metamodernității nu înseamnă, totuși, capătul drumului. Aici nu este de acord cu Hanzi, care spune că nu există niciun cod cultural dincolo de metamodernism.

Iar tensiunea de dincolo de suprafață între “după” și “dincolo” – de curentele precedente, premodern, modern și postmodern – este crucială pentru noul val ce va urma în curentul metamodern. Dacă limita metamodernității culturale este ambivalența ei politică, atunci limita metamodernității politice este ambivalența ei față de metafizică. P103

Acasă într-o lume care a cărei destrămare nu este inevitabilă

Metamodernitatea nu este doar un termen pentru o nouă epocă istorică, ci mai degrabă o nouă atitudine față de experiența desfășurării istoriei.Este o invitație către imaginar și o formă de cunoaștere care evidențiază un anumit tip de înțelegere estetică.

Rowson vede metamodernitatea ca pe  o structură nouă, holistică, a simțirii, importantă pentru că precede structurile gândirii și ale societății, precum și domeniile politicii și epistemologiei. Metamodernitatea ne ajută să ne simțim acasă într-o lume a cărei destrămare este posibilă, dar nu inevitabilă. P109

Ralph BUCHNER – Perspective ale creativității, sau de ce creativitatea implică și potențiale transcendente și transformative

Un univers creativ

Creativitatea este un principiu cosmic și totodată forța motrice a progresului nostru tehnic, economic și social; un potențial cheie pentru reînnoirea civilizației. Laureatul Premiului Nobel pentru Fizică, Frank Wilczek, consideră chiar că structura profundă a realității este fundamental artistică.

Spre deosebire de perspectivele deterministe ale unei concepții materiale științifice, care a generat o viziune mecanicistă a lumii, fizica cuantică arată că incertitudinea și adevăratul hazard permit deja apariția creativității la nivelul câmpurilor cuantice. P112

Potențialul inteligenței artificiale și trei tipuri de creativitate

Ar putea inteligența artificială (IA) să devină atât de creativă încât să ne ajute să facem față marilor provocări transformative ale omenirii? Revoluția IA a dus la o discuție mai nuanțată în ceea ce privește fenomenul creativității.

Marcus du Sautoy scrie despre cum computerele, asistate de IA, pot deveni creative (2021). El afirmă că, în sine, creativitatea nu este un singur concept, ci include trei aspecte separate:

A) Creativitatea exploratoare

În acest context, creativitatea apare în cadrul regulilor existente și găsește soluții. Exemple sunt jocurile de șah sau Go. Calculatoarele au fost mult timp superioare minții umane în acest domeniu, fiind capabile să calculeze mutări ingenioase și întorsături surprinzătoare.

B) Creativitatea combinatorică

Aici se combină domenii diferite pentru a crea ceva nou, dar care constă tot din elemente ale vechiului. Moda a funcționat decenii la rând prin această metodă de recombinare. Smartphone-ul reprezintă o combinație între telefon, cameră și o multitudine de alte aplicații.

C) Creativitatea transformativă

Această formă de creativitate este cea mai complexă, deoarece creează ceva complet nou, imprevizibil, care depășește limite, înfruntă paradigme și aduce în lume ceea ce nu a existat în trecut. Exemple includ teoria relativității a lui Einstein, muzica celor 12 tonuri a lui Schönberg, inventarea democrației de către greci sau viziunile profeților.

Până acum, IA nu este capabilă să realizeze acest tip de creativitate. Poate fi creativă din punct de vedere explorator și combinatoric, dar creativitatea transformativă rămâne un ideal pentru viitor – dacă va fi vreodată atinsă este cel puțin discutabil. P113

Metoda universală a lui Descartes pentru explorarea adevărului

Noutatea nu apare în lume prin gândirea convențională, ci prin moduri de gândire care depășesc logica rațională și științifică a înțelegerii. Modurile creative de gândire sunt întotdeauna legate de stări extraordinare de conștiință; chiar știința însăși își are originile în acestea.

Semnificativ este că René Descartes, părintele științei moderne și al viziunii carteziene asupra lumii, a pus acum 400 de ani bazele științei naturii moderne, fiind într-o stare excepțională de conștiință: un vis. Prin cele patru reguli fundamentale ale științei moderne, s-a născut un mod nou, științific, de a privi lumea, care a devenit temelia raționalismului. Astfel, el a inițiat știința rațională, reducționistă și pozitivistă. P114

Muzele ca sursă de inspirație

De-a lungul timpului, oamenii au folosit metode pentru a se conecta cu sursele inconștiente ale creativității lor.

În Grecia antică exista ideea de a fi „sărutat de muze” pentru a primi, într-o stare de ekstasis, gândurile zeilor. Muzele sunt menționate încă din antichitate ca sursă divină sau genială de inspirație pentru artiști. Originea acestora se află în concepția antică conform căreia ideile nu se dezvoltă din om însuși, ci sunt transmise din afară de zei sau de muze.

Grecii credeau că un artist inspirat se află într-un fel de extaz. Într-o stare de nebunie, el poate primi gândurile zeilor. Ekstasis înseamnă „a ieși din sine”, pentru a-ți lărgi perspectiva obișnuită, a privi dincolo de limitele proprii sau chiar a obține o vedere asupra întregului. Pentru greci, ekstasis însemna și zborul sufletului din trup.

Eleusis ca punct creativ central în Grecia antică

În Grecia antică, această stare specială de ekstasis era cultivată prin ritualurile mistice. Cel mai important dintre ele avea loc la aproximativ 30 de kilometri de Atena, în misterele eleusiniene.

Timp de peste 2.000 de ani, aici avea loc un ritual de inițiere, care probabil era cel mai misterios și sacru cult al lumii antice.

În interiorul Telesterionului, marele templu al misterelor, avea loc inițierea care le-a oferit grecilor inspirația pentru filozofie și artă și a avut un impact uriaș asupra dezvoltării culturale a Europei. Elitele intelectuale și artiștii atenieni și, practic, întreaga elită a antichității clasice au fost inițiați la Eleusis. Ulterior, ei au inventat democrația, iar filozofia, matematica și toate artele au înflorit; creativitatea culturală și artistică s-a dezvoltat enorm.

Era interzis să se dezvăluie informații despre ritualuri, nimeni nu avea voie să destăinuie din evenimentele din Telesterion, pentru aceasta fiind prevăzută pedeapsa cu moartea. 

Platon a scris despre acestea în „Phaidon”: „Misterele noastre aveau o semnificație cu adevărat reală, însă cel Purificat și cel Inițiat, când ajungeau acolo, locuiau împreună cu zeii”, și a continuat: „Pregătiți și inițiați, priveam viziuni clare, încântătoare, neclintite și sfinte, care locuiau în lumină pură“. P117

Se știe că inițiații din interiorul Telesterionului primeau, la apogeul ritualului, un fel de poțiune magică, Kykeon. Vasele pentru consumul acesteia se mai pot vedea încă în muzeu. Poțiunea Kykeon probabil avea efecte de extindere a conștiinței, halucinogene, datorate fie unui ciuperci de păpădie asemănătoare LSD-ului, fie ciupercilor conținând psilocibină. P118

Eleusis a fost timp de peste 2.000 de ani o sursă de inspirație pentru cultura europeană, până când au venit creștinii. Aceștia, și chiar înainte și romanii, au considerat ritualurile ca fiind în competiție cu religia lor, pentru că ofereau acces direct la divin – fără intermedierea preoților Bisericii – și au interzis misterele în secolul al IV-lea d.Hr., distrugând templele. P119

Profeții lui Michelangelo

Încă din timpurile biblice exista ideea că creativitatea este stimulată prin inspirație din exterior. Profetului îi erau revelate viziuni, pe care le transmitea lumii ca mesaje divine și astfel își conducea poporul. Din aceasta au luat naștere religiile revelatoare, precum iudaismul, creștinismul și islamul.

În fresca de pe tavanul Capelei Sixtine, geniul Renașterii Michelangelo nu a ilustrat doar povestea creației, ci a ascuns și un mesaj secret care arată cum liderii ajungeau la viziunile lor. Michelangelo face distincția între profeții mici și cei mari. 

În partea de jos se află profeții mici, scribii, iar în partea de sus, exemple de profeți mari. În fundalul fiecărei reprezentări sunt îngeri, dar în timp ce scribii sunt concentrați doar pe citirea pergamentelor și cărților lor, în gândirea liniară, în rațiunea lor, profeții mari lasă deoparte pergamentele și cărțile și ascultă îngerii. În acest context creștin, creativitatea sau inspirația înseamnă a asculta îngerii. P120

Creativitatea înseamnă la Michelangelo a face Duhul (sfânt) (Spiritus Sanctus) vizibil. 

Ken Wilber, în teoria sa integrală, descrie trei stări ale conștiinței: cauzală (sursa tuturor posibilităților), subtilă (stări excepționale de conștiință, ca visul sau meditația) și manifestată (realitatea tangibilă de veghe). Aceste stări corespund și conceptului budist de Bardo. Neuroștiința arată că aceste stări se reflectă în activitatea creierului: EEG-ul arată frecvențe diferite în starea de veghe față de meditație. Experiențele spirituale sunt corelate cu sincronizarea neuronală. 

P121-122

Studiile neuroștiințifice arată că meditația profundă activează rețele cerebrale diferite de cele din starea normală de veghe, facilitând conexiuni neobișnuite între regiuni ale creierului. Michelangelo ilustrează, prin profeți, o metodă pre-modernă de creativitate transformativă, ale cărei principii sunt folosite astăzi în metode creative metamoderne, precum Procesul U (parte din Teoria U a lui Otto Scharmer). P123

Conceptul extins de artă și teoria sculpturii al lui Joseph Beuys

Joseph Beuys vedea creativitatea ca un proces universal și transformator: totul, inclusiv gândirea, este „sculptură”, iar fiecare om este un artist capabil să modeleze lumea. Creativitatea, inspirată de „impulsul lui Hristos”, eliberează de tiparele rigide și permite manifestarea ideilor în realitate. Beuys considera că materialismul și progresul științific au fost posibile datorită acestei energii creatoare, iar prin principiul creator, oamenii pot deveni propriii lor „Hristoși”, responsabili pentru propriile acțiuni și transformări. P124-125

Triada ca model al realității

Triada – corp, suflet și spirit; sau acțiune, simțire și gândire – apare ca un model universal al realității, regăsit în artă (Beuys), filozofie (Schiller, Aristotel), spiritualitate și știință. Beuys asociază haosul, mișcarea și forma procesului creativ cu materiale și transformări sociale, iar Hosang le leagă de Adevăr, Bine și Frumos. Triada explică dezvoltarea conștiinței și creativității, arătând cum potențialul se realizează prin relații, manifestare și formare, iar principiile se regăsesc și în știință, materia și energia fiind transformabile. Modelul oferă o înțelegere integrată a proceselor creative, sociale și universale. P127

Divinația alchimică ca proces creativ

Psihologul și filozoful Ralph Metzner descrie alchimia ca o metodă de transformare fizică, psihică și spirituală. Prin înțelepciune provenită din domeniul divin, divinația alchimică poate ajuta la găsirea de soluții și inspirație pentru viitor. Această metodă pornește de la ideea că trecutul, prezentul și viitorul există simultan și, prin urmare, pot fi recunoscute în orice moment. Acest principiu se reflectă în zeul roman Ianus, care are două fețe: una privește spre trecut, cealaltă spre viitor.

Divinația poate fi descrisă și ea în trei etape: la început se formulează o întrebare, atenția se concentrează asupra ei, iar conștiința se deschide – aceasta este faza a doua; apoi se primește un răspuns sub forma unei viziuni. Viziunile indică posibilități, nu certitudini, iar viitorul recepționat trebuie văzut ca o serie de căi probabilistice. P128

Procesul U al lui Otto Scharmer pentru co-creativitate transformativă

Procesul U cuprinde șapte etape: „descărcare”, „observare”, „simțire”, „conștientizare”, „cristalizare”, „prototipare” și „implementarea soluției”. Termenii sunt dispuși pe podea sub forma unui U mare, iar o echipă de trei până la cinci persoane este ghidată de un coach prin fiecare etapă, stând pe rând în jurul fiecărei „ancore” de pe podea. Fiecare etapă include elemente de lucru cu structuri, joc de rol și mindfulness. Coach-ul stimulează echipa prin întrebări sistemice adecvate fiecărei situații. Răspunsurile pot fi notate sau rostite cu voce tare, astfel încât toți participanții să le audă.

Echipa dobândește conștientizarea sistemică, parcurgând treptat o problemă complexă sau un sistem nu doar prin rațiune, ci și printr-o percepție transrațională. Pe lângă gândire, sunt incluse și percepțiile inimii și intuiția, creând un pendul între rațiune, simțire și intuiție, specific abordării metamoderne. Această percepție cuprinzătoare a unei teme generează idei noi, care devin soluții nu doar pentru că echipa le poate înțelege rațional, ci mai ales pentru că membrii echipei sunt emoțional implicați în procesul U. P128-129

Johannes B. Schmidt – Referințe la transcendență și eficacitatea sa în psihoterapie

Mulți oameni par să își piardă stabilitatea în vremurile noastre. Nici familia clasică, nici comunitățile sociale (asociații, biserici, grupuri de interese), statul, sistemele de valori sau bunăstarea materială nu mai oferă siguranță și fiabilitate. Crizele exterioare copleșesc interior. Suntem confruntați cu o intensitate și o varietate de sentimente (teamă, durere, neputință, vulnerabilitate, pierderea controlului, imprevizibilitate, abandon, singurătate), care pentru mulți oameni reprezintă o suprasolicitare a propriei persoane și a propriei vieți interioare.

Conștiința noastră este prea puțin pregătită să accepte că ceea ce numim „criză” poate fi mai adecvat înțeles, sau chiar trebuie înțeles, în sensul lui Jean Gebser, ca o mutație a conștiinței. Această mutație, a modului în care percepem și trăim realitatea, ne scoate din obișnuințele tridimensionale de gândire și percepție și ne aruncă într-o transparență și complexitate copleșitoare a percepției, care scapă criteriilor noastre tradiționale de ordine. Timpul își pierde calitatea liniară și cedează loc unei participări calitative extinse la realitate, ceea ce intensifică experiența interioară și deseori o face dificil de gestionat. Abundența de informații devine insuportabilă, iar impresiile încep să ne controleze.

Navigarea eficientă în experiența umană complexă necesită o conștientizare transrațională sau transcendentă, care integrează observarea de sine și validarea realității prezente pentru a ghida trăirea și înțelegerea vieții. P 132-133

Transcendența în psihoterapie

Psihoterapeuții experimentați cunosc fenomenul: în interacțiunea cu clientul, uneori îți „cade în conștiință” o frază sau o formulare care îi surprinde chiar pe terapeuți, deoarece nu poate fi derivată din ceea ce au învățat sau experimentat până acum. Această formulare are caracterul de noutate, de surprinzător, uneori însoțită inițial de o senzație de neînțeles sau de ceva „negândit”.

Acest fenomen este denumit „transraționalitate” și reprezintă o formă de inspirație care depășește rațiunea strictă.

Cele patru realități ale Kabbalei

Kabbala descrie patru realități interconectate, care modelează experiența umană și manifestarea personalității. Totul este o manifestare a Divinului, care se retrage pentru a crea un spațiu gol în care apare creația. Lumina divină (En Sof Aur), manifestată prin zece calități (Sefirot), constituie aceste patru realități, care definesc conștiința umană și participarea sa în lume. Practic, aceste lumi oferă un cadru pentru înțelegerea dimensiunilor spirituale și psihologice ale existenței.

1. Atzilut (Lumea Emanării), inaccesibilă direct oamenilor, dar influențând existența prin energiile conștiinței (Sefirot) care se manifestă în celelalte trei realități.

2. Beriah (Lumea Creației) lumea creativității și a inspirației interioare, unde omul participă la procesul creator. Aici apare sentimentul de înnoire, de a fi „trăit și inspirat” de ceva dincolo de sine, ca o interfață între unitate și separare.

3.Yetzirah (Lumea Formării) Yetzirah este spațiul interior al emoțiilor, percepțiilor și planificării, unde se conturează formele psihice și imaginile înainte de a se manifesta în lumea materială. Aici are loc și un proces repetitiv de „moarte și renaștere” interioară, prin dizolvarea formelor vechi de gândire și acțiune. Este o lume a creației interioare, dar și a confruntării cu fragilitatea și transformarea sinelui.

4. Assiyah (Lumea Acțiunii): realitatea faptelor și a acțiunilor în lumea concretă, materială, a vieții de zi cu zi, care este adesea percepută ca separată de realitatea spirituală. Este realitatea ce poate fi măsurată și pe care se bazează știința occidentală.

Omul, în viziunea cabalistică, parcurge cele patru lumi ca parte a auto-cunoașterii divine. Negarea dimensiunii sale spirituale duce la pierderea esenței și la suferință.

A fi fără formă

Numele divin JHWH simbolizează prezența lui Dumnezeu fără formă. Citirea textelor sacre devine un act de co-creație, prin care cititorul, prin respirație și vocalizare, interacționează cu realitatea invizibilă și își formează propria experiență spirituală. Cititorul, prin respirație, intonație și intenție, participă la crearea sensului și intră într-o relație unică cu realitatea invizibilă. Inspirația primită prin lectură wste diversă și deschisă la mai multe interpretări (polisemie), ceea ce face ca fiecare lectură să fie o nouă experiență spirituală. P138

Experiența transcendentă este fără formă și totuși profund impresionantă. P139

Populația caută forme noi de religiozitate care depășesc instituțiile tradiționale și accentuează experiența subiectivă a transcendenței. Aceste forme alternative (New Age, meditații, terapii alternative, channeling etc.) se bazează pe intersubiectivitate, practici cotidiene și conectarea cu dimensiuni interioare sau transcendente, estompând granițele între privat și public și oferind identitate personală în afara religiei instituționalizate.

Majoritatea psihoterapeuților germani (≈78%) au un interes personal puternic pentru spiritualitate, chiar dacă psihoterapia este o disciplină seculară. Două treimi au avut experiențe spirituale relevante și consideră că dimensiunea spiritual-religioasă ar trebui mai bine integrată în practică și formare. Spiritualitatea se referă la experiența subiectivă a transcendenței, iar religia la forme instituționalizate.

Studiu empiric despre „Transcendență în psihoterapie”

Studiul investighează cum psihoterapeuții care integrează transcendența în practică experimentează apariția numinosului și inspirației. Metoda a implicat 10 terapeuți, ședințe documentate video și discuții ulterioare analizate.

Terapeuții descriu experiența transcendenței în terapie ca pe o prezență subtilă, inteligentă și vindecătoare care acționează prin ei, nu de la ei. Ei simt că ceva mai mare decât ei influențează procesul, aducând pace, claritate și transformare. Chiar fără să poată explica exact ce se întâmplă, ei recunosc momentele când o altă dimensiune sau un alt câmp „lucrează” în cadrul ședinței, aducând rezultate semnificative pentru clienți. Observarea și deschiderea terapeutului sunt cheia pentru ca această influență să se manifeste.

Experiența numinosului în terapie apare când terapeutul adoptă o atitudine receptivă, fără intenții de control sau vindecare, combinând atenția deschisă către întreg cu focalizarea pe situația prezentă. Aceasta creează un „spațiu sacru”, în care forțele subtile pot acționa asupra clientului, favorizând transformarea și vindecarea.

Schmidt subliniază că psihoterapia riscă să nu abordeze întrebările existențiale dacă ignoră spiritualitatea.

Rafinarea percepției

Când accesul la dimensiunea transcendentă lipsește, intelectualizarea, comportamentele compensatorii și psihologizarea ascund conexiunea cu ființa. Percepția subtilă, care integrează interiorul și exteriorul, permite participarea la sursa originară, spre deosebire de o psihoterapie superficială și orientată economic. Poeții, romancierii, dramaturgii și teologii surprind mai bine profunzimea experienței umane decât psihologii.

Percepția și reflecția obișnuită au limite, iar pentru a accesa experiența transcendentă, mintea trebuie să devină receptivă la un „Non-Eu”. În fața dificultăților sau uimirii profunde, oamenii pot trece de la simțirea senzorială la o percepție conștient-participativă, deschizându-se către alte forme de înțelegere și experiență.

Percepția senzorială clasică, bazată pe cele cinci simțuri, e diferită de „percepția conștientă” sau intuiție, care permite cunoașterea unor evenimente importante fără acces direct la simțuri.

Pentru a simți participarea la o prezență transcendentă, e nevoie de o percepție rafinată, care depășește simțurile obișnuite. Meditația, arta și muzica ajută la dezvoltarea acestei sensibilități.

Dimensiunea existențială

Integrarea percepțiilor și trăirilor imateriale devine o sarcină centrală pentru psihoterapia avansată și gerontopsihologie, conectând medicina clinică cu responsabilitatea sufletească.

Lipsa participării spirituale și a auto-realizării în contextul suprasaturării materiale duce la alienare interioară și la comportamente compensatorii. Vindecarea profundă necesită conectarea la o sursă exterioară de vindecare, deschiderea conștiinței și percepția subtilă a realităților spirituale. Aceasta permite introspecție, reflecție asupra sinelui și a vieții sau o atenție mai profundă asupra realității exterioare.

Viktor Frankl (2015) plasează alături de „psihofizicul nostru” – adică psihicul și corporalitatea biologică – spiritul ca dimensiune esențială a experienței umane. P151 

Gestionarea vieții se manifestă mai degrabă printr-o participare împlinitoare și emoționantă la numinos decât prin autoîmplinire psihologică, care ar putea fi interpretată ca egocentrism. Gestionarea vieții înseamnă să nu ne îmbătrânim cu resentimente din cauza pierderilor, eșecurilor, respingerilor, dezamăgirilor și nedreptăților, ci să putem simți încorporarea noastră în „marea viață” ca realitate ce ne susține. P154

Calitatea transcendentă a numinosului ne influențează starea psihică, aducând ușurare, seriozitate sau bunătate, și devine tot mai prezentă pe măsură ce ne deschidem spre experiența ei, oferindu-ne un sentiment profund de susținere și împlinire care poate ajunge să ne umple întreaga ființă.

Experiența profundă a participării la un „fundament originar” care pătrunde ființa depășește intelectul. Ea generează sentimente de iubire de sine, liniște profundă și copleșire. Nu poate fi împărțită prin rolurile tradiționale de „terapeut” și „client”. Respectul pentru voința de viață și resursele individuale ale persoanei este esențial în procesul de vindecare.

Psihoterapia riscă să ignore dimensiunile existențiale ale ființei umane, iar mulți clienți se simt neobservați și nesatisfăcuți după ani de tratament. Schmidt subliniază necesitatea unei abordări care să cultive sensibilitatea și deschiderea către experiențe interioare profunde, pentru a apropia oamenii de esența lor și de o plenitudine reală.

Partea a 2-a – Perspective și metode practice

Udo Boessmann – Obstacole și șanse pentru dezvoltarea metaconștiinței din perspectiva psihologiei profunde

Oameni buni din toate țările, uniți-vă! Haideți să dezvoltăm împreună potențialul latent al conștiinței noastre umane în direcția triplei conștiențe, a cunoașterii pline de iubire și a entuziasmului co-creativ, pentru a salva lumea de la prăbușirea ei iminentă! P163 

Astfel își începe contribuția acest psiholog german. Boessman crede că Maik Hosang și Gerald Hüther au publicat această carte pentru a răspunde nevoii de schimbare atât în plan individual, cât și colectiv. Această necesitate nu este nouă, dar devine foarte evidentă în fața conflictelor actuale (climă, pandemie, războiul din Ucraina).

El își exprimă dorința pentru mai multe calități metacognitive: un limbaj fluid, nedogmatic, un dialog în spiritul „Metaxiei” – adică mișcarea între poli opuși, explorarea și integrarea lor fără ideologie rigidă. Totuși, ca medic și psihoterapeut, subliniază că dezvoltarea unei asemenea conștiințe nu depinde doar de bunăvoință, ci este un proces mai complex.

A fost invitat să contribuie la acest volum pentru că a scris o carte despre conștiință (Boessmann, 2013). În acea carte s-a ocupat cu cercetarea ei prin prisma neuroștiinței, științelor cognitive și filosofiei contemporane. Științele cognitive includ neurobiologia, neurofiziologia, neuropatologia, psihologia empirică, antropologia, lingvistica și informatica (inclusiv cercetarea inteligenței artificiale). Filosofia contemporană încearcă să integreze cunoștințele empirice ale disciplinelor individuale (inclusiv descoperirile fizicii cuantice) prin intermediul unor metateorii, să le evalueze și, dintr-o perspectivă superioară, să evidențieze posibile consecințe epistemice, etice și pragmatice. P164

Conștiința din perspectivă științifică: un produs al interconectării interpersonale la nivel înalt

Conștiința umană nu este produsul unui singur creier, ci rezultă din interacțiuni sociale și culturale între mai multe creiere. Deși fiecare persoană o trăiește individual, ea este un fenomen interdependent, fără o locație fizică fixă. Este un proces emergent, comparabil cu modul în care internetul face informația vizibilă prin computere locale, fără ca acestea să o genereze individual.

Informația conștiinței

Creierele umane se deosebesc prin capacitatea de a procesa „informație a conștiinței”, adică simboluri și semnificații culturale (limbaj, știință, artă, legi etc.), ce permit conectarea creierelor între ele. Această informație circulă atât orizontal, între oameni și colective, cât și vertical, de-a lungul generațiilor. Conștiința fiecăruia reprezintă interpretarea și transformarea acestei informații colective de către propriul creier. Această transformare depinde și de starea organismului. Astfel, conștiința umană este un fenomen interpersonnal și istoric, nu doar individual.

Conștiința antrenată sociocultural

Conștiința umană nu este doar biologică, ci este modelată prin procese socioculturale (înculturare). Prin educație și socializare, oamenii dezvoltă funcții superioare precum limbajul, subiectivitatea, liberul arbitru și conștiința morală, care nu fac parte din natura noastră biologică, dar ne definesc ca specie. Acest proces formează identitatea și stilul personal, dar creează și conflicte între natura noastră instinctuală și normele culturale. Deși aceste funcții ne fac extrem de utili colectivului și culturii, ele pot fi și surse de manipulare și pericol, cum arată exemple istorice (nazismul) și actuale (criza ecologică).

Influențele culturale fac ca experiențele de învățare socială să producă la fiecare dintre noi o trăire de sine subiectivă mai mult sau mai puțin coerentă (identitate și sentiment de coeziune), precum și un stil de personalitate inconfundabil. P168

Alegoria peșterii a lui Platon și iluzia de utilizator a conștiinței umane

Platon, prin alegoria peșterii, arată că oamenii percep doar o iluzie a realității, asemenea prizonierilor care văd doar umbrele pe un perete și cred că ele sunt tot ce există. Dacă ar fi eliberați, lumina adevărului i-ar deruta și copleși. Ar ajunge să prefere vechea lor iluzie. Astfel, mesajul este că oamenii tind să respingă adevărul necunoscut și să rămână atașați de aparențe familiare.

Conștiința umană nu reflectă realitatea direct, ci o reconstruiește pe baza unor procese neuronale complexe. Creierul filtrează și simplifică informațiile senzoriale, căutând confirmări pentru propriul model al realității. Astfel, ceea ce percepem ca „aici și acum” este de fapt influențat în mare parte de trecutul și de așteptările noastre. P170

Scurtarea realității

Percepția noastră asupra realității este limitată și construită de sistemul nervos prin reducerea drastică a informațiilor. Aceste simplificări ne sunt utile în viața de zi cu zi, dar devin problematice în situații noi, unde modelele noastre mentale și obișnuințele pot împiedica găsirea de soluții. 

În situații noi sau în fața unor probleme neobișnuite, rutinele noastre perceptive, modelele de gândire și tiparele comportamentale obișnuite ajung rapid la limitele lor. Ele pot chiar să devină obstacole în calea unor soluții adecvate. 

La fel ca în alegoria peșterii lui Platon, trăim iluziile noastre ca fiind realitatea obiectivă, fără să fim conștienți de simplificările și distorsiunile implicate. Mai mult, credem că ne controlăm atenția și voința, dar acestea sunt în mare parte determinate de factori socio-culturali. Din cauza orientării repetitive către aceleași lucruri, ajungem să percepem realitatea mereu în același fel.

Influența rețelelor sociale

Rețelele sociale, prin algoritmi extrem de sofisticați, colectează date detaliate despre comportamentul utilizatorilor și creează profiluri psihologice foarte precise. Aceste informații permit afișarea de conținut perfect adaptat nevoilor și așteptărilor fiecăruia, dar și izolarea în „bule” de persoane cu viziuni similare. În acest fel, diversitatea lumii accesibile prin internet este redusă artificial la o perspectivă limitată.

Compania Meta știe când și cât de des comunicăm și cât de repede răspundem. În acest fel pot lua naștere profiluri psihologice cu un nivel de detaliu alarmant. Cu ajutorul inteligenței artificiale, pot fi calculate tipare de comportament și chiar poate fi dedusă starea emoțională sau situația relațională a utilizatorilor.

Pe baza acestei cunoașteri imense, utilizatorilor de rețele sociale li se poate arăta întotdeauna exact ceea ce corespunde nevoilor și așteptărilor lor. În plus, utilizatorii pot bloca persoane și conținuturi nedorite și se pot limita la schimburi doar cu grupuri de oameni care gândesc la fel. Astfel, inepuizabila bogăție și diversitate a acestei lumi, care prin internet a devenit disponibilă ca niciodată înainte, este redusă artificial din nou la orizontul unei peșteri, așa cum apare în metafora lui Platon. P171

Reducerea realității, coerență și consistență

Creierul nostru este programat genetic pentru economie și reducerea consumului de oxigen.

Trăim coerență atunci când putem înțelege lumea în care trăim (comprehensibility) și o putem influența în sensul nevoilor noastre (manageability). A treia și, probabil, cea mai importantă componentă a unui bun sentiment de coerență este sensul (meaningfulness): la ce ne folosește dacă putem înțelege și controla totul, dar nu găsim niciun sens în acest proces? 

În psihoterapia dinamică folosim termenul de consistență, care înseamnă lipsa contradicțiilor. Când ne aflăm într-un conflict interior sau exterior, trăim o tensiune de inconsistență care – după cum spun terapeuții comportamentali – este însoțită de o disonanță cognitivă. La nivel fizic, intrăm într-o stare de stres cu niveluri crescute de cortizol și catecolamine în sânge și cu modificări vegetative tipice, cum ar fi creșterea frecvenței pulsului și a tensiunii arteriale.

Dacă un conflict – chiar și inconștient – rămâne nerezolvabil pentru o perioadă lungă și implică nevoi importante – inclusiv inconștiente – tensiunea constantă a inconsistenței ne poate îmbolnăvi.

De aceea, în psihoterapia dinamică, obiectivul principal este recunoașterea conflictelor inconștiente, înțelegerea istoriei lor biografice și identificarea efectelor lor asupra relației terapeutice. Prin utilizarea transferului și contratransferului (dorințele, reprezentările, așteptările și sentimentele pacientului față de terapeut, și reacțiile emoționale ale terapeutului la acestea), vechile experiențe relaționale – în special cele cu părinții și frații – sunt retrăite și conștient prelucrate în relația terapeutică. Dacă acest proces reușește, pacientul poate gestiona provocările vieții actuale mai funcțional și cu mai puțină tensiune datorată inconsistenței. Altfel, această tensiune duce inevitabil din nou la conflicte. Provocările nu mai sunt confundate cu vechile experiențe (dureroase, traumatice, conflictuale), care altfel ar fi retrăite inconștient la nesfârșit. P172

Pentru a rămâne sănătoși și a ne simți bine, avem nevoie de un nivel de coerență și consistență individualizat și adecvat provocărilor vieții cotidiene.

Provocările vremurilor noastre

Oamenii se confruntă cu provocări majore ale vremurilor noastre, precum schimbările climatice, războaiele globale și consecințele pandemiei, care amenință coerența și încrederea în realitate. Supraîncărcarea informațională și complexitatea lumii duc la stres și epuizare colectivă. Mulți caută răspunsuri simple, ceea ce favorizează populismul, teoriile conspirației și adeziunile la grupuri fundamentaliste. Alții se retrag în spații izolate și lumi private pentru a-și proteja mintea. Rămâne întrebarea dacă metaconștiința și metamodernismul pot oferi instrumente pentru a gestiona aceste provocări și a restabili un sentiment de coerență.

Conștiința și învățarea prin imitație

Probabil cel mai important factor care permite oamenilor, în comparație cu primatele, să atingă niveluri mult mai înalte de conștiință este capacitatea noastră înnăscută și foarte dezvoltată de învățare socială prin imitație. Creierul nostru este construit astfel încât, încă din copilărie, suntem practic „forțați” să imităm mediul nostru social, în special părinții. Prin acest proces învățăm multe competențe sociale complet automat și fără efort conștient special.

Conștiința noastră individuală nu există pur și simplu prin natura individului; ea a fost formată printr-un efort colectiv considerabil; continuă să fie modelată și rafinată de cultura în care trăim, chiar și în viața adultă. Ceea ce învățăm prin cultură ni se pare atât de firesc, încât adesea ne menținem modelele de gândire, comportamentele și credințele chiar și atunci când acestea nu mai sunt potrivite pentru cerințele actuale ale vieții.

În plus, experiențele negative din memoria emoțională pot persista și pot declanșa frici iraționale, complet nepotrivite și disfuncționale în contextul actual. 

Adesea, aceste mecanisme conduc la boli sau disfuncții: oamenii sau sistemele se concentrează repetitiv și excesiv pe aceleași probleme, frici sau preferințe, fie din obișnuință, fie din dependență. Rolul psihoterapiei, consilierii sau coaching-ului este să identifice și să modifice aceste modele disfuncționale de gândire, comportament, atașament și relaționare, precum și motivațiile inconștiente care stau la baza lor. P175

Conștiință, cultură, limbaj și povești

Limbajul este dobândit printr-o programare culturală intensă.

De îndată ce am interiorizat convențiile simbolice ale culturii noastre, participăm la spațiul comun (împărtășit) al realității virtuale, pe care îl recreăm permanent prin comunicarea lingvistică. Odată ce am dobândit limbajul, cultura (această rețea de obiceiuri, tradiții și convingeri) ne modelează simțirea, gândirea și voința pe tot parcursul vieții.

Când gândim, nu gândim gândurile noastre proprii, ci gândurile pe care cultura ne-a însărcinat sau cel puțin ne-a autorizat să le gândim. Când spunem (sau cântăm): „Gândurile sunt libere”, acest lucru pur și simplu nu este adevărat. Mai tranșant spus: nu noi gândim, ci noi suntem gândiți. Același lucru este valabil și pentru voință: atunci când vrem ceva, nu vrem voința noastră proprie, ci voința pe care contextul nostru sociocultural ne-a însărcinat sau cel puțin ne-a permis să o vrem.

Copiii încep, la vârsta de trei-patru ani, să-și proceseze experiențele de relaționare prin povestirea de narațiuni. Prin povești, ei creează interpretări ale experiențelor lor de relație care oferă Sinelui lor un maximum de coerență. Adesea, fanteziile dirijate de dorințe compensează o realitate dureroasă sau chiar amenințătoare.

Povestea noastră autobiografică — de regulă cu mai multe versiuni, în care jucăm mereu rolul principal — alcătuiește sinele nostru narativ și este parte a identității noastre. Chiar și ca adulți, inventăm constant povești, pentru că trebuie să ne justificăm simțirea, gândirea și acțiunile față de noi înșine și față de ceilalți.

Aceste povești pot arăta uneori o distorsionare radicală sau chiar o negare flagrantă a evidenței. O discrepanță prea mare între trecutul trăit și cel povestit favorizează tulburările sufletești. P176

Oamenii caută povești plauzibile despre lume și despre sine, prin care dau sens realității. Cultura a creat astfel de narațiuni și imagini simbolice, care fac experiențe altfel incomunicabile să devină împărtășibile. Știința modernă funcționează tot prin narațiuni alternative (ipoteze), supuse verificării. Avem nevoie de mai multe narațiuni concurente pentru a putea alege comportamente și a evalua consecințele lor. Aceste narațiuni au efect real asupra lumii obiective, însă până acum nu s-au formulat povești suficient de atractive și convingătoare pentru a mobiliza oamenii să facă față provocărilor actuale, cum ar fi criza climatică, unde narațiunile apocaliptice și de învinovățire au eșuat.

Conștiința și corpul

Conștiința noastră are, prin originea sa biologică, o natură senzorială și strâns legată de corp. Creierul nostru învață și înțelege ceea ce se întâmplă în jur doar împreună cu întregul corp. Formarea sinelui uman depinde de procese și interacțiuni corporale. Până și experiența noastră conștientă de adult asupra lumii și asupra sinelui pare să fie puternic influențată de tipare de reacție, obiceiuri și posturi corporale dobândite timpuriu. Dacă vrem să ne schimbăm și să ne dezvoltăm conștiința, avem nevoie nu doar de înțelegere intelectuală, ci și de implicarea corpului. P177

Medicina arată că sănătatea psihică și cea fizică sunt interconectate, iar ameliorarea simptomelor psihice este posibilă prin îmbunătățirea funcțiilor corporale, schimbarea stilului de viață și activități fizice sau terapeutice.

Originea și funcția conștiinței fenomenelor

Conștiința fenomenelor se formează prin interacțiunea timpurie dintre sugar și mama sa, care îi oglindește emoțiile și mișcările, ajutându-l să își recunoască propriile trăiri. Prin acest proces de înculturare, copilul ajunge să se identifice cu propriile stări și dezvoltă subiectivitatea, introspecția și autopercepția conștientă. Rolul conștiinței fenomenelor este de a confirma atât identitatea personală, cât și realitatea lumii exterioare.

Calitatea individuală a trăirilor nu trebuie urmărită ca scop în sine; fericirea constantă nu este scopul biologic sau cultural al omului. Conștiința fenomenelor există pentru a sprijini comportamente benefice supraviețuirii colective. Căutarea obsesivă a fericirii private și a plăcerilor imediate, deși tentantă, sporește suferința și împiedică procesul de vindecare și armonizare, în plan personal și social. 

Conștiința noastră subiectivă, deși pare să ne servească personal, funcționează pentru a susține supraviețuirea felului de a trăi pe care l-am învățat, prin motivații adânc înrădăcinate. La nivel avansat, conștiința ne permite să ne distanțăm de tiparele mentale și de conceptele de sine învățate, integrând experiențele și voința în sensuri mai largi și influențând conștient dezvoltarea noastră viitoare.

Conștiința, religia și relația cu moartea 

Frica de moarte în culturile occidentale derivă dintr-o percepție puternică a sinelui ca centru al voinței. Religia oferă o cale de a relativiza acest sine, îndemnând la subordonarea propriei individualități unui principiu sau voințe superioare și la a-i servi altruist pe ceilalți.

Relativizarea propriului sine și viața altruistă, prosocială, sunt promovate și de filosofi și școli terapeutice fără motivație religioasă. Implicarea totală într-o sarcină percepută ca importantă și semnificativă pare să favorizeze experiențe benefice, pe care Mihály Csikszentmihalyi le-a denumit „flow”. Viktor Frankl vorbea despre autotranscendență atunci când o persoană se dedică complet unei cauze percepute ca profund semnificative sau/și altei persoane.

Omul devine cu adevărat sinele său acolo unde se detașează de propriul ego.  Când îndeplinim “sarcini plăcute inimii noastre”, când ne dedicăm cu pasiune unui lucru, cauze sau persoane, se eliberează hormoni neuroplastici care acționează ca un „îngrășământ” pentru neuronii și sinapsele noastre. Astfel, creierul poate rămâne capabil de regenerare și învățare chiar și la vârste înaintate, protejându-ne împotriva demenței. P181

Credința le oferă oamenilor un sentiment de conexiune și siguranță, mai ales în momente dificile. Religia funcționează ca o matrice colectivă ce unește realitățile individuale și le permite credincioșilor să se integreze într-o comunitate în care beneficiază de protecție și sprijin reciproc. Prin ritualuri și texte, credința relativizează importanța lumii și a experienței sinelui, permițând eliberarea de tensiuni, trăirea prezentului și uitarea de sine, facilitând astfel coerența psihică și liniștea interioară.

Religia orientează atenția, gândirea și emoțiile indivizilor către un punct comun transcendent (de exemplu, Dumnezeu în religiile avraamice). Aceasta subliniază limitele percepției și cunoașterii umane, punând în discuție realismul naiv și iluzia noastră subiectivă a realității. Prin această metaperspectivă, religia poate ajuta atât indivizii, cât și grupurile să adopte perspective diferite și alternative de gândire.

Conștiință, liber arbitru și responsabilitate

Liberul arbitru uman este în mare parte un construct cultural, nu biologic. 

Din punct de vedere biologic pur, nu posedăm liber arbitru. Libertatea nu este înnăscută în procesele cerebrale, ci un construct impus din exterior prin cultură. Liberul arbitru este o concepție colectivă, care, la fel ca în cazul conștiinței superioare, apare din interacțiunea și comunicarea mai multor creiere și este reprezentată diferit în fiecare creier. P183 

Cultura și educația ne oferă senzația de libertate, dar totodată ne impun reguli, norme și conștiință morală, plasându-ne între dorința de autonomie și obligațiile sociale.

În milenii de dezvoltare, cultura a reușit să ne elibereze parțial de determinismul instinctelor ce ne influențează să acționăm automat, astfel încât să putem simți, în anumite limite, că suntem stăpâni pe voința noastră. P183

Cea mai clară expresie a libertății noastre este trăirea conflictelor interne dintre regulile sociale internalizate, așteptările altruiste, cerințele ideale și acele impulsuri sau nevoi care nu sunt compatibile cu acestea. Libertatea voinței ese strâns legată de capacitatea de a răspunde pentru faptele proprii.

Conștiința vinovăției și sentimentele de vinovăție

Libertatea și responsabilitatea sunt strâns legate de capacitatea de a simți remușcare și vinovăție. Calitatea dureroasă a sentimentelor de vinovăție are rolul de a ne împiedica să repetăm încălcări ale regulilor și să ne plasăm în afara comunității. Sentimentele de vinovăție servesc, de asemenea, ca o solicitare internă de a repara încălcările și, astfel, relațiile afectate.

Datorită vinovăției, putem rămâne conectați cu modelele noastre iubite și, totodată, să devenim autonomi. Menținerea legăturii ar putea fi una dintre cele mai importante funcții psihodinamice ale vinovăției. P184

Mulți se simt copleșiți de responsabilitate. În situațiile de conflict între nevoi opuse și reguli sau valori în concurență, ei intră într-o dilemă internă. Nu pot cântări calm argumentele pro și contra și nu pot lua o decizie. Ajung într-o tensiune intensă de inconsistență și într-o stare de incoerență. Apar temeri de eșec sau vinovăție de natură patologică, care pot duce la disperare și epuizare totală.

Pierderea sentimentului de libertate în starea de inconsistență

Atunci când suntem într-o stare de inconsistență și incoerență, sentimentul de liber arbitru se pierde rapid.

Sentimentul de libertate depinde de capacitatea noastră de a face față cerințelor și conflictelor vieții. În situații de incoerență sau incompatibile cu așteptările social-culturale, libertatea se reduce. Paradoxal, cele mai mari oportunități de a câștiga autonomie apar tocmai în momentele de dificultate, când suntem forțați să ne concentrăm atenția și resursele mentale pe luarea deciziilor.

Ironia este că putem fi cel mai puțin liberi chiar atunci când viața noastră merge conform planului și așteptărilor internalizate. P185

Terapia psihodinamică urmărește să ofere pacientului mai mult control asupra motivațiilor inconștiente, să reducă repetarea tiparelor dăunătoare și să sporească libertatea de alegere. Un aspect central este ca pacientul să își definească sinele, obiectivele și rolurile viitoare și să folosească libertatea dobândită pentru a-și construi un parcurs de viață conștient și coerent. P186

Presiunea de a da sens vieții

Presiunea de a da sens vieții apare din libertatea cultural impusă, care obligă oamenii să ia decizii între valori altruiste și egoiste.

Adler considera că principala cauză a bolilor psihice și a tulburărilor de personalitate este izolarea individului de simțul comunității și urmărirea altor scopuri (în special dorința de superioritate și afirmare) în locul scopului de a fi valoros pentru comunitate. O sarcină esențială a psihoterapiei, conform lui Adler, este să aducă la conștientizare planul de viață ascuns, care stă la baza dorinței compulsive de superioritate, și să promoveze în schimb un efort pentru un aport adecvat comunității.

Fără sens și valori, apar plictiseala cronică, senzația de gol interior, pasivitate, sărăcie emoțională, lipsă de direcție, lipsă de hotărâre, pierderea inițiativei, deznădejde și iresponsabilitate. Cel frustrat existențial poate fi condus de o fugă de golul interior și de o foame nevrotică de viață, căutând mereu plăcere și distracție. P187

Funcțiile superioare ale eului

Oameni împart multe din funcțiile fundamentale ale conștiinței cu animalele; primatele și cimpanzeii pot chiar învăța să vorbească și să folosească simboluri pentru a obține ce vor. Prin comparație, funcțiile superioare ale eului sunt inaccesibile animalelor, dar și multor oameni. Cea mai importantă dintre aceste funcții este metacogniția:

• cunoaștere internă fundamentală că noi înșine și ceilalți suntem ființe independente din punct de vedere psihic, cu intenții, dorințe, emoții și convingeri proprii;
• cunoașterea proceselor proprii de memorie, gândire și învățare, precum și observarea și controlul acestor procese cognitive;
• capacitatea de a privi propria conștiință dintr-o perspectivă meta, adică din poziția unui observator extern;
• capacitatea de a ne îndoi, de a reflecta asupra noastră și de a ne verifica;
• capacitatea de a monitoriza succesele și eșecurile și de a stabili priorități;
• capacitatea de a pune la îndoială adecvarea propriilor percepții, interpretări, presupuneri, convingeri, valori, modele de realitate și chiar propria persoană ca întreg, inclusiv de a adopta o atitudine critic-responsabilă față de întrebarea despre libera noastră voință;
• capacitatea de a alterna între propria perspectivă și perspectivele altora și de a depăși cel puțin parțial realismul naiv al „iluziei utilizatorului” din viața cotidiană;
• capacitatea de autotranscendență. P187-188

Aspecte ale metacogniției descrise în terapia psihodinamică drept abilități structurale: 

• a percepe empatic și, totodată, realist pe ceilalți;
• a diferenția sinele de obiect („self-object differentiation”), adică a distinge între cine/ce sunt eu, ce gândesc, simt sau vreau și cine/ce este altcineva, respectiv ce gândește, simte sau vrea;
• comunicare emoțională adecvată: exprimarea sentimentelor astfel încât propriile nevoi și limite să fie recunoscute de alții, fără a periclita relația;
• a crea și menține imagini interne pozitive despre ceilalți;
• a stabili contacte cu alte persoane și a forma legături intime și stabile;
• a regla adecvat în relații propriile impulsuri, afecte și stima de sine;
• a echilibra propriile interese și a proteja relațiile;
• a dizolva legăturile disfuncționale sau care împiedică dezvoltarea; a suporta frustrarea; a te calma singur; a avea grijă de sine și a răspunde pentru propria persoană;
• a dezvolta conștiința, valorile și experiența de sens, precum și a simți vinovăție. P188

Semnificația practică și terapeutică a funcțiilor superioare ale Eului

Funcțiile superioare ale Eului ne ajută să ne reglăm comportamentul și trăirile interioare chiar în situații dificile – conflicte, pierderi sau confruntarea cu propriile limite. În psihoterapie, esențială este capacitatea de a schimba perspectiva: să privim lumea și pe noi înșine din mai multe unghiuri, să adoptăm viziuni alternative și chiar colective. Pentru credincioși, aceasta include și posibilitatea de a gândi cum ar vedea Dumnezeu anumite probleme, precum exploatarea naturii sau înarmarea. P189

Din această metapoziție, suntem capabili să intuim cât de îngust este câmpul de percepție al conștiinței noastre. Putem pune sub semnul întrebării corectitudinea percepțiilor, interpretărilor, presupunerilor, convingerilor, standardelor de valori și modelelor noastre de realitate.

Prin metapoziție putem:

• analiza fiabilitatea și limitele propriilor posibilități de cunoaștere, 
• verifica funcționalitatea și adecvarea automatismelor, obiceiurilor și rutinelor învățate, 
• supune sinele în mod conștient la noi procese de învățare,
• experimenta noi moduri de comportament,
• găsi soluții mai bune la probleme,
• înțelege și anticipa comportamentul altora,
• dezvolta valori, conștiință și responsabilitate,
• verifica limitele propriei gândiri,
• depăși obiceiuri sau rutine care ne blochează. P190

Cum gestionăm responsabilitatea, ca indivizi și comunitate? 

Adevărata funcție a conștiinței umane este de a ne face capabili să acționăm autonom și responsabil. Nu doar pentru noi, ci și pentru comunitate, pentru întreaga lume și pentru generațiile viitoare. Pentru a reuși, trebuie să transformăm egocentrismul și hedonismul promovat de societatea de consum într-o etică a responsabilității colective. Aceasta nu este o constrângere, ci o formă de eliberare și autoîmplinire.

Viziunea culturii metamoderne a încrederii pentru dezvoltarea conștiinței și a potențialului uman

O cultură metamodernă a încrederii este esențială pentru dezvoltarea conștiinței și a potențialului uman. Încrederea timpurie a copilului în părinți și familie joacă un rol decisiv în formarea funcțiilor superioare ale Eului. Lipsa acesteia, prin comportamente abuzive sau imprevizibile ale părinților, duce la dificultăți de autocunoaștere și neîncredere față de ceilalți.

Orice favorizează încrederea între indivizi, în familie, grupuri, organizații, societăți sau între națiuni creează spații unde conștiința umană poate crește și se poate transforma pozitiv.

În primii ani de viață, contactul fizic și atenția părinților, în special a mamei, joacă un rol central în dezvoltarea copilului. Bebelușii comunică inițial prin semnale corporale, iar mamele răspund prin apropiere, atingere, alăptare și imitarea gesturilor și sunetelor lor. Această interacțiune timpurie stimulează simțurile copilului și îl ajută să învețe despre mediul înconjurător, despre persoane și obiecte. Prin contactul apropiat, copilul își dezvoltă percepția de sine și înțelege cum oamenii și lucrurile îi influențează starea fizică și emoțională. Astfel, aspectul corporal joacă un rol central încă de la începutul dezvoltării copilului. Învățarea și înțelegerea lumii necesită mai mult decât implicarea creierului său.

Experiențele timpurii și educația se imprimă adânc în corpul nostru. Suntem posesorii, dar și expresia propriului corp. În contactul timpuriu cu mamele, sugarii își satisfac activ nevoile emoționale prin contact vizual și corporal. Mamele care răspund empatic la nevoile și reacțiile spontane ale copilului ajută la construirea unei imagini interioare pozitive a „mamei bune”. Aceasta este esențială pentru reducerea anxietății de separare la copii și pentru dezvoltarea autonomiei emoționale și a capacității de a se liniști și consola singuri, chiar și la vârsta adultă.

O imagine stabilă și pozitivă a mamei în copilărie conduce la o imagine bună și stabilă despre sine. Copiii care se simt iubiți, apreciați și respectați dezvoltă stima de sine, iubirea de sine și încrederea în alții, ceea ce le permite ulterior să fie empatici și să înțeleagă emoțiile celorlalți. Lipsa atenției și contactului afectiv din partea părinților provoacă stres, tensiune și dificultăți emoționale, afectând dezvoltarea abilităților fundamentale de conștientizare a sinelui și de relaționare cu lumea.

Cultura încrederii are o importanță deosebită la începutul vieții noastre. Cu cât ne-a lipsit mai mult această cultură în copilărie, cu atât avem nevoie mai mare de ea în viața de adult. Dezvoltarea sănătoasă a încrederii presupune 3 niveluri: 

1. Încrederea în capacitățile proprii de a rezolva probleme;
2. Încrederea că putem rezolva probleme împreună cu alte persoane;
3. Încrederea în direcția de dezvoltare a lumii și în faptul că suntem protejați și susținuți în această lume.

Dezvoltarea culturii încrederii necesită:

• Timp. Timpul acordat celorlalți este esențial pentru construirea unei culturi a încrederii. Fără atenție și timp reciproc, nici dragostea și nici relațiile de încredere nu se pot dezvolta. Chiar dacă tinerii sunt conștienți de echilibrul dintre muncă și viața personală, lipsa de timp rămâne o problemă. Cursurile de management al timpului nu înlocuiesc decizia de a investi în relații și încrederе.
• Model. Relațiile cu părinții, familia, profesorii și prietenii servesc ca modele timpurii pentru dezvoltarea încrederii. Impactul unui model depinde de calitatea și intensitatea legăturii cu acea persoană, iar timpul petrecut împreună joacă un rol esențial.
• Valori și angajament. Valori comune precum corectitudinea, dreptatea, umanitatea, respectul, solidaritatea, onestitatea, loialitatea și fiabilitatea sunt utile pentru construirea încrederii reciproce. Însă ce folos au valorile dacă sunt limitate la declarații de fațadă sau sunt folosite ca trucuri de marketing? Valorile necesită un angajament, o promisiune credibilă și reciprocă de a le respecta. De asemenea, pentru a fi eficiente în practică, valorile trebuie traduse în reguli clare, concrete, ușor de înțeles și aplicat.
• Comunicare. Chiar dacă beneficiem de aspectele de mai sus, vor apărea inevitabil neînțelegeri. Avem nevoie de un format adecvat de dialog, care să faciliteze înțelegerea în caz de conflict și găsirea de soluții constructive.
• Structuri. În lumea complexă și interdependentă de astăzi, cultura încrederii depinde de funcționarea fiabilă a sistemelor și instituțiilor publice și private.
• Risc. Încrederea implică asumarea riscului de a fi dezamăgit și necesită inițiativa de a oferi cuiva încredere în avans, speranța că această inițiativă va fi reciprocată și acceptarea posibilității de a ne fi înșelată încrederea. 

Brigit PERMANTIER – Conducerea metamodernă – un nou stil de leadership în vremuri transformative

Permantier descrie stilul de dirijare al lui Robin Ticciati, director artistic al Orchestrei Simfonice Germane, ca model pentru un nou tip de leadership. Mișcările sale delicate și armonia cu orchestra creează o unitate organică, unde nu există un lider impus, ci o cocreație colectivă. Fiecare muzician contribuie cu pasiune, iar întreaga orchestră pare să funcționeze într-un spațiu extins al conștiinței. Atipic este și faptul că Ticciati nu a fost numit în funcție de către o figură de autoritate superioară, ci ales de muzicieni – un exemplu de conducere colaborativă. Acest fel de leadership este mai eficient ca unul tradițional. P200

Conducerea metamodernă – a conduce fără a conduce

Sinele este eliberat de egoul convențional pentru a se putea îndrepta către noutate. Spațiul interior este eliberat de așteptări anterioare și capabil să direcționeze misterioasa forță creatoare, lipsită de formă, care străbate tot ceea ce există. Omul este concentrat pe sine însăși, într-o stare de claritate. Ascultă impulsul interior care îi dă direcție. În același timp, în realitatea exterioară, este complet treaz și prezent în Aici, Acum și Împreună. Contează nu doar contribuția individuală a omului aflat în rol de lider, ce doar pare a fi singurul care conduce, ci întregul care este creat împreună – în acest caz, o țesătură vie de sunete, care se răspândește în fiecare moment în spațiu. 

Robin Ticciati, într-un film autobiografic, spune despre rolul său ca dirijor că „Există acest punct al liniștii, din care totul poate lua naștere. Nu pretind că am ajuns la el, dar lucrez la asta. În acest punct al interpretării se află muzica: aici, muzicianul dă din sufletul său prin fiecare notă, iar publicul primește. Este punctul din mijloc, iar ceea ce este incredibil la muzică este că există doar în acest moment și apoi dispare.” Ticciati descrie aici modul în care se conectează cu acest punct al liniștii, lipsit de dimensiune, din interiorul său, din care se lasă condus.

Important aici este jocul complex dintre individualitate și conducerea grupului. Ticciati vorbește despre un „echilibru psihologic incredibil”, necesar pentru a putea dirija atât muzicianul, cât și întregul ansamblu:

„Pentru a dirija, trebuie să înveți să fii singur. Dirijezi instrumentul? Dirijezi sunetul sau individul? Dirijezi ochii lor, dirijezi ceea ce gândești tu sau ceea ce gândesc ei? Dirijezi ceea ce proiectează ei? Este un echilibru psihologic incredibil modul în care te raportezi la individ sau la grup. Sarcina unui dirijor este să știe când să facă un pas înapoi pentru a conduce grupul ca unitate și să nu mai vadă pe nimeni separat.”

Ticciati este deschis către acea conducere care se arată în fiecare moment, atât din interior, cât și din exterior, și este pregătit să urmeze aceste impulsuri. Totodată, este pe deplin conștient de ierarhia existentă în acest context, după cum subliniază în acest interviu:
„Da, știu, există o ierarhie. Da, în cele din urmă, eu le spun oamenilor când să înceapă și când să se oprească. Dar, de fapt, ceea ce se întâmplă în mijloc, la nivel uman, este atât de dinamic încât a devenit și o oportunitate minunată de creștere personală.” (Ticciati, 2017, trad. B.P.). P201

Autoarea definește acest stil de conducere ca fiind cocreativ. Raportat la aspectele metamodernității prezentate anterior, el poate fi definit și ca metaconducere. [Perspectiva Viorelei Strat]

O înțelegere metamodernă a conducerii

Permantier este coach și trainer pentru lideri. A identificat o nouă stare de a fi, de a materializa conștiința. O metaconștiință. 

Metaconștiința este o formă de conștiință umană pe care omul o poate percepe în interiorul său, accesa, orienta și chiar dirija prin puterea atenției. Omul metaconștient este conștient de procesele din interiorul său și își ascultă impulsurile pentru a le integra, a atrage idei, a aduna gânduri, a le concentra și a le răspândi. El nu se identifică însă cu conținuturile din propria conștiință, ci își găsește adevărata identitate în vastitatea fără nume a spațiului conștiinței în sine, în care apar toate gândurile și impulsurile. P202

„A-ți îndrepta atenția asupra propriului proces interior și a te observa pe tine însuți este cheia dezvoltării conștiinței. Calitatea atenției noastre determină calitatea relațiilor noastre și, prin aceasta, calitatea rezultatelor noastre.” (Scharmer, 2007, p. 174 și urm.).

Succesul unei intervenții depinde de starea interioară și capacitatea de prezență a liderului. Pentru a face față complexității actuale, nu este suficient intelectul rațional, ci este necesară o conștiință extinsă, bazată pe intuiție și „gândirea inimii”.

A simți punctul interior al liniștii și a învăța să te lași condus de acolo

Permantier a acumulat ani de experiență de meditație în silent retreat-uri și prin propria practică până să îi devină clar că voia extindă stare interioară de liniște și de „necunoaștere” creativă și  coaching și conducere.

A fost ani la rând într-un un grup de cercetare din cadrul centrului spiritual „Villa Unspunnen” din Elveția. “Ne întâlneam de aproximativ trei ori pe an, pentru mai multe zile, pentru a explora mai profund acest tip de cercetare a conștiinței. Nu exista niciodată o agendă. În schimb, ne întâlneam, meditam, aveam cercuri de dialog, făceam experimente spontane pentru a aprofunda înțelegeri sau experiențe, ne sprijineam reciproc și ne lăsam conduși de impulsurile care apăreau în spațiul comun.

Nimeni nu ne conducea; în schimb, lăsam ca „acel ceva” să ne conducă, chiar dacă acel ceva nu putea fi numit. Am observat tot mai mult că, prin atenția comună asupra a ceea ce se năștea între noi, începea să se formeze un câmp special al conștiinței, pe care toți îl puteam simți. Ne verificam mereu percepțiile între noi și le confruntam. Acest „simțire a câmpului” era ceva ce niciunul dintre noi nu mai trăise până atunci. Era ca și cum, prin intenția noastră comună de cercetare, cream mereu un câmp unic și viu, care putea fi resimțit în mod constant.” P203

Permantier s-a folosit de metoda lui David Bohm, un fizician, pentru a face experiența ei din Elveția tangibilă și altora. Bohm a creat această metodă deoarece tânjea după o modalitate holistică de a vorbi, considerând că gândirea convențională este prea fragmentată pentru a surprinde adevărul viu și întreg. Astfel, el afirma, de exemplu: „Dialogul începe acolo unde se oprește discuția. Este o nouă formă de conversație. Dialogul deschide orizonturi și creează un flux de sens care curge între noi, prin noi și printre noi.” Sau: „Dacă suntem capabili să privim toate perspectivele în mod egal, poate vom reuși să ne mișcăm într-o direcție nouă, creativă.” (Bohm, 1998, p. 66).

Dialogul urmează anumite principii, precum: ascultarea profundă, vorbirea bazată pe moment și venită din inimă, respectul radical, încetinirea, menținerea lucrurilor „în suspensie” – adică a nu te atașa interior de ceea ce s-a spus sau auzit. În rundele de reflecție de la final, participanții relatau adesea cât de împlinitoare, creatoare de conexiune, vie, hrănitoare și energizantă li s-a părut această formă de comunicare. Unii resimțeau efectul și multe săptămâni după. P204

Stilul de conducere metamodern

Un lider metamodern este conștient de limitările propriei minți, cunoaște instanțele mai profunde de înțelegere din interiorul său și știe cum să le activeze. Baza acestor abilități o constituie cunoașterea experiențială solidă a acestor instanțe de înțelegere, precum și o formă de practică a atenției conștiente și/sau a meditației. Să reținem, așadar:

Metaconștiința:

• este o formă de conștiință care pare să depășească propriile granițe și care merge dincolo de simpla autopercepție și de gândirea egocentrică. Este o stare de conștiință în care o persoană simte o conexiune mai profundă cu ceva mai mare sau transcendent – fie cu alți oameni, cu natura, cu muzica, cu o misiune comună de afaceri în serviciul întregului, fie cu acea dimensiune interioară a liniștii creatoare din noi.
• îi permite unei persoane să privească dincolo de limitele sinelui individual și să experimenteze un sentiment de unitate și conexiune cu lumea din jur. Aceasta implică adesea o empatie sporită, o înțelegere mai profundă a interdependențelor și recunoașterea faptului că propriul sine este parte a unui întreg mai vast.
• nu cuprinde doar conștientizarea proceselor interioare care apar în fiecare moment – precum gânduri, sentimente, senzații și fluxuri de energie – ci și oferă un „spațiu de prezență” pentru evenimentele, comunicările și conexiunile care se desfășoară în exterior. Persoanele aflate în stare de metaconștiință „țin” spațiul de prezență nu doar pentru ele însele, ci și pentru ceilalți care încă nu sunt conștienți de această dimensiune sau nu o trăiesc permanent. P205

O persoană aflată în starea de metaconștiință

• își menține întotdeauna o parte din atenție în libertatea conștienței neatașate, care curge liber. O persoană metaconștientă percepe în sine gânduri, sentimente, mișcări și senzații, dar nu se identifică cu ele și este, prin urmare, liberă în interior, putând să lase gândurile sau emoțiile care apar să curgă, să le accepte sau să le respingă. Identitatea sa nu este determinată de conținuturile conștiinței, ci se odihnește în centrul tăcut al desfășurării dinamice.
• este conștientă de limitările subiective ale gândirii convenționale. Știe că conținutul conștiinței sale este influențat de condiționări culturale, biografice, etnice sau de altă natură și caută să depășească aceste restricții. În acest scop, cunoaște metode și instrumente care ajută la ieșirea din aceste limitări și le aplică și în viața cotidiană de conducere. P206

Importanța atenției conștiente și a mindfulness-ului în lumea afacerilor

Permantier descrie diverse studii și programe ce arată importanța competențelor în self-leadership (autoconducere), deep work (muncă focalizată) sau mindful collaboration (colaborare conștientă), a căror prezență crește și inteligența emoțională, și nivelul de autopercepție. 

Se recomandă pentru eficientizarea productivității angajaților din companii: practicarea regulată de yoga și mindfulness (atenție conștientă).

Atenția conștientă este un factor important în competența de a conduce și în capacitatea organizațiilor de a-și menține și rafina angajații. Prezența atenției conștiente în rutine și programe de dezvoltare e și un indiciu că organizația are un comportament responsabil față de angajat. P207

Metaconștiința nu poate fi impusă

Dezvoltarea conștiinței este întotdeauna motivată intrinsec. Nu poți să-i prescrii unui angajat că „ar trebui, vă rog, să vă dezvoltați conștiința acum”. Ar fi nu doar absurd, ci și intruziv și contraproductiv.

Metaconștiința este maturizarea sufletului sau trezirea adevăratei umanități, care se desfășoară în interiorul fiecărei persoane. P209 Descoperirea lumii interioare poate echivala cu cucerirea unui nou univers, odată ce omul trece de primul contact.

“Profunda dorință umană de sine, de viață autentică, de adevărată profunzime, de expansiune nelimitată și de iubire interioară resimțită — o iubire fără intenție și fără nevoie — nu poate fi înlocuită sau satisfăcută prin altceva decât prin găsirea a ceea ce este descris aici: această conștiință de sine, metaconștiința, care include tot ceea ce există și tot ceea ce devine, și le poate susține și transcede în sine”.

Cum poate fi explicată apariția curentelor metaconștiente în artă, cultură și economie?

Lumea noastră s-a schimbat. Trăim într-o perioadă în care lumile exterioare au fost deja cucerite, explorate, exploatate și, în mare parte, distruse. Toate vârfurile munților au fost învinse, nu mai există continente de descoperit, mările au fost epuizate prin pescuit excesiv, pădurile tropicale aproape complet defrișate, iar stilul de viață hedonist — cel care, petrecând fără încetare și zburând cu avionul în jurul lumii, distruge bazele vieții tuturor — nu mai este considerat dezirabil, ci condamnabil. În vogă sunt, în schimb, minimalismul, reducerea consumului și un stil de viață vegan.

Tot mai mulți oameni conștientizează faptul că „acolo, afară” nu mai există nimic de descoperit care să promită o împlinire profundă. O aventură scurtă aici, o escapadă urbană acolo, încă un obiect comandat de pe Amazon. Niciuna dintre acestea nu poate hrăni sufletul.

Și chiar dacă ar putea, devine din ce în ce mai clar, la nivel colectiv, că aproape orice comportament exterior ce consumă multe resurse duce la consecințe asupra condițiilor de viață ale altor ființe care împart cu noi spațiul limitat al Pământului.

Permantier susține cu tărie că a luat naștere o nouă conștiință colectivă: metaconștiința. Oamenii devin din ce în ce mai conștienți de fragilitatea lor și a mediului, alături de faptul că ceea ce este fragil este prețios.

Lumea a devenit VUCA și BANI, unde VUCA înseamnă volatilitate (volatility), incertitudine (uncertainty), complexitate (complexity) și ambiguitate (ambiguity), iar BANI se referă la fragilitate (brittle), anxietate (anxious), nonliniaritate (nonlinear) și neinteligibilitate (incomprehensible). Ambii termeni sunt folosiți frecvent pentru a descrie provocările lumii actuale, în special în mediul de afaceri. P210

Permantier susține că VUCA ȘI BANI sunt prezente și în cele 6 dimensiuni emergente ale metamodernității descrise de Maik Hosang:

1. Cultură și artă
2. Industrie 
3. Conștiință și dezvoltare personală 
4. Proiecte sociale și politice 
5. Inovație economică 
6. Transcendență 

Dacă se iau in considerare dimensiunile mișcărilor sociale și politice, alături de aspectele dezvoltării personalității și conștiinței, observăm ca punct comun o libertate interioară și exterioară mai mare odată cu avansarea dezvoltării conștiinței — deci și o complexitate interioară sporită. Vechiul „ori-ori” (gândire zero-sum – dacă tu câștigi, eu pierd) este completat nu doar de „și-și” (scenarii win-win – amândoi avem de câștigat), ci și de „nici una dintre acestea”, precum și de câteva moduri de joc și de lucru care transced aceste opoziții.

Astfel, balansul între diferiți poli în metamodernitate și transcederea acestor poli într-un mod ludic au loc în spațiul interior liber al metaconștiinței. Omul este capabil să susțină și să cântărească  numeroasele contradicții ale vieții în această conștiință interioară extinsă, fără să aibă acces la vreun adevăr absolut. Își lasă conștiința să existe pur și simplu, se joacă cu impulsurile ce apar ca gând sau ca acțiune.

Vechea cunoaștere socratică „Știu că nu știu nimic” capătă aici o nouă dimensiune. Dacă acest „nu știu” era înțeles cândva în primul rând ca un necunoscut rațional (nu putem pătrunde și înțelege lumea doar cu mintea), acum trăim colectiv și personal necunoașterea de dincolo de rațiune. Putem pătrunde astfel în noua dimensiune a metaconștiinței. Putem găsi cunoaștere în tărâmul vast al necunoașterii. Putem primi impulsuri, activa latura intuitivă și utiliza instrumente de cunoaștere ce depășesc intelectul, precum — conform dialogului menționat anterior, în viziunea lui Bohm — inspirația și inteligența inimii. P211

În dinamica noii transcendențe, necunoașterea nu mai este o incompetență rușinoasă, ci fundamentul unei noi libertăți interioare fără fundament, al unei curiozități față de ceea ce dorește să se manifeste în spațiul fără spațiu al necunoașterii. Limbajul adecvat acestor procese exprimă o mai mare libertate a sinelui, de exemplu:

• „Eu vreau să se întâmple” devine emergență: „Apare din sine însuși”;
• „Am o întrebare” devine: „În mine apare o întrebare”;
• „În cele din urmă, contează rezultatul” devine: „Rezultatul se naște din proces și se va arăta”;
• „Trebuie doar să analizăm, apoi vom avea răspunsul” devine: „Nu știu, hai să încercăm.”  P211

Scenarii concrete  ce ilustrează cele de mai sus: 

Simplu: Elaborarea unui manual de utilizare pentru o procedură cunoscută și repetabilă, deja bine stabilită. În această situație există procese clare și previzibile, ușor de urmat. Conducătorii pot oferi instrucțiuni clare și se pot aștepta ca sarcina să fie finalizată cu succes.

Complicat: Implementarea unui nou sistem IT: liderul trebuie să formeze o echipă de specialiști IT și manageri de proiect pentru a face față sarcinii complicate de a implementa un nou sistem IT. Acest proiect necesită expertiză tehnică, planificare detaliată și coordonarea diferitelor resurse.

Complex: Promovarea unei culturi a inovației în cadrul companiei: Liderul trebuie să creeze un mediu în care angajații să poată face schimb de idei și să dezvolte soluții noi. Este necesară construirea de rețele, încurajarea schimbului de cunoștințe și crearea unui spațiu pentru experimentare. Dezvoltarea unei culturi a inovației nu poate fi impusă. Ea necesită o abordare experimentală și bucle iterative de feedback. Aici se observă în ce măsură apar emergent fenomenele culturale dorite.

Haotic: O urgență bruscă sau o criză, precum un incident de securitate sau un eveniment neanticipat care afectează funcționarea unei organizații. Aici nu există proceduri predefinite sau soluții cunoscute. Conducerea trebuie să acționeze rapid pentru a recâștiga controlul și a restaura stabilitatea. Într-o astfel de situație e necesară improvizarea și luarea deciziilor în timp real pentru a depăși criza.

Soluțiile în aceste categorii de scenarii:

Simplu: Scopul și drumul sunt clare, cauza și efectul sunt cunoscute:

• definirea proceselor

Complicat: Scopul este clar, dar nu și drumul până acolo:

• acceptarea necunoscutelor
• apelarea la expertiză

Complex: Scopul nu este clar:

• acceptarea necunoscutelor
• idei creative
• experimentare
• bucle iterative de feedback

Haotic: Nu este cunoscut nimic:

• acțiune rapidă
• restabilirea ordinii

Toate cele patru au în centru necunoscutul. 

Pentru a funcționa în asemenea situații, liderii trebuie să își pună întrebările: 

• În ce context mă aflu în acest moment?
• Este aceasta abordarea corectă?
• După ce indicator(i) ne dăm seama că gestionăm contextul în mod adecvat?
• Reușim astfel să obținem ceea ce ne propunem? P213

Liderii care: 

• au dezvoltat un nivel înalt de complexitate interioară, 
• pot susține contradicții în interiorul lor, 
• au renunțat la nevoia de a avea dreptate,
• nu percep necunoașterea ca pe un atac la adresa competenței lor, ci ca pe o oportunitate de a descoperi noi căi

sunt mai bine pregătiți să facă față provocărilor tot mai complexe din exterior. P214

A simți este noua formă de cunoaștere

Putem spune din ce în ce mai rar ce anume este adevărat sau corect. Trebuie să ne împrietenim tot mai mult cu propria necunoaștere, să învățăm să ne adaptăm la evenimente neprevăzute. Acest fenomen se va intensifica în anii următori prin dezvoltarea inteligenței artificiale, proliferarea teoriilor conspirației, a conceptului lumilor paralele în cultură etc. Un motiv este acela că vechile narațiuni ale modernității și postmodernității par să se prăbușească.

Nu mai credem colectiv în imperativul „mai repede – mai sus – mai departe”, pentru că s-a golit complet de sens. Tot mai mulți oameni simt că povestea hiperindividualistă a sinelui separat, care ar trebui să obțină cât mai mult succes, chiar în defavoarea celorlalți, a colapsat complet.

Nu mai este vorba doar despre gândirea metamodernă, ci despre un nou fel de a simți conexiunea, dincolo de emoțiile de bază, precum furia, tristețea, frica, bucuria și diferitele lor manifestări. Îl putem numi metasimțire — un spațiu în care toate emoțiile și gândurile sunt cuprinse și depășite. Aici primează iubirea, compasiunea, conexiunea, libertatea.

Este punctul din care totul apare și în care totul dispare. Dar nu este un spațiu neutru sau gol, ci îmbogățit cu aceste calități — împletite unele în altele într-un sentiment imaterial, energetic, viu, al unității. P215

Cum poate fi stabilită, menținută și cultivată legătura cu această metasimțire?

O întrebare similară i-a adresat Otto Scharmer cercetătoarei în domeniul cogniției Eleanor Rosch, care nu doar că avea experiență directă cu „simțirea ființei”, ci și pleda, ca cercetătoare, pentru înțelegerea minții și a lumii ca fiind aceeași unitate. Răspunsul ei a fost: „Prin inimă. În orice tradiție contemplativă, inima nu este doar sentimentalitate sau emoționalitate, ci un punct profund de concentrare și de izvor.” (cit. în Scharmer, 1998, p. 159). Această focalizare pe spațiul inimii este o cheie importantă pentru dezvoltarea metasimțirii. 

Permantier spune, într-un interviu: 

“Perceperea acestui spațiu interior mă face mai răbdătoare, îmi dă calm, forță și energie. Este o sursă de bucurie a ființei, curgând încet, fără sfârșit — bucurie care mă ajută să mă navighez pe mine însămi prin situații foarte dificile, rămânând centrată și deschisă în interior. Dar nu este doar o plăcere privată; este și spațiul interior din care îmi întâlnesc participanții la sesiunile de coaching, din care apar întrebări sau inspirații. Poate îi va șoca pe unii cititori, dar îmi folosesc mintea rațională convențională doar atunci când am nevoie de ea, de exemplu pentru planificări sau activități similare. În rest, prefer liniștea inimii — ceea ce nu înseamnă că mintea mea este mereu lipsită de gânduri, ci doar că le acord mai puțină atenție. Trăiesc acest lucru ca pe o eliberare și o bucurie imensă.” P216

De ce este relevantă dezvoltarea unei astfel de practici pentru lideri?

O persoană aflată în poziție de conducere ar trebui să fie cea care reprezintă cel mai bine întregul. Însă întregul nu poate fi doar gândit, ci trebuie simțit. “Când suferi, extinde-ți sinele. Încetează să fii o cană și devino un lac”. P217

Dacă lucrurile devin mai dificile, atunci spațiile interioare în care sunt „ținute” temele trebuie extinse. Acest lucru este valabil atât pentru aspectele personale, cât și pentru cele profesionale.

Leadershipul metamodern înseamnă inclusiv a aprecia „menținerea spațiilor” ca pe o calitate importantă, apoi a exersa și a aprofunda această calitate. A intra în rezonanță cu spațiul metasimțirii poate fi privit ca o invitație la dezvoltarea conștiinței metamoderne, deoarece ne solicită să devenim conștienți de propriile limite și să ne extindem dincolo de ele. Ne invită să ne lărgim inimile, să ne punem sub semnul întrebării prejudecățile și presupunerile, să ne extindem mintea și să adoptăm o atitudine deschisă, curioasă și orientată spre învățare.

Calități ale leadershipului metamodern

Liderul metamodern este capabil să se adapteze flexibil la circumstanțe schimbătoare, să autoreflecteze și, în același timp, să urmărească o viziune pe termen lung. Pentru a reuși, are nevoie de aceste calități:

1) Gândire și simțire în conexiune: este conștient de sine, trăiește o viață interioară bogată și este atent la importanța focalizării interioare. Se poate centra și regla pe plan intern și are simțul dimensiunii sufletești a ființei. În această dimensiune, se percepe ca fiind conectat cu sinele, cu ceilalți oameni și cu întreaga existență. Această conexiune nu este conceptualizată, ci trăită direct. Ea reprezintă fundamentul viu al percepției sale de sine.

2) Gestionarea complexității: este conștient de propria complexitate interioară. Știe că nu este identic cu gândurile și emoțiile sale. Nu se identifică cu conținuturile conștiinței sale. Prin urmare, poate să mențină în interiorul său contradicții și paradoxuri. Această autoînțelegere profundă îi permite să înțeleagă și să gestioneze complexitatea sistemelor exterioare. Are capacitatea de a sesiza interdependențe, de a distinge între diferite contexte, de a se adapta rapid la situații noi și de a lua măsuri țintite împreună cu alți stakeholderi. Aceste măsuri sunt evaluate în bucle iterative de feedback, fără a se identifica cu decizii, soluții sau idei. Astfel, acționează mai liber și mai fluent decât liderii convenționali.

Gândirea sa, ca și simțirea, este mai degrabă orientată spre proces decât fixată pe rezultate. Privește leadership-ul ca pe un proces viu, care nu este niciodată „finalizat”.

3) Promovarea și modelarea gândirii interconectate: se percepe întotdeauna ca parte a sistemului. Are, prin urmare, un interes natural pentru angajații săi, pentru bunăstarea lor sufletească și pentru dezvoltarea lor interioară și exterioară. Este conștient de faptul că gândurile, focalizarea și orientarea modelează și generează realitatea. Mizează pe autoreflecție și pe reflecția în echipă și creează relațiile în consecință.

4) Promovarea agilității: pornind dintr-o înțelegere interioară profundă a faptului că „totul curge” (panta rhei), liderul metamodern încurajează și susține agilitatea și capacitatea de adaptare, astfel încât echipele și organizațiile să poată reacționa rapid la schimbări și să dezvolte soluții noi. Acțiunea devine mai jucăușă, oscilantă, liberă să curgă între metodele de management vechi și cele noi.

5) Promovarea și practicarea mindfulness-ului: este clar că dezvoltarea conștiinței este un factor decisiv pentru leadershipul metamodern. Dar această dezvoltare este motivată intrinsec. Liderul servește drept model, fiind conștient de focalizarea atenției sale, comunicând despre aceasta și vorbind, de asemenea, despre emoții, senzații, intuiție, inspirație etc.

6) Claritate în roluri și transparență: își asumă și transferă responsabilitatea. Pentru aceasta sunt necesare claritatea în roluri, cunoașterea punctelor forte și punctelor slabe ale tuturor stakeholderilor și un nivel ridicat de transparență în luarea deciziilor. În lumea hibridă a muncii, structura și transparența devin tot mai importante, deoarece detaliile mici și acordurile rapide nu mai pot fi clarificate „pe coridor”, în drum spre bucătărie.

7) Umanitate: acționează uman, tratându-și angajații cu empatie și apreciere, chiar și atunci când organizația trece prin crize sau apar dificultăți.

8) Gândire sistemică și inteligență culturală: nu se mai percepe ca un „supererou indispensabil” care gestionează totul singur, ci ca parte a unui sistem creat continuu împreună cu toți ceilalți. P221

Markus STROBEL în spațiul de inspirație cu Angela ZINSER

Despre emergența organizațiilor metamoderne

Prolog la proces

Viitorul trebuie înțeles ca un update evolutiv — nu ca repetarea a ceva identic la un moment ulterior. P225

Este nevoie de o conștiință mai profundă a inteligenței evolutive. De o căutare a sensului și a autodezvoltării ca fundament al propriului rol și al contribuției personale într-o lume care, din multe perspective, a ieșit din echilibru.

Organizațiile pot aduce o contribuție pozitivă în lume înțelegând cultura sub schița oferită de metamodernitate.

Prin ce se caracterizează perspectiva metamodernă asupra organizațiilor?

O organizație reprezintă mai mult decât ilustrează viziunile tradiționale, adesea mecaniciste sau cel puțin excesiv de simplificatoare. P226

Perspectiva mecanicistă asupra organizațiilor s-a aflat în centrul industrializării și influențează până astăzi numeroase metode, instrumente și moduri de gândire ale liderilor. Are modele clare cauză-efect și sisteme monocauzale.  A trata oamenii ca pe rotițe într-un angrenaj imens creează, inevitabil, probleme intrapsihice și interpersonale. De aceea a fost parțial abandonată perspectiva mecanicistă. 

În anii 70, psihologia a influențat organizațiile să se concentreze pe competențe emoționale şi interpersonale. Apăreau programe de formare ce depășeau competențele strict tehnice. P227

Dar nu s-a ajuns prea departe. Forma veche a realității era deja bine implementată. “Ceea ce am considerat până acum realitate este, de fapt, o construcție a creierului nostru.” 

Schimbarea vine atunci când oamenii devin conștienți de construcțiile lor individuale.

Trăim într-o lume în care conștientul și inconștientul, trauma și potențialul, viitorul și trecutul sunt profund interdependente — o lume cu potențial imens de inteligență evolutivă, care depășește ceea ce poate cuprinde mintea. O lume în care, cel puțin la nivel cuantic, au loc interacțiuni de neconceput. (Zeilinger, 2007) P228

În organizația metamodernă există un nivel profund de interconectare, care pătrunde toți membrii și toate sistemele. Acești membri s-au detașat de motto-ul mult iubit de sute de ani, “cogito ergo sum”. Metamodernitatea ne duce dincolo de vechea fragmentare și înspre vindecare, integrare și sincronizare. 

Ce înseamnă emergență în contextul organizațiilor?

Pentru a înțelege ce înseamnă emergența în context organizațional, trebuie să reflectăm asupra modului în care înțelegem timpul.

În timp ce perspectiva sistemică asupra organizațiilor subliniază că organizațiile nu pot fi înțelese fără mediul lor (de exemplu, lanțuri de valoare, piețe etc.), perspectiva integrală adaugă dimensiunea temporală. Asta înseamnă că, pentru a înțelege și dezvolta organizațiile, trebuie să includem în analiză și ancorarea lor în trecut și viitor.

Dacă nu includem trecutul și viitorul în înțelegerea unei organizații, nu vom putea niciodată să o vedem în întregime și nici să înțelegem de ce unele evoluții sunt dificile, iar altele curg firesc. 

Înțelegerea timpului necesară organizațiilor metamoderne pune în centru prezentul (Tolle, 2014). Conform acestei viziuni, în fiecare moment putem percepe tot ce este relevant pentru a acționa cât mai adecvat, clipă de clipă. P231

Viitorul este, mai degrabă, potențial evolutiv, accesibil în fiecare moment, care așteaptă să fie perceput și întrupat (Scharmer & Käufer, 2023). În raport cu organizațiile, acest potențial evolutiv este prezent sub forma intenției profunde și este stocat în câmpul energetic al organizației.

Viitorul poate inspira în prezent și poate crea un update, adică următorul pas evolutiv în direcția intenției unei organizații. A materializa această contribuție este obiectivul organizațiilor metamoderne.

Se trece ușor de la perspectiva verticală, în care liderii se preocupă excesiv de trecut și viitor, crezând că acestea sunt mai bune decât ceea ce se poate trăi acum, la cea orizontală. Dar dacă această trecere este ignorată, rezultă faptul că membrii organizațiilor își investesc resursele în lucruri asupra cărora nu au nicio influență. Devin astfel ineficienți.

Emergența este un proces orizontal centrat pe prezent. 

Cum ia naștere o organizație metamodernă?

Nucleul unei organizații metamoderne este o cultură matură, conștientă și incluzivă. De aceea, din perspectiva mea, formarea unei organizații metamoderne începe adânc în interior, ca o competență a conștiinței: în percepția individului, dar și mai mult între indivizi.

În centrul procesului se află cultura

Cultura metamodernă este un nou tip de cultură, deosebit de trează, conștientă și atentă la ceea ce se întâmplă în momentul prezent. Acest lucru este valabil pentru orice conversație, întâlnire, proiect sau temă aflată în lucru. În această prezență împărtășită ia naștere un contact continuu cu intenția organizației — nu ca idee sau propoziție formulată, ci ca realitate simțită.

O astfel de cultură generează apoi produse, structuri și procese coerente cu ea însăși și le ajustează în mod continuu. Din această cultură se manifestă, în cele din urmă, tot ceea ce vedem în lume la nivel structural, procedural și material. Și toate acestea se află în coerență cu contribuția evolutivă pe care organizația dorește să o aducă lumii. P232

Organizația metamodernă are nevoie de:

1) Contact cu sinele și autodezvoltare: pentru a crea o cultură metamodernă, este necesar ca indivizii să dezvolte mai întâi un nivel ridicat de autopercepție. Asta înseamnă să fie capabili să își observe propriile gânduri, emoții și senzații corporale.

2) Relaționare și câmp social: dacă indivizii nu se pot percepe pe ei înșiși, fiind prea ocupați cu volumul de sarcini, atunci nu îi pot percepe nici pe ceilalți. Abia atunci când oamenii încep să se perceapă pe ei înșiși pot începe cu adevărat să îi perceapă și pe alții — nu prin analiză intelectuală, ci prin trăirea interioară a prezenței celuilalt. Acest lucru creează un spațiu comun și o formă directă de relaționare în care indivizii pot simți ce se întâmplă în ei, în ceilalți și între ei. Adică un câmp social coerent. P233

3) Leadership metamodern: pentru a crea împreună un câmp social coerent, este nevoie de un leadership adecvat. În această înțelegere, leadership-ul nu este o performanță sau o abilitate personală, ci un proces social de a conduce și a fi condus. Esențial este ca, în ambele roluri, să ne lăsăm ghidați de inteligența evolutivă. Astfel, leadershipul devine o întrupare directă a evoluției. Un leadership sănătos face ca fiecare persoană să rămână conectată la propriul potențial, pentru a contribui cât mai bine la reușita organizației. Din acest potențial individual, organizația își poate materializa apoi contribuția evolutivă în societate. P234

4) Acord între sine și contribuția evolutivă: fără îndoială, este solicitant să faci pasul către această nouă formă de organizare. Organizațiile metamoderne reprezintă o provocare majoră pentru modul în care liderii gândesc și acționează astăzi. Un exemplu este faptul că ne ocupăm adesea prea mult de modul în care ar trebui să fie lucrurile și de ce încă nu sunt așa. Aceasta generează frecvent nemulțumire față de noi înșine și față de ceilalți.

În organizațiile metamoderne există coerență, congruență și dezvoltare organică, ca într-un proces evolutiv natural. Oamenii vin și pleacă de la sine, când simt că locul lor este sau nu este acolo. Nu se pierde atât de mult timp cu ierarhii și planuri de viitor, ci se prioritizează funcționarea rapidă și organică. P235

După ce ne putem da seama în ce măsură o organizație este deja metamodernă?

Există câțiva indicatori care arată unde se află o organizație și ce este necesar pentru tranziția către metamodernitate:

1) Rezonanță versus disonanță: primul indicator al unei organizații metamoderne este prezența rezonanței. Principiul rezonanței se referă, în acest context, la cât de bine poate un individ sau o organizație să își manifeste în lume intențiile și viziunile. Organizațiile marcate de disonanță prezintă tensiuni, conflicte, lipsă de sinceritate și lupte de putere în cadrul relațiilor — ceea ce duce, în final, la o eficiență scăzută pe piață.

2) Fragmentare versus sincronizare: organizațiile tradiționale sunt de multe ori caracterizate de existența unor grupuri, realități sau perspective diferite, în disonanță, care duc la conflicte și neînțelegeri. Această stare fragmentată generează tensiune, lipsă de productivitate și dorința oamenilor de a se evita reciproc.

În organizațiile metamoderne domină situația opusă: sincronizarea câmpului organizațional. Aici are loc o armonizare naturală între indivizi sau grupuri, pornind dintr-un spațiu comun de conștiință. Acest tip de sincronizare, organică și intuitivă, poate fi adesea mai eficientă decât orice abordare strict cognitivă.

3) Separare versus unitate: în viziunea tradițională asupra lumii, indivizii și organizațiile se percep adesea ca entități separate, care acționează independent și față de care starea și comportamentul celorlalți nu ar avea relevanță. În perspectiva metamodernă, însă, recunoaștem faptul că totul este interconectat și că suntem părți ale unui întreg mai mare decât noi. 

4) Înghețat (frozen) versus deschis (open): o stare frozen se referă la acțiuni rigide, motivate de frică, în timp ce o stare open indică deschidere către noi posibilități și disponibilitatea de a învăța din inteligența evolutivă. P237

5) Gândire/poveste versus experiență/prezență: o organizație metamodernă se recunoaște și prin faptul că acordă importanță experienței directe și prezenței în momentul actual, în locul simplului „a spune povești” sau al unui înțeles pur intelectual. În multe contexte tradiționale, indivizii tind doar să își povestească situația, în loc să acorde prioritate experienței concrete și trăirii momentului prezent.

6) Reguli versus principii: regulile rigide aparțin unei viziuni mecaniciste asupra lumii, în care lucrurile „trebuie” să fie într-un anumit fel sau se presupun logici fixe de tipul dacă–atunci. Principiile, în schimb, duc la orientare după inteligența evolutivă, care nu este niciodată rigidă și are nevoie de alte repere pentru orientare. Un principiu foarte general este, de exemplu: „Totul este în schimbare“. P238

7) Autoimagine/autoexprimare versus contact cu sinele/autoreglare: în organizațiile și societățile tradiționale, indivizii tind să mențină și să apere o imagine de sine învățată sau adoptată. Această imagine este adesea rezultatul condiționărilor sociale, al așteptărilor sau al experiențelor trecute. Liderii, în special, consumă multă energie pentru a păstra și apăra această imagine.

În schimb, în organizațiile metamoderne există o înțelegere și o apreciere mai profundă a sinelui autentic. Acest sine nu necesită eforturi de a fi apărat. Astfel, dintr-o stare de reglare interioară, membrii pot fi cine sunt cu adevărat și pot aduce acest lucru în viața organizației. Nu este vorba despre menținerea unei imagini exterioare, ci despre a fi în contact real cu propriul interior. Accentul cade pe autoreglare și pe cunoașterea profundă și simțirea identității reale.

A vorbi unii despre alții versus a vorbi unii cu alții

Și din punct de vedere cultural se poate vedea foarte ușor dacă o organizație a ajuns deja în metamodernitate. Dacă observăm o întâlnire într-o organizație tradițională, remarcăm adesea că oamenii vorbesc foarte mult unii despre alții și despre cum lucrurile „nu ar trebui să fie”.

Un indicator clar al unei organizații metamoderne este faptul că oamenii sunt în contact: vorbesc cu persoana pe care o privește subiectul — deci între ei, nu „despre ceilalți”. În loc să vorbească despre ceva, vorbesc din ceea ce percep acum. Au inspirație și entuziasm în loc de frică și precauție. P239

Cum ar arăta un sistem economic dacă toate organizațiile ar fi metamoderne?

O economie în care organizațiile sunt metamoderne s-ar baza pe misiuni evolutive, nu pe obiective și cifre. Companiile ar funcționa mai fluid, autentic și ar crea relații bazate pe sens și apreciere. Întregul sistem s-ar sincroniza natural, devenind capabil să răspundă eficient crizelor globale. Fiecare organizație și-ar cunoaște locul unic în lume și ar acționa în acord cu el. Necesară este o politică metamodernă care să susțină această evoluție.

Cum începe tranziția către o organizație metamodernă?

Transformarea către o organizație metamodernă nu poate începe doar cu rațiunea. Dacă oamenii încearcă să „aplice” metamodernitatea doar conceptual, revin rapid la vechile tipare. Sunt necesare încetinirea, prezența și atenția.

Primul pas recomandat este formarea unui peer group — un mic grup de persoane care lucrează împreună la autopercepție, mindfulness și reflecție. Aceste grupuri oferă sprijin, reduc riscul recăderii în automatisme și permit experimentarea directă a acțiunii în flux cu viața.

Pe scurt: metamodernitatea nu se înțelege doar mental; trebuie trăită, întrupată și practicată zilnic.

Cum servește organizația metamodernă individului?

O organizație metamodernă îl sprijină profund pe individ. Oamenii își pot exprima sinele autentic și unicitatea în muncă, ceea ce aduce împlinire, bucurie și eliberarea energiilor blocate de traume. În aceste organizații apare o comunitate autentică în care individualitatea și apartenența coexistă natural, cu încredere și apreciere a diferențelor.

Individul simte că munca lui are sens și contribuie pozitiv la lume, ceea ce adaugă un nivel profund de satisfacție. Astfel de organizații atrag abundență: resurse, relații umane și recunoștință.

În final, ele devin spații de dezvoltare personală, vindecare și apartenență — o investiție benefică atât pentru individ, cât și pentru colectiv.

Bernd VILLHAUER – Omul în oglinda banilor: Eseu despre o teorie financiară metamodernă

În prezent ne confruntăm cu numeroase probleme ale sistemului monetar și ale economiei financiare, care nu sunt abordate nici teoretic, nici practic. Teoria economică dispune încă de foarte puține instrumente pentru a înțelege cu adevărat sistemul monetar și economia financiară. P244 

La fel cum dăm nume epocilor istorice pentru a înțelege evoluția, și finanțele au nevoie de un „update” conceptual pentru a răspunde provocărilor prezentului.

Ce sunt, de fapt, banii? De ce sunt atât de greu de înțeles?

Banii sunt simultan ceva foarte individual – un bun personal care îți îndeplinește dorințele și îți extinde libertatea – și ceva general, universal, aproape ca o regulă juridică. Sunt concreți și abstracți în același timp; separă oamenii și îi leagă; distrug ierarhii și creează altele noi. P245

„Banii au făcut posibilă unirea cu ceilalți fără a renunța la libertatea și rezerva personală.” (Simmel, 1907/2009, p. 536)

Dacă înțelegem mai clar ce fel de „împreună” produc banii, putem înțelege mai bine provocările viitorului. P246

Apar și alte întrebări din raportul celor trei funcții clasice ale banilor:

– mijloc de schimb

– mijloc de păstrare a valorii

– unitate (etalon) de cont

Toate manualele de economie spun că aceste funcții se pot contrazice între ele. Un etalon perfect stabil ar fi un mijloc de schimb ineficient. Un mijloc perfect de păstrare a valorii ar fi un etalon inconsistent.

Banii au forme multiple, sunt omniprezenți – aproape orice obiect din istorie a servit cândva drept monedă de schimb: țigări, scoici, covoare, inele, nuci.. Pare că avem nevoie de bani atât de mult, încât tot reinventăm formele lor. P247

Globalizarea economică reală a început odată cu apariția burselor – mai întâi în nordul Italiei, apoi în special în Țările de Jos (bursa din Amsterdam funcționând ca bursă de valori din 1612). Aceste noi piețe financiare, cu multitudinea lor de produse financiare, au făcut posibile investiții mari, dezvoltări de infrastructură profunde și lanțuri logistice extinse.

Un exemplu clar: marii investitori și bancheri care au schimbat destinul unor țări întregi – precum J. P. Morgan (1837–1913), care a impulsionat infrastructura SUA finanțând rețeaua feroviară.

Karl Marx are idei ambivalente în “Manifestul Comunist” (1848): dominația capitalului este criticată, iar exploatarea oamenilor este denunțată – însă productivitatea și forța inovatoare a capitalismului sunt recunoscute ca fiind istorice și unice. Iar această forță a devenit posibilă abia prin piața financiară. P248

Metamodernitatea conține în esență un moment al simultaneității, al pluralității formelor de percepție. „Meta”-ul din „metamodern” este adesea explicat prin imaginea pendulului care oscilează, pe fundalul perceperii simultane a celor mai diverse cadre conceptuale. 

Pluralismul metamodern este autentic prin faptul că evită atât optimismul rigid al modernității, cât și relativismul pesimist al postmodernității. Nu „anything goes”, ci „everything counts”. P249

Modelarea matematică a diferitelor aspecte ale pieței financiare s-a făcut și se face la un nivel profesional înalt. Totuși, analiza lor istorică sau psihologică rămâne încă insuficient dezvoltată. Iar gândirea integrată a unor abordări precum cea matematică și cea psihologică (cum ar fi combinarea Behavioral Finance cu teoria clasică a portofoliului) nu a fost încă realizată pe scară largă.

Teoria financiară metamodernă ar putea așadar să permită mai multă diversitate. Interdisciplinaritatea și creativitatea științifică ar beneficia enorm de pe urma ei. Combinațiile creative de abordări care devin astfel posibile sunt numeroase: perspective sociologice, psihologice sau istorice. P249

Epoci ale teoriei financiare: de la gospodăria antică la ironia metamodernă

Primele descrieri sistematice ale banilor și ale funcțiilor lor sunt cele grecești: Aristotel, Platon și Xenofon. Ei analizează banii în contextul societăților lor. Banii apar ca un sprijin firesc al activităților economice, deja ca mijloc de păstrare a valorii și ca etalon al valorilor materiale, dar rămân întotdeauna în rolul de unealtă și nu de scop în sine. Ei servesc facilitării unei vieți bune. P250

Dacă devin scopul acțiunii economice, își ratează exact menirea esențială. Aristotel este deosebit de clar în opoziția sa dintre „oikonomia” și „chrematistike”: prima este „buna gospodărire a casei”, iar a doua este „acumularea de bani”. Cea din urmă este considerată deficitară. Iar cine folosește banii doar pentru a produce mai mulți bani este, după Aristotel, chiar lipsit de rațiune.

În Evul Mediu, această idee este continuată mai ales prin critica dobânzii formulată de Toma de Aquino. Teoria financiară a creștinismului medieval se concentrează pe un mod de a face comerț plăcut lui Dumnezeu, nu pe acumularea de bogăție sau pe condițiile investiției. „Cum acționez moral corect?” este întrebarea principală în volumul său, „Quaestiones”. În realitatea epocii, cei care practicau împrumutul cu bani nu erau deloc respectați. Adesea se atribuiau aceste activități evreilor, marcând începutul unei lungi istorii de stereotipuri și discriminări.

La începutul gândirii monetare moderniste, în zorii epocii moderne timpurii, înțelegerea banilor se schimbă radical. Mercantiliștii și fiziocrații – cele două școli economice majore ale epocii – pun într-un mod nou problema funcțiilor banilor. Banii nu mai servesc doar supraviețuirii cotidiene și schimbului, ca în Antichitate. Nu mai sunt doar o chestiune de etică comercială pentru negustorul creștin, ci devin un factor de putere și de modelare, inclusiv la nivel de stat. Aici are loc tranziția dintre teoria financiară premodernă și cea modernă. Banii intră în centrul atenției, mai aproape de rolul pe care îl cunoaștem în zilele noastre. P251

Interesantă este întrebarea: ce s-a schimbat la bani în postmodernitate? Poate digitalizarea/virtualizarea lor? Criptomonedele nu sunt, din multe puncte de vedere, bani reali – dar ar putea fi fratele postmodern al banilor.

Ironia, în sens metamodern, devine o metodă utilă pentru teoria financiară: permite ținerea împreună a contradicțiilor fără cinism și recunoașterea valorii paradigmelor vechi și noi simultan. O teorie financiară metamodernă ar integra pluralismul, autenticitatea și contribuțiile multiplelor cadre economice într-un nou context coerent.

Întoarcerea acasă: de la „Anything goes” la „Everything counts”

Narațiunea progresului a eșuat spectaculos în secolul XX, când au fost expuse laturile întunecate ale iluminismului. Prin Auschwitz și Hiroshima, această narațiune s-a reflectat în aparatul cultural al țărilor dezvoltate: pe de o parte, a existat o încăpățânare de a menține elemente ale narațiunii progresului. O continuare și o adaptare a proiectului modern în diverse variante reformiste. Pe de altă parte, s-a produs o ruptură radicală, o fugă spre „Pământul de Mijloc” – spre lumi alternative, neatinse de raționalitate și de lumina ei rece de neon.

Au apărut și numeroase forme hibride: de exemplu în anii ’60, în „countercultures”, care pe de o parte promovau un mod de viață și gândire radical diferit, dar pe de altă parte păstrau încă perspectiva reformării sau completării sistemului convențional. Mici avangarde voiau să trăiască un model ce, treptat, putea fi preluat de societatea majoritară. Alteori, comunitățile alternative voiau pur și simplu să rămână izolate de restul societății. Alternativele din interiorul sistemului și alternativele împotriva sistemului se intersectau și coexistau.

Când reflectăm asupra banilor și finanțelor, apar cel puțin aceste opțiuni:

a) Existența lor este fundamental bună; are doar nevoie de reforme și actualizări periodice.

b) Existența lor este fundamental rea; e necesară o alternativă radicală, implementată după distrugerea totală a status quo-ului.

c) Reforma și revoluția pot genera împreună noi configurații de evoluție. „Distrugerea creatoare” a lui Joseph Schumpeter face ca alternativele la sistem să reapară mereu în interiorul sistemului. P253

Metamodernitatea cere combinarea gândirii alternative cu perspectiva din interiorul sistemului financiar, depășind atât modernitatea, cât și postmodernitatea. „Meta” înseamnă integrare și depășire: păstrarea vechiului într-o formă nouă și deschiderea unui cadru de întrebări proaspete despre bani, sisteme financiare și viitorul lor, fără a cădea în utopii New Age.

Criza nu este excepția, ci starea normală a piețelor financiare, iar o teorie financiară metamodernă trebuie să pornească tocmai de aici: să accepte instabilitatea, pluralitatea perspectivelor și oscilarea între echilibru și creștere prin progres. Villhauer susține că finanțele trebuie văzute ca produs al acțiunii umane, cu toate contradicțiile și vulnerabilitățile noastre, iar o teorie metamodernă ar fi, în esență, o valorizare lucidă și matură a naturii umane în economie. O valorizare a omului. P256

Malene Gürgen – Prosperitate pentru întreaga lume:

Poate creșterea economică să fie compatibilă cu clima?

Reducerea creșterii economice pentru a diminua emisiile de gaze cu efect de seră ar putea duce la o scădere semnificativă a nivelului de trai. P261

Curba care arată relația dintre PIB și speranța de viață se aplatizează vizibil de la un nivel de aproximativ 40.000 de dolari pe cap de locuitor. P263

Concluzia: dacă o țară își crește producția economică dincolo de acest nivel, efectele pozitive asupra speranței de viață sunt minime. Fenomenul se repetă și pentru alți indicatori: aproape toate țările reușesc să ofere acces universal la apă potabilă sigură de la un PIB de aproximativ 20.000 de dolari pe cap de locuitor; dincolo de acest prag, nu mai apare nicio îmbunătățire.

În mod similar, la un PIB de circa 50.000 de dolari pe cap de locuitor, nivelul de satisfacție declarată – pe o scară de la 1 la 10 – nu crește odată cu creșterea suplimentară a producției economice.

Așadar, mai mult nu înseamnă automat mai bine. În toate țările care depășesc aceste praguri ar fi posibilă reducerea producției economice – și implicit a emisiilor – fără diminuarea semnificativă a bunăstării. Germania, unde PIB-ul pe cap de locuitor în 2020 a fost de aproximativ 51.000 de dolari, este un astfel de exemplu. Este improbabil ca nivelul de satisfacție al germanilor să crească doar pentru că Germania își mărește PIB-ul.

Comparând indicatorii de bunăstare umană – speranță de viață, satisfacția vieții, mortalitatea infantilă, accesul la educație – putem estima că pragul peste care un PIB mai mare nu are ca rezultat îmbunătățirea calității vieții se situează la aproximativ 35.000 de dolari pe cap de locuitor. Majoritatea țărilor sunt însă departe de acest nivel: în 2021, media globală a PIB-ului per capita era de doar aproximativ 12.000 de dolari.

Chiar dacă țările bogate și-ar diminua intenționat creșterea economică, aceasta ar fi în continuare necesară la nivel global, pentru ca toate statele să poată ajunge la un PIB de 35.000 de dolari pe cap de locuitor. P263

Acest prag al sustenabilității, de 35.000 de dolari pe cap de locuitor, se bazează pe date empirice din societăți reale. Prin restructurare la scală de societate, acest prag ar putea fi atins inclusiv la un nivel mai redus al PIB-ului.

De exemplu, dacă banii ar fi distribuiți mai echitabil. Legătura dintre fericire și inegalitate este intens dezbătută științific, deoarece tema este puternic încărcată ideologic, iar datele sunt deosebit de complexe. Dar consensul științific este clar: inegalitatea mai mare duce, într-adevăr, la un nivel mai scăzut de satisfacție al populației.

Așadar, nu contează doar cantitatea producției economice, ci și modul în care este folosită și distribuită această bogăție. P264 Prețul creșterii economice este, printre altele, ridicarea nivelului emisiilor de CO₂, dar ignorarea creșterii economice duce, în Sudul global, la menținerea sărăciei extreme în țările subdezvoltate. 

Pentru a evita colapsul climatic și a reduce sărăcia, creșterea economică din Sudul global trebuie să fie bazată pe energie regenerabilă. Dar asta cere investiții mari, pe care țările sărace nu le pot finanța singure; ele sunt nevoite să își alimenteze dezvoltarea prin folosirea combustibililor fosili. Soluția: țările bogate (Suedia, Belgia, Regatul Unit) trebuie să își reducă propriile emisii (ceea ce le va scade PIB-ul, dar nu le va afecta bunăstarea – vor rămâne peste pragul de 35.000 de dolari), să accepte limitele creșterii și să finanțeze tranziția energetică a țărilor sărace (anulare de datorii, taxarea CO₂-ului pentru marii consumatorii – țări și instituții bogate).

Doar printr-o astfel de colaborare financiară între Nordul și Sudul global pot fi obținute simultan echitatea la scală internațională, reducerea sărăciei fără consecințe majore asupra calității vieții și combaterea crizei climatice.

Mike KAUSCHKE – “Totul trebuie poetizat”: în câmpul de tensiune dintre poezie și metamodernitate

Modernitatea, cu viziunea sa științifică asupra lumii, a explicat, măsurat și dezvrăjit lumea în favoarea unui mod pur rațional de a trăi. Lumea vie a fost astfel transformată într-o resursă exploatabilă. Postmodernitatea a criticat și deconstruit această putere a omului asupra naturii. Din ea s-a născut mișcarea ecologică; însă aceasta a rămas, în mare parte, fidelă unei atitudini mecaniciste. P268

Atitudinea postmodernă se hrănește, de regulă, dintr-un „împotrivă” – împotriva explicației totalizante a lumii și a exercitării puterii asupra naturii, asupra culturilor indigene, asupra grupurilor dezavantajate. Credința într-o dimensiune superioară a sensului, într-o poveste mai amplă a devenirii umane, într-o speranță transcendentă – toate acestea sunt ironizate și deconstruite. Individul rămâne singur într-o lume care îi este străină și în care nu mai are niciun sens.

Criticul literar Raoul Eshelman (2017) vorbește despre o revenire a credinței în artă. Prin aceasta nu se înțelege revenirea unor conținuturi religioase specifice. Transcendența apare prin simplul fapt că operele de artă, prin modul lor de configurare formală, exprimă o încredere în abundența de sens a vieții și în posibilitatea transformării condițiilor existente. „Transcendența”, explică Eshelman, „înseamnă pentru mine, în acest context, că sunt prezentate stări care pot fi transformate pozitiv. Dacă lucrurile se pot schimba atât brusc, cât și în sens pozitiv, atunci avem de-a face cel puțin cu posibilitatea transcendenței. ”  P269

Conceptul de metamodernitate a fost formulat inițial de cercetători din domeniul studiilor culturale. Acesta evidențiază operele de artă ce se îndepărtează de nihilism și cinism postmodern. Astfel, radiază din nou încredere și speranță.

În metamodernitate, scopul este sinteza între modern și postmodern, adăugând transcendența.

Kauschke spune că poezia, ca formă de artă, este se bazează pe o percepție profundă asupra lumii din jur. Poemul este o formă de dialog: prin el, vorbim cu lumea, dăm glas și expresie la ceea ce percepem, simțim și gândim. Iar aici se află speranța, intuiția, încrederea că lumea „aude” și „răspunde”. Acest lucru se observă în mod deosebit în poezia romantismului timpuriu. P270

În poezie se află puterea care ne permite să percepem din nou farmecul lumii, să o revrăjim.

Se conturează un mod de viață ce este și poetic, dar și practic: un idealism pragmatic. 

Apare o nouă valorizare a experienței interioare, prin calități poetice precum mirarea, venerația, dorul, trăirea profunzimii și misterelor vieții. Aceste experiențe interioare nu trebuie însă să devină o retragere în sine într-o lume care se destramă.

Astfel, metamodernitatea integrează noi calități poetice – forța vizionară, capacitatea de entuziasm și sentimentul de conexiune cu lumea. 

Filozoful Richard Rorty spune că poezia este fundamentală pentru deschiderea unor noi orizonturi de gândire. Conceptele precum „roșu” și „rotund” sunt creații ale imaginației, la fel ca „Dumnezeu”, „pozitron” și „democrație constituțională”.

Și termenul „metamodernitate”, la fel ca formularea „romantism pragmatic”, este în primul rând o creație imaginativă, un deschizător poetic de orizonturi, care ne permite să regândim și să extindem granițele lumi și ale condiției umane. P272

În îmbinarea dintre pragmatism și poezie, Kauschke vede în mod special rezonanțe cu romantismul timpuriu, față de care metamodernitatea este un proiect poetic de reformă. Poeții și gânditorii romantismului timpuriu doreau să aducă laolaltă domenii aparent separate – poezia, arta, știința, filosofia, educația, politica – și să deschidă spațiul dintre ele pentru hibridizare. Nu îi interesa un sistem de gândire static, „rezolvat”, ci mai degrabă cercetarea deschisă. Cu ironie romantică, se priveau pe ei înșiși și își considerau ideile și operele ca fiind neterminate, schițe ce urmau a fi continuate. Observau vremurile lor cu comentarii ironice, fără a menaja nici contemporanii sau figurile marcante, dar nici pe ei înșiși. În același timp, îi anima misiunea unei poetizări care să cuprindă toate aspectele vieții. În centrul acestei misiuni se afla trezirea omului la forțele sale sufletești, creatoare, și integrarea sa în viața însăși.

Pentru gânditorul romantic timpuriu Friedrich Schlegel, ironia nu era „nimic altceva decât această uimire a spiritului gânditor față de sine însuși, care se dizolvă adesea într-un zâmbet abia perceptibil”. 

În orice demers de căutare a adevărului, rămânem întotdeauna limitați. O cunoaștere pe care o dobândim astăzi poate să nu mai fie valabilă mâine. Printr-o nouă perspectivă, modul prin care cunoaștem se poate schimba. Procesul creator are loc în actul de a crea și de a lăsa apoi să plece ceea ce am creat. El rămâne deschis altor impulsuri, unei lărgiri a perspectivei.

Aceasta nu este însă o ironie nihilistă, care pune la îndoială din start posibilitatea oricărei cunoașteri. Este o ironie pragmatică, în care ne apropiem de realitate, dar știm totodată că ea rămâne mereu indisponibilă. Ironia menține gândirea deschisă pentru „un lanț neîntrerupt de revoluții interioare”, așa cum îl numește Schlegel. 

Ironia ne protejează de dogmatism și de structuri de gândire autoritare. P273

Gânditorii metamoderni subliniază faptul că noile configurări ale sensului și semnificației sunt deschise într-un mod lejer, nedogmatic, flexibil, oscilant, provizoriu, ironic, ludic – adică poetic. Ele nu sunt înțelese ca adevăruri ultime, definitive, ci ca propuneri, imaginații, schițe. Scopul lor este de a ne sprijini, ca oameni, în căutarea unei vieți pline de sens și a unei acțiuni care să fie în slujba vieții. Hanzi Freinacht exprimă viziunea metamodernă prin acest poem:  

„Pentru a uni multitudinea luptelor corpurilor exploatate ale celor săraci cu frământarea sufletelor pierdute și suferinde ale lumii bogaților.

Și pentru a extinde această frământare către sustenabilitate în timp și spațiu.

Și pentru a lărgi această solidaritate, astfel încât să pătrundem marea suferință și diversitatea perspectivelor regnului animal în ansamblul său.

Și pentru a adânci această luptă până când renaște sub formă de joc.” P274

În acest poem se exprimă o perspectivă integratoare: lupta pentru dreptate globală se întâlnește cu căutarea unei legături cu lumea pline de sens, care include toate ființele vii. Această luptă pentru o solidaritate durabilă, universală, ce reduce suferința, se transformă în joc – într-o cercetare creativă, poetică. 

Lupta pentru dreptate, sens și împlinire ca joc – aici se revelează o altă calitate a metamodernității: această gândire integratoare de tip „și–și”, care oscilează între atitudini aparent opuse. „Metamodernitatea”, afirmă cercetătorii culturali Timotheus Vermeulen și Robin van den Akker, „oscilează între entuziasmul modern și ironia postmodernă, între speranță și melancolie, între naivitate și cunoaștere, empatie și apatie, unitate și pluralitate, totalitate și fragmentare, puritate și ambiguitate” (citat după Rowson & Pascal, 2021, p. 29; trad. M.K.). Hanzi Freinacht folosește, pentru a exprima această calitate de conectare flexibilă, pe lângă romantismul pragmatic, termeni precum „idealism pragmatic”, „naivitate informată”, „realism magic” sau „seriozitate ironică”.

De altfel, „Hanzi Freinacht” este el însuși o creație ironică, un performance în spatele căruia se află o echipă de autori. P274

Metamodernitatea își dezvăluie latura poetică prin faptul că trăiește în acest spațiu dintre polaritățile fixe. Le fisurează, le deschide și permite o perspectivă lărgită asupra lumii și asupra vieții. Prin această explorare, poezia aduce impulsuri din cele mai diverse zone ale experienței umane într-un dans sinergetic. Ea oscilează între opoziții și perspective, lărgindu-ne, astfel, și identitatea, și interioritatea.

Poezia trăiește prin exprimarea experienței umane subiective în toate fațetele și stările ei emoționale, precum și dintr-un simț fin pentru realitățile lumii noastre. În acest sens, poezia este un spațiu de exercițiu pentru nașterea metamodernității. P276

Gândirea metamodernă explorează conștiința ca loc de participare vie la realitate, integrând practici precum meditația, arta și poezia ca forțe culturale.

În spiritul metamodern, analiza unei situații sau a unui fenomen complex nu include doar date obiective, măsurători și analize. Se adaugă trăiri subiective, referințe estetice, dinamici sociale, imaginații, vise, viziuni, impresii psihologice și multe altele. Astfel, se deschide un spațiu de înțelegere intercontextual, mai apropiat de complexitatea realității decât o cunoaștere rațională, liniară. P277

În metamodernitate se subliniază, însă, că nu este vorba despre extinderea conștiinței doar de dragul conștiinței, ci despre deschiderea unor noi orizonturi ale sale pentru a putea regândi și remodela viața întregii umanități.

Imaginația are un rol central în gândirea metamodernă: este văzută ca o capacitate morală și colectivă de a reimagina lumea. Poezia, practicile imaginative și chiar explorarea conștiinței (inclusiv prin tradiții indigene, de alterare a stării de conștiință) sunt înțelese ca modalități de a depăși separarea subiect–obiect și de a accesa o percepție participativă, unitară și profund interconectată a realității. P278

Spiritualitatea metamodernă – și metamodernitatea în ansamblu – poate fi înțeleasă ca aspirația de „a vrăji lumea în mod voit”. În acest demers, ea este înrudită cu poezia, ca artă și  formă de viață a vrăjirii deliberate. În plus, poezia deschide un limbaj trăit al experiențelor religioase, motiv pentru care are o importanță aparte în înțelegerea comună a misterului de nesondat al vieții. P279

Noua mitologie

Valorizarea dezvoltării interioare și revitalizarea imaginației creatoare deschid, pentru unii gânditori metamoderni, și perspective noi asupra întrebărilor sociale, societale și politice. În acest context, ei fac trimitere la ideea de social imaginaries sau, așa cum a fost formulată în sociologie, a imaginarului social. Pentru activistul în educație Tomas Björkman, un astfel de imaginar „formează cultura noastră profundă, alcătuită din viziunea noastră asupra lumii, din limbajul nostru, simbolurile și miturile noastre” (Björkman, 2021, p. 42 ș.u.). Acest imaginar este, așadar, narațiunea fundamentală care oferă unei culturi baza sa, modelându-i valorile și interacțiunile.

În premodernitate, o astfel de lume a reprezentărilor a fost creată și transmisă în cultura occidentală prin creștinism, autoritate bisericească și dominație feudală. În modernitate, imaginarul social a fost modelat de știința aflată în ascensiune, cu reprezentări determinante precum progresul științific și tehnic, libertatea individului, creșterea economică și forțele pieței. Björkman vorbește despre un „mit al pieței”, o structură economică și socială pe care nu o mai punem sub semnul întrebării. În postmodernitate, multe dintre aceste reprezentări sunt criticate, iar deconstrucția, ironia, relativizarea și scepticismul față de marile narațiuni generatoare de sens devin ele însele imagini sociale dominante care structurează discursul.

De aceea, în mișcarea metamodernă se discută și despre cum ar putea arăta un nou imaginar social – o nouă mitologie, adecvată timpului nostru. P280

În această căutare, trezirea și cultivarea forțelor noastre creative se află în centrul atenției. Este esențială conștientizarea faptului că ne putem transforma, în mod creator, propriile reprezentări. Mituri precum piața, individul separat, natura ca sursă de materii prime lipsită de sensibilitate, creșterea economică nelimitată – care acționează adesea în mod latent și ne structurează viața socială – sunt transformabile. 

Imaginarul social metamodern se hrănește, așadar, în mod decisiv din participare cocreativă. Aici se regăsește o legătură directă cu forțele noastre poetice creatoare, ce trebuiesc cultivate. Mulți dintre gânditorii metamodernității concluzionează că avem nevoie de forme noi și cuprinzătoare de educație, care să promoveze această suveranitate creatoare. Astfel, pe lângă gândirea rațională, vor fi cultivate potențialul creativ, imaginația, sensibilitatea artistică, conștiința corporală, capacitatea senzorială și formele holistice de percepție. P281

Educație holistică

Între cercetătorii metamoderni din Scandinavia se remarcă un fenomen istoric al regiunii. În secolul al XIX-lea, în Suedia au fost introduse tabere educaționale pentru populația largă, provenită adesea din medii rurale. (Björkman & Andersen, 2020) În aceste școli de vară, prioritare erau dezvoltarea interioară prin formarea încrederii în sine, a conștiinței de sine și a unui mod de gândire mai complex. Inspirația venea, printre altele, din idealul educațional al clasicismului și romantismului german, în care omul era văzut ca o ființă capabilă de dezvoltare. Educația însemna, astfel, îmbunătățirea condițiilor acestei dezvoltări. Prin intermediul acestei inițiative, Suedia a reușit să se transforme dintr-o națiune agrară înapoiată într-una dintre cele mai liberale societăți industriale și informaționale din lume.

Pe această linie, activiștii metamoderni își propun să construiască noi forme de educație care, să prioritizeze dezvoltarea creativă a interiorității umane. O expresie concretă a acestui demers este formularea Obiectivelor de Dezvoltare Interioară (Inner Development Goals – IDGs), concepute ca o completare a Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă ale ONU. IDGs pornesc de la convingerea că o transformare sustenabilă și regenerativă a culturii globale poate reuși doar dacă se schimbă, la scală largă, conștiința, valorile și modul în care oamenii experimentează lumea.

În IDGs sunt descrise 23 de competențe grupate în cinci categorii:

• a fi (relația cu sine),
• a gândi (abilități cognitive),
• a relaționa (grija față de ceilalți și față de lume),
• a colabora (abilități sociale),
• a acționa (inițierea schimbării). P282

Proiectul unei „metamodernități politice”, așa cum este formulat de Hanzi Freinacht în scrierile sale, se bazează pe cultivarea forțelor creatoare interioare ale omului și pe înțelegerea diferitelor sisteme de valori care ne motivează gândirea și acțiunea. Din aceasta se naște imaginarul social al unei „societăți a ascultării”. Recunoaștem perspective diferite și căutăm soluții care, printr-un proces sinergetic de schimb, să țină seama de preocupările, temerile și speranțele oamenilor ce aparțin unor viziuni asupra lumii, unor orientări valorice și unor grupuri sociale diferite. 

Condiția necesară este ca oamenii să primească, prin educație și dezvoltare interioară, abilitatea de a participa în mod creator la asemenea procese. 

În „atitudinea de a asculta“, în întărirea potențialelor creatoare și în formarea holistică a omului se pot recunoaște rezonanțe ale unei forme poetice de viață. A asculta lumea este o condiție fundamentală a poeziei, care ne conduce către experiențe de conexiune cu toate ființele vii. În plus, acest mod poetic de a fi deschide sursele noastre creatoare interioare și oferă un drum de dezvoltare a potențialului care sălășluiește în noi. A ne lărgi propriul orizont al ființei într-un asemenea mod creativ ne permite să participăm, mai departe, la procese sociale cocreative, animați de intuiția vizionară și imaginativă că o lume mai frumoasă, mai dreaptă și mai profund conectată este posibilă. P283

Prin sinteza și sinergia perspectivelor diverse pot apărea, de asemenea, posibilități complet noi, puncte de vedere și abordări inovatoare – astfel, se ajunge la soluții neașteptate. Drumul către viitor poate fi găsit, așadar, doar prin dialog cu lumea vie – în esență, aceasta este și miza poeziei.

Va fi necesar un dialog interdisciplinar și intercontextual pentru a comodela sistemele complexe ale vieții. Dar va conta și intensitatea dialogului cu ființele mai-mult-decât-umane, în fraternitatea creației, în comunitatea familiei lumii. P284

În acest sens, poezia ne deschide intensitatea ascultării și a răspunsului, această privire mereu reînnoită asupra a ceea ce ne spune lumea, asupra felului în care ni se adresează și ne leagă unii de alții și de tot ce ne înconjoară. Aici se află, astăzi, relevanța socială a poeziei.

La aceasta face trimitere și filosoful Byung-Chul Han, a cărui operă prezintă trăsături metamoderne, mai ales în aprecierea poeticului. Pentru el, poezia „eliberează o intensitate care smulge lucrurile din izolarea lor și le unește într-o comunitate frumoasă” (Han, 2022, p. 114). Și el se raportează la viziunea poetică a romantismului timpuriu, care răsună dintr-o afirmație a lui Novalis: „Poezia înalță totul printr-o legătură proprie cu întregul […], poezia creează frumoasa societate – familia lumii – frumoasa gospodărire a universului. […] Individul trăiește în întreg, iar întregul în individ. Prin poezie ia naștere cea mai înaltă simpatie și coactivitate, cea mai intimă comunitate.” (Novalis, în traducerea lui Han, 2022, p. 114).

Poezia pășește fără teamă în orizontul incertului, al neclarului. Acolo trăiește. De aceea este atât de importantă în aceste vremuri nesigure. „Poezia este limbajul apocalipsei”, scrie gânditorul nigerian al transformării Bayo Akomolafe (2021; trad. M.K.). „Când apar fisuri, când se nasc tensiuni și ceea ce ne este familiar se destramă, precizia este ultimul lucru de care ai nevoie. Nu vrei pur și simplu să ajungi la subiect. Poetul își direcționează privirea dincolo de punct, dincolo de suprafață, acolo unde înflorește extraordinarul.” P285-286.

„Poiesis” înseamnă a crea sau a aduce la existență. Suntem întotdeauna parte a unui sistem complex, aflat într-o continuă schimbare și dezvoltare. Suntem creați din el și în interiorul său, iar această creație continuă în fiecare clipă. Iar ca ființe conștiente de sine, putem participa în mod conștient la această creație. Suntem țesuți în devenirea complexă, iar prin deciziile și acțiunile noastre ne țesem propriile fire în tapițeria complexității.

Aici nu este vorba doar de complexitate cognitivă, ci de o complexitate existențială, care devine vizibilă printr-o percepție nuanțată. Ea se naște prin conectarea sinelui cu realitatea în toate nivelurile ființei: în corp, în emoții, în gândire, în timp și spațiu. 

Poezia întruchipează, prin însăși natura ei, interacțiunea complexă a ființei. „Adevărul și frumusețea trăiesc în modul cel mai fericit doar în mijlocul complexității și al paradoxului”, afirmă eseista și poeta Jane Hirshfield. 

Poezia include spațiile de tranziție, le străbate și le lărgește. Poemele trăiesc în incertitudine. Când citesc un poem, nu știu niciodată ce îmi va dezvălui versul următor. Un volum de poezie lucrează, de la o pagină la alta, cu surprize și schimbări de timp și spațiu, de identitate și relaționare. Lirica face gândirea și dezvoltarea ființei flexibile, ne pregătește pentru surprize, ne invită la risc, într-un joc complex al relațiilor și semnificațiilor. „Cine scrie și citește poezie”, afirmă criticul literar Christian Metz, „se află deja de partea riscului și provoacă decizii care contravin intuiției noastre orientate spre siguranță. […] Lirica este, și în acest sens, un pionier al cercetării contemporane asupra deciziei.” (Metz, 2018, p. 68).

Poezia este mult mai mult decât o simplă formă literară; ea atinge adevăruri fundamentale ale existenței noastre în lume. Poezia poartă în sine calități care intră în rezonanță cu trăsăturile unei experiențe metamoderne a lumii. P287 -288

Beuys a plasat în centrul artei sale, al acțiunilor sale performative și al gândirii sale forța creatoare a omului. El poate fi considerat un premergător al metamodernității, întrucât în operele sale a exprimat, prin forma unei „plastici extinse”, adevăruri fundamentale despre condiția umană, despre conexiunea cosmică și despre relațiile spirituale. În același timp, preocuparea sa – foarte asemănătoare cu cea a romanticilor timpurii – a fost de a reînnoi toate domeniile societății (de exemplu, economia, educația, structura socială), pornind de la înțelegerea sa asupra revitalizării creatoare prin intermediul artei. P289

Poezia, ca și metamodernitatea, este un spațiu intermediar între seriozitate și ironie, explorat de multe ori ludic, dar și disciplinat. Ea leagă spații aparent ireconciliabile. 

Poeții din volumul colectiv Helm aus Phlox spun că în poezie pot fi puse în contact „toate subiectele și obiectele posibile, toate locurile și timpurile, toate dimensiunile posibile (micro–macro, singular–general), toate gesturile, registrele și câmpurile limbajului, în combinații arbitrare”. (Cotten et al., 2011, p. 188) P291

În lirica nouă, eul liric revine în prim-plan, însă într-un mod deschis, ludic, fragmentat și tensionat. Trăirea subiectivă reflectă mai degrabă structura complexă a realității, fără a o fixa sau simplifica. P292

Metamodernitatea este o depășire integrativă a modernității și postmodernității, orientată spre sens, relație și responsabilitate, fără a abandona critica sau rațiunea. Poezia are un rol central: este înțeleasă nu doar ca literatură, ci ca mod de percepție și cunoaștere, capabil să țină împreună paradoxul, complexitatea și incertitudinea.

Metamodernitatea susține educația holistică, dezvoltarea interioară, imaginația, sensibilitatea și conștiința relațională, ca bază pentru transformare socială, politică și ecologică. Apare o spiritualitate nedogmatică, poetică și deschisă misterului, precum și ideea unui nou imaginar social bazat pe dialog, ascultare și cocreație.

Poezia contemporană este prezentată ca expresie vie a acestei paradigme: un spațiu în care se reunesc ironia și seriozitatea, individul și lumea, criza și speranța, oferind un mod de a trăi lucid și responsabil într-o lume complexă.

Poezia funcționează astăzi ca un laborator și un câmp de experimentare în care sunt cercetate și testate calități și moduri de a fi, aflate în rezonanță cu metamodernitatea – ca mișcare estetică, proiect social și ca nouă viziune asupra lumii. P297

Karl HOSANG – cufărul cu metode al metamodernității

De aproape 200 de ani, trăim în modernitate. Ei îi datorăm progresul tehnic și, astfel, prosperitatea de care ne bucurăm astăzi. Postmodernitatea a deconstruit ideea de progres, dar nu a lăsat în urmă soluții. Astfel, în fața problemelor ecologice și sociale, a dus la cinism și inerție.

Este timpul pentru o sinteză: metamodernitatea combină forța de dezvoltare a modernității cu transcendența critică a postmodernității, în beneficiul omenirii. Metamodernitatea trezește speranța unei transformări a lumii prin idei noi – dar, pentru ca acestea să se impună și în realitate, este nevoie de implementare prin metode practice. P301 Astfel, se poate ajunge la depășirea prăpastiei dintre “a ști” și “a face”.

Modernitatea ne-a adus nu doar prosperitate, educație și democrație, ci și pericole: exploatarea omului și a naturii, dispariția speciilor, defrișarea pădurilor tropicale, războaie reci, cursa nucleară a înarmărilor și schimbările climatice.

Postmodernitatea a scos la iveală crimele progresului modernității și a identificat răul din om, însă fără a propune vreo acțiune. Elitele intelectuale s-au complăcut în critică fără soluții. Prin comparație, metamodernitatea operează cu modele holistice, care privesc sistemul în mod critic, dar în același timp activează impulsuri pozitive de schimbare. 

Putem să ne dezvoltăm eficiența și capacitatea de acțiune în mijlocul unui sistem colectiv inert cu ajutorul psihologiei transformării sistemice.

Avem nevoie de inovație și transformare concretă pentru „organele” centrale ale societății: energie, transport, agricultură, industria financiară, educație și cultură. Dar sistemul nervos al omului ajunge la limită în fața atâtor schimbări și a unei asemenea complexități – gândirea clară și critică se confruntă cu o serie de blocaje.

Capacitatea noastră de a procesa informații este limitată la aproximativ șapte pachete (packets) de informație (Miller, 1956). Când suntem afectați de stres sau emoții negative, acest gât de sticlă (bottleneck) se îngustează și mintea se tulbură (Arnsten, 2009). Creierul nu este optimizat pentru logică și claritate, ci mai degrabă pentru armonie de turmă. P303

Din perspectivă evolutivă, această apartenență la grup a fost crucială pentru supraviețuire în fața animalelor sălbatice, a prădătorilor și a pericolelor naturii. Moștenirea noastră biologică ne creează dificultăți în transformarea către un sistem sănătos. De multe ori, tindem să ne confirmăm convingerile existente, să ne agățăm de familiar, să păstrăm status quo-ul, să evităm chiar și cele mai mici pierderi și să ne consumăm în negativitate.

Potrivit laureatului premiului Nobel Daniel Kahneman (2012), astfel ajungem să evaluăm probabilitățile greșit: în zece ani este posibilă mai multă schimbare decât credem la prima vedere.

„Gândirea creatoare” (Design Thinking) este o metodă de inovare care pornește de la ideea de a gândi în termeni de design, de creație – de produse, spații, comunități, sisteme sociale sau procese (de învățare, de schimbare) (Hosang, 2021). În acest sens, Design Thinking este un instrument-cheie pentru construirea unei noi epoci: de la micul dejun ecologic până la procesele de participare politică. Recrearea creativă presupune întotdeauna o înțelegere solidă a contextului în cauză – și, mai ales, a factorilor umani.

Pentru a înțelege oamenii pentru care proiectăm sisteme, este necesară empatia. În trusa de metode se adaugă exerciții de mindfulness – precum meditația pe respirație și body scan-ul – pentru autopercepție, dar și tehnici de adresare a întrebărilor, metode de coaching și terapie, menite să surprindă finețea sufletului uman.

După o înțelegere profundă a nevoilor umane, în Design Thinking urmează metodele de creativitate, care permit generarea de idei neconvenționale. Acest lucru se realizează prin reîncadrare (reframing): perspectiva și cadrul contextual sunt variate în mod repetat până când apar combinații noi și relevante pentru rezolvarea unei probleme. P304

Urmează implementarea soluțiilor inovatoare. Pentru aceasta sunt utile managementul clasic de proiect sau metode “agile” (sistemele precum AGILE și SCRUM). Dacă un proiect nu este suficient, se poate construi o nouă organizație sau un nou departament, prin antreprenoriat sau intraprenoriat.

Uneori este vorba mai degrabă de campanii de comunicare, caz în care sunt de ajutor instrumentele din marketing și gamification.

Implementarea unei inovații valoroase necesită strategie, sub forma unor viziuni, obiective și planuri de proiect, precum și o abordare holistică a sistemului care urmează să fie schimbat. Astfel, evităm ca efectele de rebound să provoace noi daune lumii. Atunci când o schimbare întâmpină rezistență din partea sistemului existent, sunt necesari facilitatori competenți, care să modereze procesele în mod clar, să recunoască dinamici de grup, să integreze fricile și rezistențele și să îi implice și pe cei puternici în asumarea responsabilității.

Unele conflicte sunt extrem de persistente și rigidizate și pot escalada până la violență, crimă sau război, devenind capcane ale costurilor irecuperabile (sunken cost fallacies). Cu un arsenal metamodern bogat din punct de vedere teoretic, provenit din psihologie, teoria jocurilor și economie, se poate arăta că atașamentul orgolios față de dilemele trecutului reduce propriul beneficiu. În schimb, strategia câștigului pe termen lung funcționează prin cooperare. Și aici sunt utile reîncadrări creative, precum iertarea pozitivă sau intervențiile paradoxale, pentru a elibera sufletele prinse în vârtejul conflictului din stările ce le blochează. 

Iertarea pozitivă (Hosang, 2022) poate fi privită ca o strategie optimă în interacțiuni, care oferă nu doar beneficii etice, ci și economice. Ea favorizează dezvoltarea unei rețele sociale bazate pe cooperare și avantaj reciproc:

Iertare (efort emoțional pe termen scurt) × întărire pozitivă a comportamentelor dezirabile (investiție) = beneficiu pe termen lung pentru ambele părți (capital social și economic).

Această idee a iertării pozitive provine de la învățătorul budist Ajahn Chah, devenit cunoscut pentru tehnicile sale pedagogice și intervențiile neobișnuite (Brahm, 2005). Se spune că a învățat atât de la Buddha, cât și de la Isus. Pentru a construi metamodernitatea, avem nevoie de milioane de intervenții transformative. Iar pentru a forma „geniile transformării” de mâine sunt necesare metode eficiente de învățare și training. De exemplu, Speed Learning și Learning Experience Design, bazate pe teoria autodeterminării (Deci & Ryan, 2012). P305

“Nu întreba cine a greșit ieri, ci ce puteți face tu și mediul tău, de acum înainte, în mod constructiv. Acest lucru va fi avantajos și economic (Carroll & Shabana, 2010), deoarece lumea de mâine se va orienta după pionierii de astăzi. De îndată ce începi să contribui pozitiv la modelarea lumii, viața ta poate deveni mai bogată și mai vie. Pe măsură ce înveți constant, îți dezvolți încrederea în sine și growth mindset-ul, trăind satisfacția fluxului de autoeficacitate.” 

Growth mindset (Dweck, 2015) este convingerea și atitudinea interiorizată că avem voie să greșim și să învățăm continuu, să ne dezvoltăm. Este o formă extinsă la nivelul personalității a profețiilor pozitive ce se împlinesc pe sine. Growth mindset-ul ne permite să trăim creșterea nu doar prin acumulare materială, ci prin dezvoltare personală pozitivă.

Fiecare dintre noi poate avea un impact pozitiv asupra celorlalți. Contrar concepțiilor tradiționale, leadership-ul eficient nu funcționează prin autoritate, ci prin competențe sociale precum coaching-ul, împuternicirea, spiritul de echipă, integritatea și fiabilitatea (Beck & Harter, 2014).

Nu proprietățile imobiliare și mașinile de lux, ci relațiile calde, educația și autoeficacitatea sunt cheia fericirii și succesului — arată numeroase studii de prestigiu, precum Proiectul Aristotle de la Google, studiul Hattie despre succesul în învățare (Hattie, 2008) și cercetările în psihoterapie (Asay & Lambert, 2001).

Robert Waldinger, coordonatorul celui mai amplu studiu medical longitudinal din SUA, a sintetizat concluzia astfel: „Beatles-ii aveau dreptate: All you need is love” (Waldinger, 2015). P306

Relațiile —cheia eficienței sociale

În timp ce la nivel de „guru motivațional” s-a încercat timp de decenii vânzarea de trucuri prin care îi putem manipula pe ceilalți și obține beneficii pentru noi înșine, știința ajunge astăzi la o concluzie clară și reconfortantă: succesul și fericirea apar prin căldură umană — iar aceasta face posibilă și cooperarea eficientă pentru transformare.

Trusa de instrumente pentru relații bune include concepte precum autocunoașterea, prezența, contactul și empatia (Siegel, 2020). Contactul poate fi înțeles ca volumul de informații care este împărtășit conștient între două persoane. Prezența înseamnă atenția conștientă acordată momentului prezent. Premisa pentru ambele este o autocunoaștere lucidă, care ne permite să distingem ce ține de noi și ce ține de celălalt și să observăm ce fenomene noi apar în cadrul contactului. Pe baza acestora se dezvoltă relațiile — așa cum arată Udo Boessmann în contribuția sa din acest volum. P307

Ghid pentru o epocă mai bună

Am trasat un arc între transformarea socială, metodologia inovării și competențele relaționale. Putem spune că am adoptat o metaperspectivă pentru a ieși din drama crizelor colective și pentru a câștiga o orientare clară către viitor. Pionierii metamodernității sunt oameni ca tine și ca mine, vecinii noștri, funcționarii publici și muzicienii stradali. Așadar, pornește: descoperă-ți potențialul nebănuit, găsește un suflet cu care să te aliezi, bucură-te de moment și devino un creator al unui viitor demn de trăit. P307

Despre autori: 

Udo Boessmann: Dr. med., medic specialist în medicină psihoterapeutică și medicină generală, de peste 25 de ani lector la Academia de Psihoterapie din Wiesbaden. Autor și editor al unor cărți despre psihoterapia psihodinamică și al unui volum științific de bază pe tema „Conștiința și inconștientul”. Proiectul său actual, „Kloster NaturSinne”, este dedicat conceperii unor spații și structuri comunitare vindecătoare, în care oamenii se pot însănătoși și fără terapie specializată.

Ralph Buchner: profesor de design fotografic la Hochschule München – University of Applied Sciences. Unul dintre domeniile sale de cercetare este stimularea proceselor creative prin stări de conștiință neobișnuite, în special prin „călătorii de lumină” psihedelice cu neurostimulatorul Lucia N°03. Din semestrul de vară 2021 deține o catedră de inovație (50%) în domeniul „predării transformative”, unde sprijină studenții să devină actori ai proceselor de transformare socială.

Malene Gürgen: originară din Berlin, din 2014 redactor la „taz, die tageszeitung”. După câteva etape în redacția din Berlin, la secția de politică internă și ca dezvoltator de produs pentru „wochentaz”, din iulie 2023 face parte din echipa de investigații „taz”. Domeniile sale de interes includ transformarea socioecologică, precum și investigații privind extrema dreaptă, exploatarea și abuzul de putere. Pe lângă activitatea editorială, moderează regulat evenimente și susține conferințe pe temele muncii sale jurnalistice.

Karl Hosang: Master of Science în Fizică; ulterior cercetare fundamentală în neuropsihologie și psihologia dezvoltării la Institutul Max Planck pentru Cercetare în Educație; formare în „Design Thinking” la Institutul Hasso Plattner al Universității din Potsdam. Din 2014 dezvoltă procese de învățare sub formă de workshopuri, programe de formare continuă, cursuri, supervizare și training pentru companii, ONG-uri și universități. Datorită formării sale academice ample și unui vast arsenal de metode și modele științifice, a colaborat deja cu peste 200 de organizații în procesele lor de dezvoltare.

Maik Hosang: profesor de științe culturale, ecologie culturală și socială; responsabilul programului „Cultură și Management” la Hochschule Zittau/Görlitz; purtător de cuvânt al direcției de cercetare privind procesele de transformare în economie și societate. Coinițiator al unor laboratoare cocreative precum „LebensGut Pommritz”, o lume interactivă de experiență pentru filozofie, și al regiunii civice Lausitz. Autor și coautor de volume pe teme precum „Omul integral”, „Matricea emoțională”, „Conștiință, iubire și creativitate: potențiale umane și culturale în Antropocen”.

Gerald Hüther: neurobiolog. Președinte al Academiei pentru Dezvoltarea Potențialului. Studii de biologie și doctorat la Universitatea din Leipzig; certificare la Facultatea de Medicină a Universității din Göttingen. Activitate științifică la Institutele Zoologice ale Universităților din Leipzig și Jena, la Institutul Max Planck pentru Medicină Experimentală din Göttingen, ca bursier Heisenberg al DFG și la Clinica de Psihiatrie a Universității din Göttingen. Domenii de cercetare: influența experiențelor timpurii asupra dezvoltării creierului, efectele fricii și stresului, rolul reacțiilor emoționale.

Mike Kauschke: Autor, poet, redactor, fotograf, traducător și facilitator de dialog; redactor-șef al revistei evolve. În 2022 a apărut cartea sa, „În căutarea lumii pierdute: o călătorie către dimensiunea poetică a vieții noastre”, iar în 2024 urmează volumul continuare „În dialog cu lumea vie: căi poetice către o ființare plină de sens și creatoare”.

Birgit Permantier: Psiholog (diplomă), consultant sistemic; de peste 25 de ani susține workshopuri, programe de formare pentru lideri și sesiuni de coaching. În munca și ființarea sa sunt esențiale abordarea holistică, inteligența inimii, interconexiunile sistemice, spațiile de atenție conștientă, dezvoltarea conștiinței și comunicarea din sursa interioară.

Jonathan Rowson: Cofondator și director al Perspectiva, cercetător afiliat la Centre for the Understanding of Sustainable Wellbeing al Universității din Surrey și Open Society Fellow. Parcursul său academic multidisciplinar include studii la Oxford (BA cu onoruri în Politică, Filosofie și Economie), Harvard (Ed.M. în Mind, Brain and Education) și Bristol (doctorat pe conceptul de înțelepciune). Într-o etapă anterioară a vieții a fost mare maestru de șah și campion al Marii Britanii (2004–2006) și privește jocul ca pe o sursă de insight și inspirație.

Johannes B. Schmidt: psiholog, psihoterapeut; doctorat la Fielding Graduate University (California) pe tema transcendentului în psihoterapie. Formări suplimentare în terapie cognitiv-comportamentală, hipnoterapie, terapie sistemică de familie, supervizare sistemică, abordări corporale de vindecare a traumei, Brainspotting, psihoterapie specializată pentru traumă, „lucru subtil cu sinele”, biodinamică craniosacrală. Activitate internațională de formare. Autor al volumelor „Corpul cunoaște calea” (2008) și „Transcendentul în psihoterapie” (2019).

Markus Strobel: psiholog organizațional/economic, fondator și director al imu augsburg (din 1992). A predat dezvoltare organizațională la Universitatea din Augsburg și la School of Governance (Berlin). Accentul muncii sale este transformarea integrală, care integrează în mod egal atitudinea, comportamentul, procesele și aspectele culturale. De peste 30 de ani îi consiliază personal pe liderii de vârf. Împreună cu echipa sa a sprijinit sute de companii din diverse industrii și de diferite dimensiuni în situații dificile, printre care: BKW, Daimler, GLS Bank, Havelhöhe, Lufthansa, KUKA, MACO, MAN, MTU, WBS și Weleda.

Angela Zinser: economist (diplomă) și fondatoare a The People Network(TPN GmbH, https://the-people-network.com/). Alături de colegii săi din TPN, de peste zece ani creează spații de vindecare și de dezvoltare a potențialului pentru indivizi, echipe și organizații — de la start-up-uri (Wildplastic, Animus, Campus Founders, Laura Seiler Life Coaching etc.) până la corporații internaționale (Vodafone, DHL, RWE, Dr. Oetker etc.). Misiunea ei este să sprijine dezvoltarea potențialului uman prin abordări holistice, dezvoltarea conștiinței, conectarea la sursă și la propria forță interioară, precum și prin crearea unor câmpuri sociale coerente.

Să ne inspire DIE METAMODERNE să fim mai coerenți și clari! CC