Psihopatologia stă la baza practicării medicinei psihiatrice.

Stările psihopatologice => Disfuncționalitate, persoana are perturbată integrarea și funcționarea comunitară și suferă. E vorba nu doar de medicină dar și de antropologie.

Comportamentele excentrice aberante ale oamenilor au fost înregistrate constant de-a lungul istoriei culturale. Multă vreme se puneau pe seama intervenții forțelor supranaturale, a posedării de către spirite.

Abia în secolul 19 apare psihiatria care începe să studieze atent și persistent nebunii, alienații mintal, probabil că inclusiv posedații de spirite. Atunci a apărut și presupoziția că stările psihopatologice derivă din structuri, manifestări și trăiri psihice firești, normale și adaptative.

În secolul 20 apare psihanaliza care reprezintă structura individului printr-un dinamism motivațional preconștient, după un model centrat pe un sine pulsional al dorințelor libidinale, aflat în permanent conflict cu o instanță represivă asupra eului, constituită pe baza introiectării imagourilor parentale.

Probabil că se încearcă mereu câștigarea unor funcții comportamentale adaptative, având în vedere permanenta tensiune natură-cultură. 

Creierul copilului se maturizează doar în ambianța socializării familiale, unde se mediază și însușirea limbajului. Individul e conectat cu alții în rețele sociale și participă la funcționalitatea unor practici instituționalizate garantate de norme și valori cum ar fi: educația munca productivă, justiția, medicina, administrația, cultul religios, sărbătorile și spectacolele și altele pe care autorul le ascunde sub un “etc”. 

Oamenii activează într-o ambianță culturală plină de mituri și istorie, relatări și legende, epopeii, romane, doctrine, teorii științifice, elaborări speculative, norme și valori, entități fictive, zei, eroi de poveste, personajele relatărilor, obiecte matematice, concepte, legi și bani.

Lăzărescu vede cultura conectată cu natura. Nu se poate înțelege adecvat starea maniacală dacă se ignoră veselia sărbătorească. Nu se poate înțelege adecvat anxietatea, dacă nu se ține seama de dispoziția unui om de a se rușina. Nu se poate înțelege adecvat dezorganizarea idio-verbală dacă ignorată capacitatea de a specula și a fi creativ teoretic, de a filosofa. 

Psihopatologiile sunt structuri funcționale în deficit, care se exprimă prin sindroame și sunt imposibil de conceput în afara Culturii.

1 Monștrii literaturii și tulburările de personalitate.

Eroii literaturii animă o lume scoasă din monotonia standardizării, creând o atmosferă a sensurilor adânci ale conceptului de persoană. 

Psihiatria de secol 19, uneori și literatura, asociau tulburările de personalitate cu păcatul, viciile și actele imorale.

În 1904 erau patru personalități psihopate asociate degenerescenței: o mincinosul patologic și excroc, criminalul impulsiv, criminalul profesionist, și vagabondul morbid. 

Stavroghin, eroul din Demonii, scris de Dostoievski, e rece afectiv, neangajat practic în nici un fel de acțiune, idee sau proiect, lăsându-se e în voia vieții, aproape plictisit în petreceri desfrânate, deschis fără limite spre perversitate, tratând totul cu superficialitate și lipsit de orice urmă de remușcare. Nu este nici fericit, nici mulțumit, e înconjurat de tot felul de oameni de nimic, dintre care unii nu se dau în lături de la crime, incendii și tulburări sociale. El nu ar putea fi integrat în vreo gamă de tulburări de personalitate, chiar dacă este incapabil de afecțiune și căldură sufletească și îi manipulează pe ceilalți fără să-i pese de consecințe. El doar îi inspiră pe ceilalți, chiar și către crimă. Nenorocirile pe care le face, le constată detașat, nu are sentimentul adânc și tăcut al culpei, care să ducă la smerenie și reconversie spirituală. 

Stavroghin, incapabil de deschiderea sufletească intimă pentru modestie și bunătate ajunge să se spânzure în Elveția, pentru că acolo supraviețuirea lui plictisitoare i se pare lipsită de rost. P21

Personalitățile excentrice nu pot fi epuizate în descrierile psihopatologice medicale dar abundă în literatură. 

Opera lui Dostoievski este plină de caractere excentrice, unele ajung chiar către pragul spre nebunie, ca în Idiotul, crizele Natașei Filippovna ca isterie, nebunia lui Ivan Karamazov care îl vede pe diavol și discută cu el.

Fernardo Vidal Olmos, personaj din romanul despre eroi și morminte al lui Sabato, nu e ros de plictis ca un prinț rus din secolul al 19-lea ci de neliniștea acțiunii și manipulării. Are treabă și cu lipsa de sens și inutilitatea existenței. Dar nu se sinucide. Însă îl omoară fiica lui naturală, față de care manifestase repetate comportamente incestuoase. Apoi se sinucide și ea. 

Caracterul uman rămâne o simplă caricatură dacă este lipsit de spiritualitate. P25

2 Anxietate socială și fenomenologia rușinii.

Subiectul anxios nu se manifestă public de teamă că va fi evaluat negativ, are tensiune și neliniște resimte bătăi puternice ale inimii și diverse alte manifestări neurovegetative intense. Poate avea chiar și un atac de panică cu sentimentul căderii în gol.

Poate avea și teama mare de eșec penibil etichetat și comentat nefavorabil de către ceilalți.

Oamenii nu ar fi capabili de trăirile anormale ale anxietății sociale dacă nu ar dispune de o capacitate firească de a se emoționa social, de a se rușina. Rușine trăită doar în context relațional.

O stimă de sine fragilă îl poate face pe subiect atent și grijuliu în comportamentul său față de ceilalți.

Rușinea constă în trăirea neplăcută, penibilă a unui sentiment de inferioritate sau chiar umilire în raport cu ceilalți, de jenă, sfială, rezervă, reținere. 

Poate fi legată de un eveniment din trecut sau de anticiparea unuia neplăcut din viitor.

În cultura occidentală fenomenul rușine e corelat de obicei cu evenimentul biblic al conștientizării goliciunii de către Adam și Eva. Își dau seama de sexualitatea lor și sunt izgoniți din Rai. 

Îmbrăcămintea e o marcă importantă în circumscrierea și plasarea fiecărei persoane în circuitul și sistemul social. Omul gol, despuiat de haine își pierde identitatea socială, el devine un oricine, un nimeni. Omul nu doar că este mai vulnerabil biologic, dar este și în afara normelor ce reglementează viața socială.

Trăirea ce însoțește eșecul e negativă, îmbinând tristețea, anxietatea și rușinea, toate însoțite de o scădere a stimei de sine.

Atractivitatea nu este doar erotico-sexuală. Se manifestă și în direcția leadershipului social prin atitudini și manifestări opuse timidității și rușinii, cum ar fi siguranța de sine, asertivitate crescută, competența în domeniu, spontaneitatea contactului interpersonal sau farmecul comunicării. Aici sunt caracteristici ce implică perceperea nemijlocită a subiectului de către ceilalți, ce nu țin de frumusețea corporală, ele sunt corelate cu expresivitatea comunicațională, cu mimica, gesturile, cu zâmbetul, cu contactul prin priviri. 

Posibilitatea de a trăi rușinea stă la baza psihopatologiei anxietății sociale și a personalității evitante.

3 Vlad Țepeș și mitul Dracula. Istorie, stigmatizare și psihopatologie.

În aria politicului etica nu intră în joc, relaționările agresive, uneori crude, fac parte din tradiția strânsei corelații dintre politică și război.

Lăzărescu consideră că personalitățile istorice sunt cel puțin particulare sau excentrice. Există o sumedenie de narativități – din legende sau epopei, de la isprăvile lui Alexandru Macedon la mitologia în sine. 

Mitul este o poveste soacră care prin ritual mijlocește relația omului cu transcendenta, așa spune Eliade.

Mitologia este un aspect al culturii umane abordat de studiile sociopolitice dar și de cele de teatru sau televiziune, acolo existând o abundență de eroi – în general tipare caracteriologice duse la extrem – tipare plăcute oamenilor, ca să aibă ce povesti. 

Dracula avea excentricitatea comportamentală prin cruzimea unor pedepse ce se repetă.

Era foarte suspicios, își omora boierii din garda personală, controla comerțul, siguranța drumurilor, pedepsea hoții și tâlharii trăgându-i în înțeapă. Le face promisiuni deșarte turcilor, că le trimite copii, dar nu o face.

Totodată dă foc și trage în țeapă orice pungaș, fals cerșetor sau monah catolic ce nu i se supune. Omoară între 30 și 300 sute de boieri de Paște, în 1459, după ce le-a dat și să mănânce. Acceptă să negocieze cu Hamza Pașa, dar apoi îl surprinde și îl trage în țeapă. Se formează fel și fel de legende despre grozăviile făcute de Dracula, uneori chiar de către oponenții lui. 

Mai crează și confuzie cu turcii determinându-i pe aceștia să se măcelărească între ei.

Până la urmă Țepeș e păcălit Matei Corvin, îl bagă în temniță timp de 12 ani la Vișegrad, Timp în care legendele despre el iau diverse forme. Este eliberat, revine ca domnitor și moare în bătălie cu turcii.

Epoca vieții și domniei lui Vlad Țepeș este cea de sfârșit al evului mediu și de manifestare treptată a Renașterii.

Este perioada în care se manifestă major demonologia, alchimia și științele oculte, pregătindu-se e apariția științelor pozitive.

Țepeș a trăit în epoca în care preocuparea față de magie și demoni era în creștere exponențială. Inchiziția se va înființa la 20 de ani după ce el încetează să fii activ politic. Tot atunci se contura și legenda lui Faust. 

Țepeș era un tiran dar Lăzărescu nu pare să îi atribuie această caracterizare însă spune așa:

“om intransigent, intolerant, ferm și dominator, consecvent și rigid, dar drept, manifestând deseori cruzime excesivă, om sigur pe sine, neconciliant, netolerant și cel puțin într-un fel nenuanțat, a condus țara cu mâna de fier, fără scrupule și remușcări, fără subtilități și mare maleabilitate, își dorea ca în țară să fie ordine, siguranță interioară pentru toți, cu un control eficient al comerțului și cu independența statală.”

Poate și mama mea, care e din generație cu domnul Lăzărescu, ar spune același lucru, despre Țepeș.

Pe mine m-a interesat că a rămas în posteritate prin legende românești, turcești, rusești și germane. În folclorul romanesc se păstrează șase povestiri despre el, culese de Petre Ispirescu.

În 1486 sunt publicate povestirile slave prin grija călugărului Efrosin. Acolo e văzut drept un suveran puternic și aspru. În legendele turcești este asimilat diavolului. 

Sașii și diverși alți germanici îi răspândesc legenda cruzimii, insistând pe bucuriile sale sadice și chinurile imense pe care le provoca victimelor.

De la ei au rămas un număr de 23 de narațiuni care au fost retipărite în opt ediții. 

În secolul 19 romantismul căuta supranatural și demoni și așa s-a ajuns ca Dracula să fie repopularizat intens prin nuvela lui Bram Stoker. Apoi în secolul 20 ecranizat intens. De în lume e mult mai faimos ca România.

4 Ritualul obsesional și fenomenologia trăirilor magice.

În stările obsesive-compulsive subiectul se simte dedublat, asaltați de trăiri, idei, reprezentări, tendințe,acte care se impun, împotriva cărora luptă fără succes, chinuindu-se zilnic, ore în șir. Subiectul e deficitar în psihismul conștient și în coerența sa centrală, Trăirile obsesive sunt absurde și intense, apărând pe un fond de incertitudine și dedublare interioară, de îndoială cvasidepersonalizată.

Se acordă o importanță exagerată gândurilor eventualităților, verificărilor. 

În aceasta ambiantă subiectul ajunge la ritualuri magice-să execute de x ori o manevră, să pună obiectele într-un anumit fel, să se învârtă, să numere – lucruri pe care dacă nu le-ar face, s-ar întâmpla o nenorocire.

În perioada post-renaștere unele obsesii erau interpretate drept posedării de diavol.

Subiecții au gândire magică – își reprezintă că doar pentru că ei s-au gândit la nenorocire, aceasta se va și întâmpla.

Unii deliranți afirmă că se simt vrăjiți.

Lăzărescu spune cu magia e un fenomen paralel cu religia în care omul poate realiza lucruri speciale ce depășesc firescul și naturalul

“De-a lungul istoriei sale culturale, omul a fost constant convins că în anumite condiții poate realiza tot felul de lucruri acționând doar prin vorbe și gânduri, invocând cunoștințe și instanțe speciale, ezoterice, care să-i permită manipularea unor forțe supranaturale în cadrul unor lanțuri cauzale aparte”. P66

Obiectul magiei vizează în permanență realizări pragmatice inclusiv o metamorfoză spirituală, personală. Psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung a preluat și reinterpretat tradiția alchimică în direcția unui efort spiritual de a obține o perfecțiune interioară, prin individuația sintetică a sinelui. P73

Obiectul practicării magiei fost corelat și cu o stare psihică pozitivă, “starea de magie”, fiind înțeleasă ca o trăire aparte de ordin superior.

Magia e încă prezentă în mentalul colectiv mai mult sau mai puțin concret – de multe ori când ceva ne place foarte tare spunem că suntem vrăjiți. 

Oamenii pot fi fermecați și din priviri dar vrăjitoria clasică transgresează spațiul și timpul natural, așa cum o poate face și gândul purtat de cuvântul și ceremonialul vrăjitorului.

Prin atașament și dragoste, rezonarea la distanță cu altul este firească pentru om. Oamenii au o dependență de această rezonanță interpersonală, ce este puternic exploatată de mass-media actuală.

O variantă balcanică și mediteraneană de vrăjire este deochiul.

Atmosfera psihică de vrajă și magie diferă de cea a credinței religioase, ce orientează omul spre o lume transcendentă, verticală și insondabilă, complet ruptă de cotidian. Cel cuprins de vrajă se simte mai degrabă într-o ambianță de poveste, de ficțiune în care realitatea dată e metamorfozată pozitiv. P71

Termenul “farmec” vine de la grecescul “farmakon”, Care înseamnă un fel de medicament sau drog, ce modifică starea psihică și fizică a omului, de unde și termenul “farmacie”.

Atât gândirea și ritualurile magice ale obsesionalilor, cât și sentimentul de vrăjire al delirantului ne mențin între parametri tradiționali ai univers specific omului cultural, a cărui existență este esențialmente dimensionată prin logos. Diferența între patologie și sănătate e de nuanță, intensitate, pozitiv și negativ.

5 Persoana anancastă, Ordinea eficientă și îndoiala

Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă 

În secolul 19 trăirile obsesive erau interpretatate drept trăiri ce se impun subiectului fără voia sa și împotriva cărora luptă fără succes. În secolul 20 li s-au acordat și trăsături specifice: zgârcenie, încăpățânare, scrupulozitate, perfecționism nesiguranță, îndoială, dificultatea relaționării, preocuparea crescută față de control, organizare, sistematizare, colecționarism ordine.

Anancastul poate fi și un muncitor ordonat și scrupulos care își planifică pe termen lung activitățile și le execută succesiv și sistematic. P77

Lăzărescu parcă pune în antiteză cu anancastul evitant și dependent și astenic – hiperexpresivitatea persoanei excentrice, isterico-histrionice, opoziție ce stă cumva la baza structurii culturale a teatrului și spectacolelor.

Mai există și practicile instituționale care cultivă ordine organizare și eficiență căutând să depășească nesiguranța și nehotărârea prin încercarea de a ține totul sub control.

Un obsesiv compulsiv poate fi preocupat fără încetare în a-și monitoriza acțiunile, vrea ca lucrurile să fie la locul lor, sub un control perfecționist.

Ordinea se mai combină și cu simetria matematică și raționamentul logic.

A fi prevăzător pare a fi o trăsătură a unei pestonalitati anancaste adaptate. Dar și a lui Prometeu. Prometeia înseamnă în greacă: prevedere, prudenta, considerație pentru, a avea din timp grijă de a veghea asupra intereselor, a veghea ca.

Filozofii sceptici se îndoiau de toate, negând uneori chiar și posibilitatea oricărei demonstrații. 

Lumea romană a rămas în istorie și prin atașamentul ei față de rigoarea geometrică – când așezau tabăra romanii preferau să suporte osteneala săpări șanțurilor și a celorlaalte lucruri pentru îndemânare, pentru a avea unul și același fel de tabără cunoscută de toți. Drumurile romane erau construite în linii dreapte. Cucereau noi teritorii și în ele reproduceau modelul de oraș al Romei. În Imperiul Roman totul se realiza metodic, progresiv, din aproape în aproape, bine administrat și pus la punct. Romanii nu suportu improvizația și spontaneitatea.

Totul trebuia prevăzut, bine stabilit, planificat, în conformitate cu normele și legile, fapt la care contribuia și sistemul lor juridic bine edificat.

Dreptul roman a jucat un rol esențial în circumscrie noțiunii de cetățeni și de persoană.

Romanii, disciplinați, serioși și perseverenți, plin de gravitate și fidelitate, erau însă în adâncul sufletului anxioși, ambivalenți și superstițioși. Respectarea riguroasă, scrupuloasă a ritualurilor, marea grijă de a nu greși cu nimic în efectuarea acestora, nevoia de a se asigura în permanență că toate perceptele sacre sunt îndeplinite indică o tensiune interioară permanentă, totodată agresivă și fobică. P86

Mai aveau și gestul fundațional al lui Romulus care l-a omorât pe Remus, ceea ce a pus și bazele unei culturi a neîncrederii în alteritate. 

De aceea, dacă se decreta în mod excepțional dictatura, atunci trebuiau să fie doi dictatori. În cultură romanii au descoperit satira, care are nu doar ceva umoristic dar era și critică.

Râsul zgomotos indus de satiră are adesea o mare încărcătură agresivă.

În expansiunea lor romanii au construit foarte multe băi, la ei s-au făcut cele mai multe și mărețe băi publice. Romanii se spălau aproape obsesiv, la fel poate ca și Lady Mcbeth care se spăla fără oprire, pe mâini, după crimă.

Comportamentul spălării mâinilor are și valoare magico-simbolică de curățire morală, de spălare de păcate.

Împăratul roman Augustus avea și multă ponderație, cultiva decența și moralitatea și mai pentru orice scria câte un discurs pe care îl citea și mai și improviza, ca nu cumva să fie nepregătit și să spună mai mult sau mai puțin decât trebuia.

Descartes, filozoful, a rămas celebru prin îndoiala lui metodică. Apărut în perioada în care Europa dezvolta ordinea și sistematizarea, clarificarea și spiritul de ierarhie, toate trebuiau să fie la locul lor, clar delimitate și bine definite.

Spiritul de sistem pe care îl dezvoltă Descartes a fost preluat mai târziu de Kant, un om al rigorii – Se trezea la 5:00 fix și lucrat până la 8, își ținea cursurile până la 12, la 1 fix lua masa ce dura până la 3, se serveau cel mult trei feluri de mâncare, făcute după indicațiile sale, la masă avea invitați, niciodată mai puțin de trei(numărul grațiilor) sau mai mult de nouă, numărul muzeelor, fiecare comesean avea în față 500 ml de vin roșu. Avea grijă la felul în care era îmbrăcat, să fie în rând cu moda, dar evitând extravaganțele.

Kant nu lăsa nimic din ceea ce făcea la voia întâmplării, toată viața a fost stăpânit de sentimentul sacru al ordinii și datoriei.

Rațiunea se referă la ceea ce este explicit și desfășurat, expus, observabil și manipulabil, argumentabil. Ea lasă laoparte ce e obscur, confuz, dar intuitiv, neclar, neexplicat, neargumentat.

Kant cel sistematic, ordonat și conștiincios a lăsat moștenire o construcție etică – fundamentarea transcedentală a eticii se sprijină pe imperativul categoric ce vizează demnitatea ființei umane, ce nu trebuie vizată niciodată ca mijloc și doar ca scop.

Este o etică a datoriei de a-l respecta pe celălalt, o obligație de care nu se poate scăpa.

Dragostea, mila, iubirea, generozitatea, impulsul, creativitatea, plăcerea trec în planul secund sau sunt ignorate. Datoria și munca, autocontrolul și conștiinciozitatea sunt la ele acasă. 

Max Weber fundamentează în lucrarea sa “Etica Protestantă și spiritul capitalismului” – omul serios, muncitor și zgârcit ca tip ideal. Individul poate să-și confirme meritul devoțiunii sale față de gloria lui Dumnezeu printr-o asceză a muncii, a autocontrolului și a moderației în tot ce face zi și noapte, ceas de ceas. Munca bine organizată, calificată și raționalizată devine o garanție a vieții pioase a credinciosului.

Munca duce la câștig și îmbogățire.

Ponderația în viață și evitarea plăcerilor, luxului și risipei duc la economii. Care apoi pot fi reinvestite și crea și mai mult profit, o garanție a salvării piosului credincios pe lumea cealaltă. Doctrina neoprotestantă include profitul, banii obținuți cinstit prin munca inclusă în circuitul unei vieți nu doar firești ci și recomandabilă moral.

De condamnat sunt doar bogăția neutilizată și risipită, banii folosiți pentru plăceri și distracții.

Bani investiți, care la rândul lor aduc profit, rotunjesc sensul etosului neoprotestant. Timpul este bani și fiecare bănuț pierdut fără folos e un păcat, zgârcenia poate fi corelată cu virtuțile. 

Iosif al doilea era un împărat funcționar, era conștiincios și muncitor, nu-i plăceau dansul, muzica arta și literatura. Principala sa preocupare era întărirea și dezvoltarea administrației, considerând crucială reforma administrativă. 

Iosif a dorit să instaureze o monarhie absolută în care toți să muncească din greu, să trăiască sub aceleași legi și în care să nu existe privilegii, dar aproape nimeni, nici un stat și nici o clasă socială nu s-a bucurat de această inițiativă.

Probabil oamenii mai voiau și să cânte să danseze sau să fabuleze și să creadă în superstiții. Se zice că supușii săi din imperiu îi așteptau cu nerăbdare moartea pe care au și sărbătorit-o. P 98

Spiritul anancast trebuie folosit cu moderație 

6 Starea maniacală, sărbătoarea și nebunul regelui

Una din principalele stări psihopatologice este sindromul maniacal, care alături de depresie e încă din antichitate în centrul bolilor psihice. Maniacalul e dezinhibat, uneori agitat, aflat în permanent contact cu ceilalți, euforic, megaloman sau furios.

Melancolicul e trist și anxios, refuzând contactul cu oamenii, inhibat pesimist și uneori suspicios.

Unii maniacu inteligenți și bine educați se apucă să vorbească despre astronomie, deși nu au studiat-o niciodată, sau se consideră poeți serviți de muze. P103

Există o legătură între stările maniacale megalomanie și creativitate.

Inspirația creatoare evidențiază multe aspecte psihologice ce se întâlnesc și în starea maniacală: vigilitate crescută, lipsa oboselii, asociații rapide și variate de idei, dispoziție exaltată, productivitate crescută.

Spre deosebire de maniacal, creatorul nu se află într-o stare de dispersie psihic agitată, ci de concentrare intelectuală și de selecție sintetică a producției sale ideatice.

S-a observat că există o frecvență crescută a manifestărilor creativ-culturale în familiile cu persoane cu tulburări bipolare.

Mai există și hipersociabilitatea gregară și comportamentul ludic, sărbătoresc al maniacalului.

Există un aspect contaminant al dispoziției maniacale, care se remarcă și în spitale. Unde maniacalii antrenează în mișcare și în acțiune și pe depresivii din preajmă. Mai mult, fac și comentarii la adresa medicilor, care de cele mai multe ori nu se supără și se lasă antrenați în buna dispoziția maniacalilor, râzând împreună cu ei.

Maniacalul e pe modelul sărbătorii, al petrecerii de carnaval, cu cântec, dans, glume, jocuri, ospăț, alcool, comedie, circ, satiră.

În cadrul sărbătorilor carnavalești oamenii sunt bine dispuși, cuprinși de o sociabilitate gregară ce nu mai ține cont de ierarhiile sociale, antrenându-se e în jocuri și spectacole cu muzică și dans.

Purtarea măștilor și răsturnarea ierarhiilor corelează cu lipsa marcată a reticenței în abordarea celuilalt.

Acest tip de sărbătoare e legată de ciclicitatea derulării temporale a universului mitico-sacral, care prevede reînnoirea periodică a timpului profan, după cum spunea Eliade. 

Lumea intră în haosul primordial pentru ca apoi să se nască noul an și lumea umană să reintre în ordine. Un rol important îl avea nebunul sau bufonul ce reprezintă comportamentul hipo maniacal. + Cortegiu, bufonerie, pantomime, comportament bulesc.

Renașterea a instituționalizat nebunia prin atestarea profesiei de nebun, similară până la un punct cu ceea ce se numește bufon.

Acest nebun avea un statut social precis, corelat cu însăși derularea sărbătorilor în comunitate.

Există obiceiul ca orașele să angajeze un nebun al urbei, care avea o costumație specifică și principala sa obligație era să anime sărbătorile. Se făcea chiar o selecție cu concurs pentru ocuparea postului și existau cazuri în care această meserie se transmite din tată în fiu.

Fișa postului nebunului: o să inducă bună dispoziție în jur, să fie realmente vesel, o euforie contaminanta, să se miște vioi, să facă tumbe, să practice pantomima, să-i meargă mintea repede, să facă ușor asocieri de idei, să observe detalii, să aibă umor, să fie priceput la jocuri de limbaj, să spună vorbe de duh, să destind atmosfera, să-i facă pe cei din jur să râdă.

Trebuia să se priceapă la glume și să fie în stare să spună istorioare nostime, fabule și anecdote. Le colecționa sau inventa, avea întotdeauna la dispoziție un cuvânt potrivit, calambur rebus sau versuri.

Nebunul era singurul care putea spune regelui adevărul în față fără să riște dizgrația, străbătea distanțele psihice care se întindeau între intimitate și aparențele oficiale. Cum era și în timpul carnavalului.

Funcția de nebun era una burgheză se plătea bine și putea fi ocupată de foști farmaciști medici și gentilomi autentici. Nebunul avea o imunitate specială și o disponibilitate totală ori de câte ori avea chef suveran. El era pentru rege oglindă pisihică specială. 

Nebunul oficial era de fapt un înțelept.

Condiția patologică a stării maniacale e atunci când trăirile și manifestările umane, normale firești adaptative și creative se transformă în anormale, formal rigide, și decontextualizante.

Subiectul are o distorsiune de raportare la spațiile actuale, e lipsit de structură și nu are posibilitatea de a apela cu calm la memoria trecutului, se sprijină punctiform pe un prezent hedonic, simțindu-se aspirat de un viitor în care totul este posibil.

Pot apărea deliruri cu tematică de grandioztate, în care subiectul își resimte pozitiv identitatea, are autoevaluare megalomană, corelată cu sentimentul capacității unor performanțe de excepție.

7 Scurt eseu despre nostalgie.

Poate fi melancolie, tristețe, reîntoarcere, suferință. Cuvintele grecești nostos – întoarcere și algos – suferință. 

Nostalgia poate fi depresie. 

Poate fi o stare după vremurile de altădată pe care unii nici măcar nu le-au trăit.

O stare imaginată. Farmecul unui trecut imaginar. Pentru că există și deliciile tristeții melancolice.

Lăzărescu susține că persoanele care și-au trăit jumătate de viață în secolul 20, se simt aproape imposibil în lumea post modernă a metamorfozelor și migrațiilor continuie.

De aceea se refugiază în nostalgie. Dar tot din nostalgii se nasc și miturile fondatoare, acea nostalgie a începuturilor, ce pune bazele unor începuturi, dar în prezent. 

8 Semnificația adaptativă depresiei în perspectiva unei psihopatologii evoluționist-culturale.

În secolul 19, când s-a constituit semiologia psihiatrică termenul “depresie” a înlocuit termenul “melancolie”.

În timpul lui Hippocrate melancolia era unul dintre cele patru temperamente alături de sangvinic, coleric și flegmatic.

Dar și o tulburare maladivă constând în tristețe anxioasă însoțită de inhibiție sau agitație, eventual de idei de persecuție. 

În renaștere melancolia a fost asociată cu tendința spre contemplare metafizică, raționament abstract și creativitate teoretică.

Psihanaliza lui Freud vedea depresia și ca un fel de mecanism de apărare. Pierderea unei ființe de atașament este o situație ce se cere metabolizată, doliul corespunzând respectării unei astfel de perioade.

Există depresia patologică, clinică ce implică pierderea perspectivei de viitor, interesul pentru cele prezente, refugierea într-un trecut subiectiv de suferință, auto-depreciere și vinovăție, uneori ideeații și acte suicidare. 

În viața cotidiană predomină reacțiile depresive de după pierdere și eșec.

Pierderea unei persoane de atașament conduce la o reală amputare existențială.

E nevoie de o perioadă de refacere a defectului psihologic astfel instalat, timp în care solicitarea individului trebie să fie mai redusă mai ales în planul relaționărilor interpersonale.

Perioada e necesară mai ales pentru ca individul să-și poată metaboliza trecutul și să-și poată integra, într-o nouă formulă, perspectiva viitoare față de lume. 

Și eșecul poate fi pus în corelație cu depresia.

Dezonoarea publică poate fi însoțită de trăiri negative, inclusiv depresie. În unele împrejurări sinuciderea de onoare este chiar ritualizată. 

Atât în cazul pierderii unei persoane de atașament cât și în cazul eșecului retragerea individuală are un sens adaptativ – subiectul să se acomodeze cu noua situație să se împace cu ea să-și refacă energiile consumate, să-și acorde un răgaz pentru analiza celor petrecute, în vederea unei reculegeri și organizări, pentru a se putea lansa în noi proiecte de durată, pe o nouă direcție, pe un nou drum de viață, cu mai mari șanse de realizare. 

Fără retragerea inhibată și replierea pe sine a perioadei depresive, existența personală devine lipsită de un teren solid, pentru relansări în urma eșecurilor. Depresia este deci utilă adaptativ.

Oamenii toți pierd ceva, după cum și câștigă. Ei trec prin multiple eșecuri și împliniri.

Depresia e patologică doar când monopolizează viața psihică a persoanei în sens disfuncțional.

Lăzărescu încearcă descifrarea fenomenologică transparentă a normalității omului cultural. 

9 Delir 1. Delirul și condiția identitar-narativă de personaj a subiectului 

Delirul e o convingere de neclintit a pacientului, care nu poate fi schimbată prin dovezi și argumente, e o idee falsă, aberantă, o convingere, care îl separă pe delirant de viața și de lumea comunitară. 

Lăzărescu găsește ca don Quijote are un aspect clar delirant, prin convingerea anormală că este într-o condiție identitară fantastică. Avea convingere totală într-o idee falsă, care nu putea fi modificată prin argumente și experiențe. 

Există și o procesualitate a delirului primar la care se ajunge printr-un proces de depersonalizare și/sau derealizare, de transpersonalizare, pe care subiectul o etichetează frecvent ca vrăjiire. El resimte că identitatea i se schimbă global, că ceilalți, lumea din jur se modifică, devenind ca în vis, ca la teatru. 

Narativitatea delirantului e de multe ori similară cu cea din literatura fantastică. Scenariul este preponderent aberant.

Oamenii se raportează de mii de ani la entități supranaturale doar că instanța personajelor se ridică deasupra nivelului vieții cotidiene, în planul narativității culturale și al imaginarului. Chiar dacă ar putea fi interpretat drept un delir colectiv.

Lăzărescu vede delirul individual patologic ca fiind mono-delir, atunci când centrarea pe tematica delirantă extrage persoana nu doar din varietatea solicitărilor existenței ci și din alte posibilități de raportare la trecut și viitor. Preocuparea față de clarificarea unei situații care pune în discuție starea sau valoarea subiectului, relaționarea sa cu alții, sănătatea, creativitatea proprie este legitimă și cere un răspuns. Delirul monotematic apare ca un răspuns aberant la astfel de întrebări.

10 Delir 2. Paranoidia, supravegherea și delirurile cu tematică religioasă. 

Delirantul paranoid se simte foarte vulnerabil, Are impresia că este în continuu supravegheat, urmărit, ținut sub control de la distanță, manipulat de instanțe diverse, se află efectiv sub puterea celorlalți. Trăiește halucinații. Unele sunt chiar funcționale, plecând de la discuțiile reale ale unor persoane pe care l-a perceput greșit. Alte ori halucinațiile auditive sunt pregnante.

Pot avea sindromul Capgras – convingerea pacientului cu o persoană apropiată este substituita cu un spion.

Sau sindromul Fregoli – convingerea că un spion ia diverse înfățișări pentru a fi mereu în apropierea pacientului.

Posesiunea de spirite a făcut parte timp de multe milenii din acceptarea controlului și manipulări posibile din partea ființelor supranaturale. Tradiția posedării de un spirit stă la baza medicinei șamanice.

Deși monoteismul creștin este larg răspândit, chiar și în ziua de azi mediul cultural al credincioșilor este impregnat de înger, diavol, sfinți și diverse duhuri.

Ordinea socială modernă e organizată în așa manieră încât puterea politică dispune în permanență de un fond cât mai amplu de date privitoare la situația cetățenilor.

Supravegherea și controlul social ale individului au marcat, așa cum zicea și Foucault, cultura modernității în Europa de după Renaștere, care a cultivat ordinea rațiunii în epoca luminilor.

Statul bazat pe forțele polițienești simulează acum pe toate căile ordonarea și supravegherea continuă a cetățenilor, în toate momentele și lucrurile existenței lor.

Tehnologie electronică a rafinat enorm posibilitățile de a supraveghea și de a controla la distanță de cetățeni.

Prin urmare Lăzărescu afirmă că în societatea modernă se dezvoltă condiții culturale speciale, pentru că sentimentul paranoid al supravegherii și controlului public să se infiltreze în cunoștința tuturor indivizilor, iar astfel condiția psihopatologică delirantă de urmărire și supraveghere e mai ușor de înțeles.

Modificările psihicului uman produse în modernitate au avut loc nu doar prin dezvoltarea dimensiunii subiectiv reflexive a conștiinței individuale, dar și prin sentimentul de supraveghere și examinare publică continuă, de coordonare și manipulare socială asupra presoanei. 

În mod tradițional vrăjitoria era acreditată că poate interveni de la distanță în sănătatea și dragostea indivizilor.

În renaștere Giordano Bruno dezvoltă ideea influențării la distanța unor mase de oameni prin manipulare a erosului, a legăturilor afective în general.

Arta manipulării oamenilor era declarată de Bruno știință, iar această știință s-a dezvoltat mult ulterior, nu doar prin propaganda iezuiților și altă ideologie oficiale din societățile totalitare, ci și prin mijloacele mass-mediei actuale.

Ioan Petru Culianu Spune că magicianul se ocupă astăzi de relații publice, de propagandă, de prospectare a pieței, de anchetei sociologice, de publicitate, informație, contrainformație și dezinformație, de cenzură, de operații de spionaj și chiar de criptografie.

Se poate înțelege că delirul paranoid nu apare chiar din nimic. Și paranoia apare în contextul unei dispoziții anxios fonice.

Plus că suntem impregnați zilnic cu basme și povești fantastice și literatură science fiction.

Puțin probabil ca narativul unui delirant să fie atât de organizat precum un basm, sau o poveste, dar are aspecte din ele.

Dar, cum a fost și cazul lui Breivik, teroristul care și a motivat inițial crimele în baza faptului ca e un cavaler templier. A demonstrat că în psihopatologia delirului poate interveni și în zilele noastre narativitatea arhetipală a miturilor și legendelor.

Breivik avea un imaginar bogat fantastic și megaloman, alunecarea sa în delir s-a putut agrega pe o identitare aberantă de excepție, ce comporta o acțiune extraordinară, care să-i salveze patria.

Deliranții cu tematică religioasă se simt apropiați și familiari cu Dumnezeu.

Credința poate fi practicată sub formă obiceiurilor împărtășite de toți, dar și trăită sub forma rugăciunilor solitare.

Ea poate fi ocazia unor trăiri speciale: a conversiunii, a iluminării, a revelării adevărurilor credinței, a sentimentului de păcat și a practicării penitenței.

Toate aceste aspecte pot avea și variante psihopatologice, într-un context individual de destructurare psihică și socială.

Colapsarea delirantă destructuraează identitatea subiectului, îl face un om fragmentar rătăcit și pierdut prin viața cotidiană în care locuia înainte.

A intra în lumea fantasmatică a filmelor sau fanteziilor sau viselor poate fi considerată o formă de delir.

Pare perfect posibil ca cineva să poată intra în realitatea delirantă, la fel cum intră în realitatea visului ori într-o realitate ficțională sau virtuală.

Aceste realități ficționale pot fi mai mult sau mai puțin rupte de realitatea zilnică, incomensurabile cu legile normale ale rațiunii care guvernează lumea noastră cea de toate zilele. 

Granița dintre delirul psihopatologic și cel fantasmatic obișnuit o face probabil funcționarea socială armonioasă a subiectului.

Când subiectul se identifică plin de convingere cu un personaj rol fictiv el acționează după o logică specială valabilă în lumea ficțiunii dar diferită de cea a vieții curente.

Mircea Eliade a etichetat mitul cq o poveste sacră în care oamenii cred, plasându-l pe erou Intr-o transcendență creatoare.

Timpul în care se plasează omul ce participă la un ritual sacral este similar cu timpul pe care-l petrece un om când citește un roman sau asistă la o piesă de teatru.

11 Delir 3. Simptomatologia de transparență-influență și relaționarea pe diagrama intim-public. Fenomenologia pronumelor personale.

Sindromul de transparență-influență constă în sentimentul subiectului delirant că intimitatea lui este cunoscută și manipulată de ființe exterioare – gândurile, deciziile, trăirile motive, senzațiile corporale. 

Subiectul conștient și reflexiv simte că e complet la dispoziția unei alterității, se simte manipulat manevrat, își pierde autonomia, nu mai este stăpân pe agenția sa. El simte o teribilă alienare prin intruziunea alterității în chiar intimitatea sinelui său.

Există trăirile disociative de transă cu posesiune.

Intimitatea este resimțită ca fiind sub control străin.

Există o zonă de normalitate a gândurilor intențiilor și opiniilor împărtășită cu ceilalți – la persoanele ce se află într-o strânsă legătură interpersonală, întrepătrundere sufletească, așa cum e copilul mic față de mamă sau cum sunt doi îndrăgostiți. E o zonă privilegiată psihologic a relațiilor de intimitate și cei aflați în ea își transferă reciproc și cu ușurință intențiile, dorințele, preferințele, opiniile, deciziile înțelegându-se doar din puține semne, din priviri și acordându-se sufletește cu ușurință.

Ghicirea, influențarea și implementarea gândurilor pot funcționa firesc la acest nivel empatic, unde limbajul discursiv și argumentativ e mai puțin folosit.

În cadrul comuniunii sufletești duale este prezentă o identificare reciprocă între cei doi, o transpersonalizare firească. P195

Intervenția celuilalt în decizia personală e ceva firesc, de la sine înțeles, este neverbalizată, necomentată.

Pronumele personale – Eu, tu, el, noi, voi, ei – marchează noduri și rețele a distanțelor psihice interpersonale.

Structura relaționării cu ceilalți se prăbușește în psihoze, în schizofrenie, conducând la simptomatologia de transparență influență.

13 Scurtă istorie a conceptului de persoană. 

Termenul “persoană” s-a lansat în antichitate, având însă pregnanță socio-culturală doar în dreptul roman, referitor la statutul juridic al cetățeanului, ce are anumite drepturi și obligații în societatea ce recunoaște îi apartenența la ea.

Există și o tradiție a virtuților și caracterelor.

Parțial exista în teatru, ca mască ce reprezintă un personaj într-un scenariu. 

Termenul de persoană devine important în cultura occidentală după ce este preluat de dogmatica creștină, având legătură cu îndumnezeirea omului. E sensul religios, transcendent, al noțiunii de persoană. 

Umanismul European de după renaștere a dezvoltat o literatură și un teatru în al căror univers se manifestă personaje de tip uman, istorice sau fictive, ce deschideau calea ca omul obișnuit, concret, muritor și istoric să se poată transpune în ipostaza unui personaj ce dăinuie în universul narativității culturale. 

Apar și filozoful Kant și eul conștient de sine.

Persoana morală a lui Kant este centrată în jurul subiectivității eului conștient de sine, capabil să sintetizeze o cunoaștere a lumii. 

Dinamică a persoanei în psihanaliză are la bază o conștiință limitată.

Există cele trei instanțe ale eului – sine, eul și supraeul, ce au la bază fel și fel de relaționări  inconștiente ce se necesită a fi descoperite. Conștiința e redusă la un strat subțire, de reflexivitate a sinelui, o mică pojghiță pe vulcanul în fierbere al inconștientului și al dramelor conflictelor intra psihice.

După cel de-al doilea Război Mondial apare Organizația Națiunilor Unite și Declarația Universală a Drepturilor omului, în care toate articolele gravitează în jurul conceptului kantian de respect al demnității persoanei umane.

Apare o perspectivă a libertății interioare în decizie și în tema autodeterminării de sine responsabile. Existența privată devine inviolabilă, orice discriminare bazată pe parametrii etnici rasial, socioculturali este respinsă ca inacceptabilă, apară toleranța față de obiceiuri tradiții, credințe, opinii, și opțiuni personale nenocive pentru comunitate.

Psihologia își lărgește pe zice trece dimensiunile constitutive ale psihismului. Se simte nevoia unei înțelegeri generice, temeinice și integrative, susținută de subiectivitatea conștiinței, de un eu, de un sine intențional și reflexiv, și de ancorarea într-un plan al teoreticului cultural și al spiritualității, ce integrează și afirmă conceptul de persoană.

Odată cu globalizarea noțiunea de persoană e problematiztă, oamenii sunt expuși la diferite culturi și întreaga umanitate se metamorfozează cu mare viteză.

Capacitatea unei persoane de a-și schimba frecvent stilul comportamental și chiar opiniile și credințele adevenit aproape o necesitate.

Apare vârsta a patra, se schimbă clar relațiile de învățare între generații.

Permanenta metamorfoză a lumii are repercursiuni în raportarea omului la transcendență și a ancorării sale în spiritualitate.

Mobilitatea socială e la intensitate maximă. Aglomerarea într-un spațiu de existența a mai multor comunități ce practică tradiții diferite duce treptat la simplificarea și sărăcirea acestora, la privarea lor de contextul, de atmosfera de elementul lor specific.

Pentru psihologia persoanei nu contează atât de mult ritualul instituțional, ci reculegerea personală. Apare tot mai pregnant că psihismul uman are o dimensiune spiritual generică, ce pare să aibă nevoie de ancorare în diverse scenarii mitologice și practici spirituale istorice. 

De la delirul mistic specific evului mediu la stările speciale amplificate, de conștiință din zilele noastre cum ar fi Mindfulness 

-ul – sentimentul de conștiință lărgită și cosmică.

Psihologia persoanei poate găsi multiple element de inspirație în însăși psihopatologia pe care o gestionează psihiatria.

14 Depersonalizare, plictis și vraja transpersonalizării. 

Subiectul, centrat pe sine sau intențional, reflexiv, auto-generativ și sintetizator, se percepe continuu cu un presentiment de identitate și aderență la sine, de autonomie, unicitate, originalitate și centralitate. P 217

E o auto percepție de fond preconștientă – apartenența la sine a trăirilor, autonomia agenției proprii, originară în sine, a propriilor gânduri, intenții, decizii, acțiuni, conștiința responsabilității, stima de sine, autoevaluarea.

Toate acestea sunt parte a sentimentului individual al unicității personale.

Devierile psihopatologice de la acest sentiment pot include: depersonalizarea, derealizarea, pierderea identității de sine, a apartenenței la sine, a propriilor gânduri, a sentimentelor, a senzațiilor, a propriului trecut, a propriei corporalități, apare un vid mintal și existențial.

Subiectul este centrat pe un sentiment de detașare și neaderență în raport cu propriul sine și cu lumea, se simte de parcă nu mai este el, e ca în vis, ca la teatru, ca într-o lume paralelă.

În unele cazuri poate apare o pierdere a sentimentului de apartenența la sine a corporalității. Corpul e resimțit parțial sau total străin, subiectul simte că nu mai este agentul mișcărilor pe care le face. Subiectul nu mai simte plăcere sau bucurie(anhedonie), nu mai este impresionat de muzică, nu se mai bucură de prezența altora și nu mai rezonează afectiv împreună cu ei. Astfel de pacienți trăiesc detașați, amintirile lor nu mai au semnificație personală, în mintea lor le apare reci, înghețate, opusă efervescenței entuziasmului creator.

Există și o mare amorțeala afectivă și un gol interior.

Aceste stări sunt și la oameni sănătoși.

Stările de vid sufletesc au fost descrise în ultimele secole, mai ales în jurnale intime și literatură sub forma plictisului.

Subiectul resimte că nimic nu mai este pentru el atractiv, nimic nu mai are rost, totul e cenușiu, timpul se scurge fără relief, pare zadarnic, e înconjurat de un gol de semnificații, de monotonie și inutilitate.

Cioran leagă acest sentiment de cădere din timp de umanitatea contemporană, găsind că aceasta și-a încheiat proiectul temporalității istorice, în care a fost aruncată odată cu alungarea din Rai, însoțită de blestemul muncii.

El vede golul sufletesc apărând în urma iluziei fericirii, pe care o promite munca din mitul lui Prometeu.

Călugării aflați în asceză se simt uneori părăsiți de Dumnezeu, apărnd un sentiment abisal de vid.

Vidului sufletesc i se opune preaplinul sufletesc resimțit în condiția extazului.

Lăzărescu un susține că individul are o predispoziție genetică către dispoziții extatice, aceasta fiind înscrisă în structurile funcționale cerebro-psihice, ce tind să se actualizeze în variante normale sau aberante. În variantele aberante apare vidul sufletesc depersonalizat, patologic.

Dimensiunea spirituală, inclusiv cea transcendentă, sacrală, e considerată inerentă psihicului uman, a însoțit existența oamenilor zeci de mii de ani față de scurta perioada actuală în care fenomenul religios se pierde.

Viziunea obiectivă, științifică, normativizarea ierarhizarea socială, mașinismul specific modernității a dus la o duplicitate existențială, marcată de autenticitatea și originalitatea unei personalități, ce se opune alienării prin posesiunea de bunuri sau identificarea cu roluri și statute sociale sau prin supra standardizările sociale.

Modernitatea pare meschină și înăbușă trăirile și valorile resimțite cu intensitatea autenticității, e o lume în care oamenii se plictisesc de moarte, ne mai rămânând-ule decât nebunia, sinuciderea sau drogul.

15 Trupul sufletului și metaforele lingvistice 

Suportul identității umane este corporalitatea bio-psihologică.

Corpul trăit se bazează pe resimțirea nemijlocită a lui ca sediu și suport al subiectivității personale, totodată și în perceperea sa ca obiect al lumii exterioare.

Omul trebuie să aibă tact în societate, lipsa flerului și tactului se vede puternic la schizofreni, care nici simț comun nu au.

Aristotel descrie simțul comun ca stând la baza relației sufletului individual cu lumea și cu ceilalți.

Corpul fiziognomic este al manifestării persoanei în lume, al acțiunii și expresivității, al comunicării, al măștilor sociale al persoanei publice. Acest corp este resimțit neplăcut în depresie și joacă spectacolul histrionismului și se manifestă în manie.

Expresivitatea mimico-gestuală a stat la baza artei teatrale, a dansului, a unor discipline sportive și este implicată în expresia tuturor trăirilor omenești, de la bucurie la tristețe disperare, extaz sau rugăciune.

Wittgenstein vedea realitatea ca fiind compusă din stări de lucruri. Expresiile limbajului viu, prin jocul lor continuu sugerează și dezvăluie stări ale realității ce se află în diverse grade de constanță, metamorfoză și evidențiere.

Cuvintele și expresiile, cele de dicționar, se îmbină cu utilizarea lor în texte și în limbajul curent astfel încât realitatea poate fi exprimată fenomenologic și nu doar prin definiții invariabile. Fenomenologia include întregul câmp al umanității, are și analize semantice și expresii poetice.

Jocurile de cuvinte se pot combina cu sensurile de dicționar, cu cele etimologice, cu cele născocite de ni și cu analize fenomenologice, pentru a circumscrie și analiza stările și situațiile sufletești ale oamenilor, într-o altă modalitate față de psihologia și psihopatologia experimentală, ce au la bază definiții operaționale și dovezi cantitativ măsurabile. 

E un soi de psihologie dinamică populară în continuă schimbare, ce pare că prinde din ce în ce mai mult teren chiar și în practica psihiatrică.

În evaluările clinice ale anxietății se pun niște întrebări ce au legătură cu psihologia populară:

Oare cât de bine stă pacientul pe picioarele sale? Oare nu are nevoie de un punct de sprijin? Are el motive să simtă că terenul existențial pe care stă se clatină sau începe să-i fugă de sub picioare? Are omul nostru anxios un braț de sprijin în momentul în care se află într-o situație dificilă? Îi întinde cineva mâna? Sau toți din jur se spală pe mâini în fața situației sale? Totodată aceste întrebări corelează și cu universul încredere în sine al certitudinii.

Condiția normală încrederii: repere, drum deschis, orizont, bună orientare, căi de acces, evaluare și control ale distanței, puncte de sprijin, protecție, asigurare, susținere, suport, teren ferm.

Condițiile anxietății: cale liberă de acces pentru dușmani, îngustare, angoasă, lipsă de repere, dezorientare, lipsă de sprijin, susținere, puncte vulnerabile, fără acces la mijloace de apărare, lipsă de protecție și de suport ferm, nesiguranță, instabilitate, fără portiță de scăpare, pământul fuge de sub picioare, cădere în gol, prăbușire în abis, angoasă, panică, teroare.

Lăzărescu pare a corela stabilitatea individuală de inserția armonioasă și funcțională în comunitate și societate.

Unii au gusturi fine, pe care bună societate îl sesizează cu acuratețe, pe când alții sunt lipsiți de gust.

Prostul gust strică toată savoarea vieții în societate.

Lăzărescu consideră că a privi drept în ochi e o probă de verificare psiho morală supremă.

Metaforele lingvistice sunt bun indicatori ai reperelor și stărilor sociale. Totodată și întreaga expresivitate mimico-gestuală a corpului uman, care este inclusă și în semiologia psihopatologică.

Ținuta este un alt aspect psihotic corporal important. Există o ținută a vorbirii, a replicilor, a discursului, una care manifestă stilul reacțiilor. Nu este doar temperamentală, ține și de educație, de concepția despre lume, de credințe și convingeri.

Atitudinile oamenilor se referă la situații concrete, prin priviri, modulări ale corpului, ale feței și gesturi subtile.

Epilog 

Meditațiile omului cultural includ întrebări ca: cine suntem? de unde venim? încotro ne îndreptăm?

Ca să știm unde ne îndreptăm trebuie să fim conștienți de nuanțe, de aspecte de patologie.

Psihopatologia, ca ramură a semiologiei, a medicinei psihiatrice, ne relevă, dincolo de psihologia de laborator sau de cabinet, că acest psihic personal este organizat și prin dimensiuni socio culturale care îi permit să trăiască rușinea, să-și organizeze ordonat existența, să se dezlănțuie în euforia sărbătorilor, să trăiască nostalgia și vinovăția, să se proiecteze aberant în identități de personaj și să fie cuprins de urâtul și vidul unui plictisit depersonalizant. P 259