The Golden Bough – a study in magic and religion. Sir James George Frazer
Prefață
Un studiu clasic al credințelor și instituțiilor umane de la gândirea magică, la religie, la gândirea științifică. Creanga de aur are un statut unic în antropologia modernă dar și în literatură.
Prima oară a fost publicată în 1890.
Frazer și-a început viața de cercetător ca filozof și apoi a migrat către antropologie în 1883, de aceea se poate spune că Creanga de aur este și o carte a minții umane și a conexiunilor pe care aceasta le face în mod uzual. Șir Frazer a examinat rafinamentul unor procese de gândire universale și modurile lor de a se exprima într-o mulțime de locuri și perioade.
Tabuurile sunt gardurile din jurul culturilor, ghiduri de provincialitate, definiții ale apartenentei și ale locului.
Regulile sunt fondate pe ritualuri ce pot genera credințe magice
Magia și știința în comun tehnicile de intervenție, religia conferă însă toată responsabilitatea zeilor. Magia oferă responsabilitate și omului obișnuit.
Există o similaritate între tradițiile iudeo creștine și religiile păgâne.
Autorul prefaței susține cum Frazer era nevrotic în redarea detaliilor, deci obsesiv de atent.
Pentru Frazer antropologia este studiul gândirii, ceea ce oamenii au gândit, stadiile prin care procesul de gândire a trecut, cum ar fi succesiunea magie-religie-știință.
Frazer are umor, sensibilitate și intuiție. Ar putea fi considerat romantic și colonialist, ca secolul 19 în care a trăit. Nu este. El transcende cultura cu ale lui schematizări.
E un bun observator, al religiei curator – magia este gândire schematică și ritualul gândire în practică.
Sir Frazer a trăit 98 de ani, din 1843 până în 1941. O viața lungă din care a ieșit și acest studiu de magie mitologie și religie comparată. În care sunt descrise relațiile dintre mituri și ritualuri și paralele lor cu creștinismul. Și puțin și structura gândirii umane.

Cartea 1 – regele lemnului
Motivele ce au operat și produs instituțiile.
În sanctuarul lui Nemi exista un copac din care putea fi ruptă o creangă doar în anumite circumstanțe. Dacă un sclav reușea să rupă o cracă, atunci avea dreptul de a se lupta cu preotul. Dacă îl învingea dintr-o singură luptă, atunci putea domni îl locul său, sub titlul de Rege al Lemnului – Rex Nemorensis.
Sărbătoarea sfintei Maria, avid celebrată de toți creștinii, are rădăcini păgâne, în sărbătoarea de pe 13 august când focul atmosferei era celebrat cu și mai mult foc – torțe și focuri în cinstea femeilor și nașterii ușoare – sub zeița Diana, în sanctuarul Nemi.
Femeile își sacrificau ca ofrandă fecunditatea, o ofereau zeității – sub formă de păr sau castitate. Părul era văzut ca un loc al puterii și al energiei vitale.
Regele comunica cu ființe supranaturale, e la mila lor dar le și controlează prin ritual. Acestea sunt bazele zeului-om.
În societățile timpurii regele este atât magician cât și preot. E implicit și parte a sistemelor de superstiții.
Magicianul folosește legea similarității – obiectul e asemeni omului vizat și apoi legea contagiunii – ceea ce face el obiectului va afecta și omul vizat. Amuletele au la bază contagiune și contact și pot fi denumite magie contagioasă.
Magia e un sistem de drept natural și un ghid de conduită. Are reguli ce determină secvențe din lume – magie teoretică. Magia practică e ceea ce folosesc oamenii ca să-și atingă scopurile.
Magia e întotdeauna artă și nu știință, pentru ca nu este analizat procesul mental și principiile abstracte implicate în acțiuni.
Magia presupune ca lucrurile sunt legate între ele, se influențează unele pe altele și pot fi influențate.
Magia homeopată are la bază principiul “like produces like”. Un leac din magia homeopată poate fi efectuat pe persoana doctorului cu efect asupra pacientului.
Magia bazată pe simpatie îți spune și ce să faci, dar și ce să lași nefăcut. Farmecele sunt pozitive, tabuurile negative
Magia pozitivă – fă așa dacă vrei să se întâmple – un eveniment dezirabil.
Magia negativă – nu fă așa dacă nu vrei să se întâmple – evitarea dezastrului.
Credințele magice par a fi universale. Frazer arată cum atât în Germania cât și în Rarotonga se crede că aruncarea dinților de lapte în găuri de șoareci și șobolani va duce la noi dinți puternici, ca ai șoarecilor și șobolanilor.
Magia postulează ordinea și uniformitatea în natură ca și știința. Ambele au o credință fermă în ordinea și uniformitatea naturii, magicianul este sigur că aceleași cauze vor produce aceleași efecte.
Din cele mai vechi timpuri oamenii au încercat să ordoneze fenomenele naturale în avantajul lor. Inițial prin magie apoi și prin știință.
Religia, spre deosebire de magie, e un sistem mai complex dar nu are eficiență directă în natură, oamenii depind de mila zeilor, de natura lor capricioasă, ca și a oamenilor.
Totuși țăranii europeni confundau chiar și în secolul 19 magia cu religia. Majoritatea țăranilor francezi credeau ca preotul posedă o putere secretă și irezistibilă asupra elementelor.
Confuzia dintre magie și religie poate fi legată de o fază timpurie a gândirii, când magia exista fără religie. La aborigenii australieni magia este universală și religia aproape necunoscută.
Frazer crede că la un moment dat unii oameni, și -au dat seama de incompetența și slăbiciunea lor, realizând că magia e de fapt ineficientă și nu pot manipula natura după pofta inimii
Au realizat că dușmanii lor nu mor din dorința lui, ci, ca și prietenii, sub imperiul unei forțe mai mari decât ei. Pe care au încercat să o îmbuneze și așa a apărut religia. Dacă omul se simte fragil și neînsemnat, atunci ființele ce controlează imensa natură, sunt vaste și puternice.
Dar magia nu a dispărut din “cadrul mental și constituirea marii majorități a omenirii”. P57
Cu cât a avansat cunoașterea, cu atât rugăciunea și sacrificiul și-au asumat rolul central în ritualul religios și magia a rămas la nivelul de artă neagră. Așa că religia și sacrificiul sunt resursa părții pioase și iluminate a comunității, iar magia este refugiul superstițioșilor și ignoranților.
Iar alchimia a dus la chimie.
Dar, pentru eficacitate, spiritele zeilor au ajuns să posede preoții și să comunice prin ei.
În religia ortodoxă unii preoți se transformă și azi în sfinți și moaștele lor sunt făcătoare de minuni.
Regii zei din Cambodgia sunt arși dar unghiile, oasele și dinții lor sunt păstrate religios ca amulete.
Vechii germani credeau ca e ceva sfânt în femei și ele trebuie consultate ca oracole. Uneori se ajungea ca o femeie sa fie considerată zeitate în viață. Există o consemnare romană care atestă existența unei astfel de femei, ce trăia într-un turn pe râul Lippe. Romanii au dorit o negociere cu ea. Dar ambasadorii nu erau admiși în prezența ei, așa ca negocierile s-au făcut cu un preot, căruia ea îi trimitea semnale directe.
În India secolului 19 încă se credea ca regele este o mare deitate cu formă umană.
În evul mediu erau tot felul de secte ce vedeau comuniunea cu Dumnezeu în stilul vechi, adepții ajungând prin adorație și contemplație asiduă a la o comuniune mistică, ce le dădea serenitate și sentimente triumfătoare de veselie și bucurie. P71
Regii cu puteri magice erau izolați ca o clasă socială separată, destinată a influența evoluția omenirii. Progresul social consistă într-o diferențiere succesivă a funcțiilor adică diviziunea muncii. Munca în societățile primitive era făcută de toți în mod egal chiar și cei bolnavi și era distribuită printre diversele clase de muncitori, fiecare făcând mai mult sau mai puțin. Intreaga comunitate a avut de câștigat atunci când au apărut specializările – cei cu medicina, cei cu ploaia, cei cu animalele.(de la uniformitatea funcției la diversitatea funcției).
Copacii erau venerați de arieni, vechii greci, romani, triburile fino-ugrice și de indienii din America de Nord. Distrugerea pomilor și naturii se considera a aduce ghinion și vremuri rele. Planetele și animalele erau considerate a avea sufletele lor distincte. Erau uneori chiar bărbați și femei și cei învățați îi ajutau la fertilizare și mariaj. În mai în toată Europa, inclusiv în Rusia și Transilvania aveau loc diverse ritualuri cu personificări vegetale, ce nu doar că amuzau și instruiau audiența rurală, dar și ajutau pădurea să crească verde și proaspătă.
Frazer nu știa de încălzirea globală. Dar vechii magicieni știau ei cumva.
Existau și ritualuri de recoltă, când bărbați și femei făceau intromisie concretă, când se semăna. Și la saturnalii, când se sacrificau porci și câini, bărbați și femei se simțeau bine. Uniunea mistică a soarelui și pământului era dramatic reprezentată în public prin cântece și dansuri dar și prin uniunea reală sexelor sub un copac. Obiectul Festivalului de Saturnalii era să procure ploaia, să fie o grămadă de hrană și băutură și să aducă abundență vitelor și copiilor și bogății de la tatăl soare. Organizarea solemnă credea în fertilitatea pământului și bunăstarea omului. Existau și perioade de abstinență, necesare creșterii recoltelor. În unele zone din Africa se credea că adulterul și relațiile unui bărbat cu fete tinere duc la stricarea recoltei.
La vechii greci Sofocle scria cum păcatul lui Oedip de a-și omorî tatăl pentru a se căsători cu mama a adus la recolte și femei sterpe. Incestul era perceput ca o uniune nenaturală a sexelor ce împiedica și pământul să dea roadele bune. Și afecta vigoarea generală a oamenilor și mediului.
Frazer a observat cum sălbaticii prețuiau castitatea, abținându-se de la pornirile sexuale, în ideea de a-și procura mai bine hrana. Totodată preoții se sacrificau pe ei, căsătorindu-se cu zeități, de dragul prosperității comunității. Regele lemnului se căsătorea cu însăși Diana, rămânând altfel abstinent.
La vechii regi romani linia de moștenire se făcea prin regine și fiicele lor. Care se căsătoreau obligatoriu cu cineva din afară, altă comunitate, chiar și o altă rasă. Existau multe legende în care regi latini erau născuți din mame virgine. Astfel necunoașterea tatălui e în concordanță cu linia de rudenie și moștenire maternă. Mai erau și copii divini, fiind concepuți in promiscuitatea saturnaliilor. Se considera ca iubirea și mariajul înfloresc în sezonul mistic de sfârșit de mai dar și la saturnalii.
În Roma titlul nobiliar era recunoscut doar prin femei așa ca acestea puteau face copii cu oricine, inclusiv sclavi. Singura cerință era ca aceștia să fie viguroși, fizic și psihic. De multe ori erau organizate concursuri atletice către mâna fetei. Să se testeze rezistența candidatului la măritiș.
Și la arieni descendența se stabilea tot pe linie maternă.
Poate și la români era așa înainte, judecând după basmele în care voinicul fără sânge regal lua mâna prințesei și odată cu aceasta și împărăția.
Tradiția kîrgîză are cursa iubirii în care fata de măritat e pe cal și își alege sau îndepărtează mușterii cu biciul. Apoi e cursa propiru-zisă în care fata se lasă prinsă de cel pe care îl dorește. Și celelalte femei o ajută, punând obstacole în calea celor pe care ea nu îi dorește.
În triburile Malay un bărbat își pierde toate drepturile dacă nu își satisface mireasa.
La romani femeile sclave aveau drepturi la festivaluri, când le erau permise multe libertăți – să se îmbrace în nobile, să meargă prin oraș, să râdă de ceilalți, să se bată.
Frazer consideră ca totuși regele este deținătorul puterii, dar și al magiei. În Japonia și în Africa de Vest se presupunea că ordinea naturii chiar și existența lumii este legată de viața regelui sau preotului. El este văzut de supuși lui ca o sursă de infinită binecuvântare sau infinit pericol. Dar dacă nu își exercită atribuțiile întru binele supușilor, el este detronat, uneori și omorât. Deci nu poate avea o domnie suverană și despotică.
Regii egipteni făceau totul după reguli fixe inclusiv când mâncau și când dormeau, când să se spele și când să fie cu soțiile lor. Aceasta pentru a le fi cât mai de ajutor supușilor, ce îi venerau și ca zei, nu doar ca împărați. Viața suveranului e guvernată de respectarea anumitor restricții și tabuuri.
În Tibet regele-zeu era uneori ales de preoți, el fiind de fapt un o marionetă prin care ei să-și realizeze scopurile.
În unele părți din Africa 2 regi guvernează în același timp – unul religios și unul civil.
Frazer observă cum sufletul era perceput ca sursă de mișcare în oameni și viețuitoare. Absența lui semnifică somnul sau moartea – “corpul mare moare, este îngropat, dar corpul mic zboară”. P154
Sufletul celui care doarme e la plimbare, vizitează locuri, vede persoane, face lucrurile pe care le visează. O veche credință germană spune cum sufletul scapă prin gura celui care doarme, sub forma unui șoarece sau a unei păsări și neîntoarcerea animalului îi este fatală adormitului. Există o regulă la oamenii primitivi – cel care doarme să nu fie trezit, căci e posibil ca sufletul său să nu aibă timp să se întoarcă. P156
Plecarea sufletului nu este întotdeauna voluntară – el poate fi extras împotriva voinței lui de fantome, demoni sau vrăjitori. Unii vrăjitori păstoresc chiar aziluri de suflete pierdute, unde un om care și-a pierdut sau uitat sufletul își poate lua altul. Contra unei taxe, desigur. Sufletul mai este în pericol și atunci când umbrei omului îi sunt aduse prejudicii de către magicieni avizați. E înțepată, înjunghiată sau pusă în sicriu. În Transilvania se credea ca omul va muri în 40 de zile, dacă umbra lui era măsurată iar apoi măsurătoarea era îngropată în fundația unei case in construcție – se considera ca acesta era sacrificiul adus casei, în loc de tăierea și îngroparea unui cocoș. Pentru ca acea casă să fie falnică și stabilă.
Și reflecția în apă sau alte obiecte poate fi periculoasă pentru suflet. În România chiar și în 2024 se acoperă oglinzile în casa în care a murit cineva, ca să nu se transforme în fantomă, să rămână rătăcitor în această lume.
La primitivi și nu numai există o sumedenie de tabuuri legate de străini – fie aceștia trebuie să plătească o taxă pentru ritualurile întru purificarea lor, fie trebuie să stea izolați o vreme, fie străinul trebuie să facă niște ritualuri. Indienii Apalai din America de Sud aduceau furnici străinului și el trebuia să le foloseeasca în a le pune pe fiecare membru al comunității. Nu se linișteau până fiecare nu era ciupit bine, mai ceva ca după o bătaie cu urzici. P168
Se consideră ca omul e foarte vulnerabil atunci când mănâncă și bea. Drept urmare se iau măsuri suplimentare de protecție, mai ales în cazul regilor și conducătorilor. În unele triburi chiar și oamenii obișnuiți își îngroapă resturile de la masă, ca să nu fie sursă de molimă și boală.
Societățile primitive cred în sanctitatea legăturii de a mânca împreună. P172
Frazer observă că la primitivi imaginația poate fi identică cu realitatea – dacă omul crede că va muri el chiar va muri. Deși noțiunile de sacru și profan nu sunt diferențiate în mintea lor. Ei înțeleg doar ideea de pericol, care odată reprezentată în imaginar este ca și reală. P 181
Frazer scrie pagini bune cu exemple de tabuuri- de la a lăsa sau nu lăsa uși și lucruri deschise, la menționarea sau interzicerea menționării numelor oamenilor. Descrie o lume magică a superstițiilor, interdicțiilor și prescripțiilor- de la triburi aborigene la Caucaz și Europa și America. Inclusiv Noua Zeelandă. Toate tabuurile și prescripțiile erau date mai departe ca înțelepciune, când lumea era încă tânără. P217
Frazer susține ca toate premisele de magie și alte credințe în supranatural nu trebuie stigmatizate și ridiculizate, pentru ca fără ele omenirea nu ar fi ajuns in punctul în care este. Mai ales ca prin ele strămoșii și istoria oamenilor au ajuns sa fie auzite.

Cartea II – omorând zeul
În stagiul timpuriu al dezvoltării sale intelectuale, omul se considera nemuritor, acesta fiind un dat natural. Își imagina că dacă nu erau diversele forme de vrăjitorie ce-i curmau calea vitală, el ar fi trăit pentru totdeauna.
Religia a coborât gradual atitudinea mândră și sfidătoare a omului către natură și l-a învățat să creadă că există mistere în univers pe care intelectul său slab nu are cum să le cuprindă și controleze. A ajuns să se consoleze cu viața de apoi în fața amărăciunii vieții. Totuși, zeii inițiali mureau și ei – cum era și cazul zeilor egipteni. Totodată zeii umani erau omorâți pentru a-i preîntâmpina să îmbătrânească și să fie slabi. Aceasta se întâmpla de îndată ce el dădea semne că îl părăsesc puterile. Sufletul lui trebuia transferat către un succesor viguros. Aceasta se întâmpla prin măcelărirea lui, pentru că sufletul lui să poată fi cu ușurință prins și transferat.
Vandali preferau chiar să își omoare părinții și alte rude îmbătrânite după care îi fierbeau și le mâncau corpurile. Bătrânii chiar doreau să moară așa, decât să se târâie într-o viață plină de slăbiciune și decrepitudine. P231
La vechile triburi și popoare existau tot felul de carnavaluri în care regele devenea sclav sau bufon și viceversa, pe perioada festivităților. Existau și batjocuri și execuții mimate ca să restabilească ordinea dată și să aducă noroc, pace, liniște, sănătate și prosperitate. P256
Uneori regii de carnaval erau uciși, ca ofrandă către zei, care la un moment dat mai cereau și câte un rege.
Alteori chiar un fiu al regelui. Aun, un rege al Suediei, și-a sacrificat 9 fii pentru a-și păstra viața.
La egipteni primii născuți erau în general sacrificați zeilor. Și alte triburi și popoare se proceda similar, considerându-se că nimănui nu-i va fi dor de acei copii și ca e posibil ca ei să ia prematur tronul tatălui.
Regele lemnului din Nemi era și el omorât după un anumit timp, ca să nu aibă timp să ajungă la bătrânețe și decrepitudine.
La vechii germani, în unele locuri, doar se mima decapitarea regelui.
Și în Bavaria și Silezia chiar și în secolul 19 fetele tinere și copilițele făceau un ritual de îngropare a morții, ca să ferească comunitatea și zona de molime şi nenorociri.
Primăvara se îngroapă vechiul, ca să nască noul. Ceremoniile au mai multe aspecte: frica de moarte, afecțiunea și respectul pentru moarte, ura față de moarte și reconcilierea cu această.
Frazer susține ca oamenii încearcă prin ritualurile lor să ajute zeul, care este principiul vieții, în lupta sa cu opusul – principiu al morții. P300
Oamenii in ritualurile lor rezoniere căutau să procure hrană și copii. Erau în promiscuitate la festival, intru a produce recolte bune.
Prostituția era văzută în Cipru și India drept sacră. În unele cazuri, înainte de căsătorie existau perioade de prostituție la templu și banii obținuți erau dați zeităților.
În unele zone din Africa se credea că prostituatele fac copii divini, tații lor fiind zeii.
Hilaria, festivalul bucuriei, era un carnaval roman celebrat odată cu echinocțiul de martie, în care fiecare om putea spune ce dori. Oamenii mergeau deghizați pe străzi și nici o demnitate nu era prea sacră, încât chiar și cel mai umil cetățean să nu o poată asuma cu impunitate. Până și Alexander Severus admitea câte un țăran la cina lui. Cu acesta ocazie se regenerau și zei și enoriași. P352
Frazer arată funcția de reînnoire pe care o au fie moartea simbolică a statusului, fie a zeului, fie sacrificiul concret. Odin mai era numit și zeul spânzuraților, se sacrifica pe el, pentru el. Zeița Artemis era spânzurată anual.
În religiile asociate Marii Mume societatea era construită pe un concept de subordonare a individului în fața comunității, a cetățeanului în fața statului. Era prioritară siguranța binelui comun, care era deasupra siguranței individului. Cetățenii erau educați din pruncie către un ideal non egoist, nu obțineau salvarea dacă se salvau doar pe ei.
Toate acestea s-au schimbat odată cu răspândirea religiilor orientale ce insuflau comuniunea sufletului cu Dumnezeu și salvarea eternă a sufletului drept singurele țeluri pentru care se merita a trăi. Astfel prosperitatea, chiar și existența statului, au devenit nesemnificative. idealul sinelui devotat spiritului, retragerea din viața socială, sfântul și sihastrul ce desconsideră pământul și e fermecat de contemplarea extatică a raiului, au înlocuit patriotul gata să moară pentru comunitate. S-a făcut trecerea de la o viață concentrată pe prezent pe cea concertată pe un viitor îndepărtat, imaginat.
Aceste societăți au ajuns la barbarie și la evul mediu. Dar renașterea a readus în prim plan codurile de conduită asociate curajului. Oricum credințele magice au continuat în paralel, pe toată perioada istoriei omenirii. Dar și parte din vechile obiceiuri. Crăciunul are la bază diverse festivități asociate nașterii soarelui. Festivalurile de Paște din Grecia și Italia au la bază ritualurile lui Adonis.
Majoritatea societății nu s-a dedat golirificarii sărăciei și abstinenței propuse de creștinism și budism, altmiteri s-ar fi petrecut o extincție a speciei umane. P365
Chiar și în secolul 19 în Europa mai erau serbate zilele spiritelor, când toate sufletele veneau in vizită la cei vii. Se avea grijă să fie curat, masa pusă și geamurile și ușile cu grijă închise, ca nu carecumva să fie rănit vreun suflet. Și biserica a reformatat diversele ritualuri păgâne drept sărbătoarea tuturor sfinților.(ce se serbează și azi super capitalist drept Haloween)
Zeitățile orientale Adonis, Athis și Osiris reprezentau puteri ale fertilității în general și ale vegetației în particular, toate trei erau considerate a fi murit și a fi înviat din morți.
Moartea lor divină și învierea era reprezentată dramatic prin festivaluri anuale care pe care adoratori le serbau cu transpuneri alternante de bucurie plângere și exaltare.
Intenția dramelor sacre era să împrospăteze, să întărească energiile decăzute ale naturii Și ale oamenilor, astfel încât pomii să rodească, poamele să se coacă iar oamenii și animalele să-și perpetueze specia. Dramele sacre erau ritualuri de primenire la fel ca în sărbătoarea Tuturor sfinților și așa, mai ascuns, chiar în Halloween-ul contemporan.
Dionis sau Bacchus era un zeu al vinului și al copacilor și unii spun ca ar fi fost importat din Egipt în Grecia. Era și zeu al recoltei, a murit și a înviat, ceilalți zei l-au tăiat bucăți și mâncat. Dar sora lui Minerva i-a păstrat inima și i-a dat-o lui Jupiter și el l-a înviat punând inima într-un copil.
În Creta era văzut și ca un taur, la bacchanale se purtau coarne și se sărbătoarea viața și recolta. Uneori se mai și devora câte un taur, semn al omorârii zeului și mâncării cărnii lui în semn de ofrandă întăritoare a comunității.
Frazer considera obiceiul omorârii zeului în forma sa animală drept o etapă ce aparține unui stadiu timpuriu al dezvoltării culturii umane.
Mitul și ritualul se explică și confirmă reciproc.
Frazer a observat la triburi cum femeilor le reveneau rolurile de găsit plante și fructe, și aveau și diverse ritualuri, ce includeau forme rudimentare de agricultură. Prin urmare susține că descoperirea agriculturii li se datorează în cea mai mare parte femeilor. De aceea existau diverse ritualuri prezente inclusiv în zilele lui Frazer, în care se sacrificau simbolic diverse zeități și entități feminine, odată cu zilele recoltei .
Le vedea drept niște ritualuri primitive pentru că:
1. Nu trebuie preoți, orice persoană poate performa ritualuri atunci când ocazia o cere
2. Nu există lucruri speciale pentru performarea ritualului și nici Temple
3. Sunt recunoscute spirite, nu zei. Pentru că zeii nu sunt limitați la un singur departament, cum este natura. Ei au putere de bine și rău în multe aspecte ale naturii și vieții. Caracterele și istoriile sunt fixate de mituri și reprezentări în artă.
4. Ritualurile sunt magice adică fac ca obiectivele dorite să fie atinse, nu o să fie câștigată favoarea unor ființe divine prin sacrificiu rugăciune și ceremonii.
Viziunea asupra unei naturi animată de spirite a precedat viziunea naturii controlată de zeități externe. Animism-ul precedă deism-ul. De la Antropomorfism se trece la investiția graduală spiritelor imanente cu tot mai multe atribute ale umanității. Așa se trece de la sălbăticie prin tendința de a umaniza divinitățile și cu cât acestea devin mai umane, cu atât și societatea apare. Așa se trece de la sălbăticie, prin tendința de a umaniza divinitățile și cu cât acestea devin mai umane e cu atât și dezvoltarea apare. Zeii antropomorfi satisfac dorințele religioase ale unor inteligențe mai dezvoltate
Dacă în Europa sacrificiile au ajuns să fie simbolice, în Benin încă se mai sacrifică câte un om de dragul recoltelor. Este ucis deasupra semințelor, apoi sângele i se lasă să se coaguleze la soare și apo e ars cu o parte din frunte. Cenușa este împrăștiată peste pământ, pentru a-l fertiliza. Restul de carne a omului este mâncată de către trib.
În Transilvania se îngroapă cocoși în câmp, până la gât și apoi le este tăiat capul. Dacă nu iese tăierea din prima, e semn ca recolta va fi proastă. Dar totuși recolta e onorată, spiritul ei e simbolizat de cocoș, ale cărui pene vor fi amestecate cu semințele pentru la anul.
În unele zone spiritul recoltei e reprezentat drept iepure sau pisică ce nu trebuie deranjat atunci când este găsit dormind prin câmp și recoltă. Totodată când un culegător de recoltă se accidentează, o pisică este chemată să îi lingă rana.
Spiritul recoltei poate lua forme animale, vegetale și umane. Primitivii nu gustă primele roade ale recoltei până nu se face ceremonia, ce le permite să facă asta.
Se presupune ca animalele considerate spurcate, cum ar fi porcul și șoarecele, la origine erau divine, de aceea era prohibita uciderea și mâncarea lor. În Egipt Siria și Palestina mizeria porcului era mai pregnantă ca sanctitatea sa. Dacă un om doar se atingea de porc trebuia imediat să se spele. A bea lapte de porc era socotit a aduce îmbolnăvirea de lepră. În unele triburi porcul era animal totemic și consumarea lui aducea îmbolnăviri și nenorociri. Același roluri totemice puteau fi luate și de alte animale – crocodili, șerpi, țipari, broaște țestoase, câini.
La Romani sacrificarea unui cal era corelată atât cu spiritul recoltelor, cât și al pădurilor, onora și le unea pe cele două, intru abundență.
Uneori ofrandele sacrificate erau mâncate de membrii comunității. Zeul era mâncat, pentru a asigura reînnoirea, continuitatea și prosperitatea. Spiritul recoltei e mâncat ca pâine ce are forma umană.
La români ne împărtășim cu trupul și sângele lui Iisus – sub formă de pâine și vin.
Aztecii mâncau sacru pâinea ca trup al zeului, înainte să fie descoperiți și cuceriți de spaniarzi. P505
La plantări și recolte existau tot felul de ceremonii cu ritualuri și dansuri și cântări. Oasele și carnea idolului erau binecuvântate, uneori și mâncate. După ritualuri tinerii dansau fiind încercuiți de cei mai bătrâni și înțelepți din comunitate. Apoi se împărțeau tuturor bucăți din ofrandă ritualică cu formă umană. Era o formă de transubstanțiere acolo, fără ca ea să aibă vreo legătură cu religia creștină. Transubstanțierea – prefacerea magică a pâinii în carne, se găsea și în America de Sud cea intactă spaniarzilor, și în India.
Era un soi de sincron în practici. O fenomenologie religioasă colectivă, cum poate ar zice Eliade.
Frazer susține ca practica de omorâre a zeului se găsește printre oamenii ce au ajuns la stadiul agricol al societății. P511
Primitivii considerau ca mâncarea unui animal aduce cu sine și însușirea caracteristicilor fizice și morale ale acelui animal. O achiziție de vicii și virtuți, parte a unui sistem de magie prin simpatie, homeopată. Indienii americani se abțineau de la o grămadă de animale, mai ales șefii lor, ca nu carecumva să fie viciați de natura proastă a acelui animal.
În Africa se mănâncă inimi de lei și carne de elefant, pentru curaj și rezistență.
La unele triburi se mâncau și carnea și inima câte unui mort, mai ales dacă acesta avusese calități remarcabile precum curajul și înțelepciunea. La altele se bea sângele și se mănâncau creierele dușmanilor pentru a lua curaj.
În antichitate Artemisia și-a exprimat iubirea și suferința pentru decedatul ei soț Mausolus, bându-i cenușa amestecată cu apă.
Triburile pastorale și de vânătoare cât și oamenii pe agricultura au avut mereu obiceiul de a omorî și apoi mânca ființele pe care le venerează.
Indienii din California omorau solemn uliul pe care îl adorau, pentru că aveau credința că dacă îl căsăpeau anual, doar așa se va întoarce înapoi la viață. Acești indieni nu văd viața altor specii altfel decât o viață individuală care este expusă la același pericole și calamități ce distrug și viața umană. Ei nu se diferențiază de celelalte viețuitoare. Fac sacrificiul unui membru din specia adorată întru a direcționa viața dintr-un canal să curgă mai proaspătă și mai liberă în altul nou. Animalului sacrificat va reînvia și va intra într-o nouă formă de viață cu toată primăvara și energia tinereții.
La japonezi exista un obicei de a crește un urs vreme de doi ani pentru că apoi acesta să fie sacrificat cu mare fast dar și tristețe.
Era plâns și venerat dar totuși sacrificat. I se mai bea și sângele. De toți membrii comunității care și petrec în cinstea reînnoirii dar și jelesc pierderea.
Există credința în imortalitatea spirituală și Renașterea fizică a animalelor moarte. Primitivii cred că animalele ca și oamenii, au suflete ce le supraviețuiesc după moarte. De aceea li se respectă și alegerile și li se cere și iertare înainte să fie omorâte. Uneori chiar și celor ce nu sunt neapărat sfinte sau venerate.
Frazer mai zice și că sălbaticii nu își disting foarte bine visele de realitate. E consideră viața o formă indestructibilă de energie când ceva dispare lucrul acela trebuie neapărat să apară în altul. Moartea nu distruge principiul vital, nici măcar personalitatea conștientă, doar că le transformă pe ambele în alte forme care nu sunt mai puțin reale doar pentru că în mod uzual eludează evidența simțurilor. P547
Ritualurile agricole sunt cam la fel de vechi ca și agricultura. Sunt forme simple stabile permanente adânc înrădăcinat în mințile comune create pentru a le supraviețui splendizilor, dar transienților lor creatori de geniu. Așa consideră Frazer la pagina 554, la finalul capitolului cu “omorârea zeului”.

Capitolul 3 – țapul ispășitor
În capitolul trecut Frazer a arătat de ce omorârea zeului în anumite societăți pastorale de vânătoare era funcțională. Toate ghinioanele și păcatele acumulate ale oamenilor era uneori transferate zeului muribund și se presupunea că acesta le va purta pentru totdeauna lăsându-i pe oameni să fie inocenți și fericiți. Noțiunea de a transfera vina și suferințele unei alte ființe care le va și purta era una foarte familiară pentru mintea sălbatică. Așa susține Frazer. Șamani și magicieni, dar și oameni obișnuiți făceau momâi și aveau diverse practici pentru a transfera răul către alte lucruri. De la boli la dezastre agricole și accidente. Prin diverse tehnici însoțite neapărat de ritualuri și sau superstiții. Obiectele și uneori animalele sau oamenii deveneau țapii ispășitori ai relelor individuale sau comunitare. Păcate, boli, vini, rușini, buclucuri, pagube și ghinioane erau transferate cu mai mare sau mai mic succes.
De exemplu în Burma demonii bolii erau respinși cu ajutorul preoților ce se angajau activ în activități benefice. Și în Japonia la fel, demonii erau evacuați din case și orașe. Mai cu seamă pentru a preveni sau termina epidemiile.
Eschimoșii alegeau momentul reîntoarcerii soarelui pentru a vâna spiritul poznaș al tonului (pește) în fiecare casă. Era speriat cu cuțite, aruncat în foc, înjurat, boscordit și uneori chiar și împroșcat cu urină.
În Guineea e o ceremonie anuală în care diavolul este alungat de peste tot. Durează opt zile, Timp în care cu voie bună ,veselie, dans, cântec, scandal, oamenii își scot toate vinile nenorocirile excrocheriile pe care l-au făcut superiorii lor dar și inferiorii lor și fără să fie pedepsiți sau întrerupți. Toată comunitatea e în clocot – țipă, urlă, grohăie, bate obiecte, aleargă, fac larmă – arată ca niște maniaci. La final femeile spală toate vasele din casă ca să-o elibereze de mizerie și de diavol. Se zice că după acest eveniment oamenii respira mai ușor dorm mai liniștiți, au o sănătate mai bună iar orașul este înveselit și de o abundență a hranei. P 574
În Europa există noaptea Valpurgiei, ajunul zilei de mai, când oamenii scapă de spiritele rele cu apă sfințită, fumigații, zgomote puternice de toate felurile, în special atingerea instrumentelor de metal, tragerea clopotelor bisericilor. Se aprind focuri, se înconjoară casele de șapte ori, se dă drumul la câini. Se bate din bice pentru că se consideră că vrăjitoarele nu pot face rele atâta vreme cat se aude sunetul de bici. Toate zgomotele puternice sunt permise numai că locurile animalelor de casă sunt ocolite ca să nu fie prea tulburate și sărmanele necuvântătoare.
În unele zone din India se alege drept țap ispășitor pentru toate relele anului – un câine.
El este îmbătat, îmbiat cu dulciuri, fugărit prin tot satul, înjurat și apoi omorât cu bețe și pietre.
În Africa de Vest se alege drept țap ispășitor un nou născut sau un sclav, este bine hrănit și îngrijit și poate face ce dorește până la ocazia în care este sacrificat, considerându-se că va îndepărta păcatele vina, ghinionul și moartea tuturor, fără excepții. P581
Budiștii au și ei practici similare, se adună cu toții către orașe în dezordine și confuzie țipă, urlă, se ceartă uneori se bat până se învinețesc și sparg capetele apoi este ales Regele anului, care este supus unor tratamente atât de rele, încă de cele mai multe ori își pierde viața .
Dar se consideră că a luat tot ghinionul cu el și i-a eliberat pe membrii comunității. Chiar și de păcate.
Un fel de Iisus Cristos.
Frizer remarcă că în toate sărbătorile cu țap ispășitor există o relaxare extraordinară a regulilor obișnuite de conduită, prin care ar putea fi explicată de absolvirea de vină pe care o face țapul ispășitor. Oamenii sunt încurajați să dea frâu liber pasiunilor, lor mințile le sunt eliberate de oprimarea sub care în general funcționează, de limitele comune impuse de obicei și moralitate. Pentru că apoi, după ce țapul ispășitor a fost omorât simbolic sau concret, să revină la conduita obișnuită.
În Europa se mai fac și tot felul de mascarade și procesiuni în ideea de e a stimula vegetația în primăvară și a elimina demonii.
Grecii asiatici făceau un festival al revoltei la Thargelia. Acolo era ales un țap ispășitor care era bătut cu ceapă de mare peste tot corpul. Se credea ca această plantă are puterea magică de a goni influențele negative și a purifica. Țapul ispășitor era lovit și peste organele genitale, pentru a-i elibera energiile reproductive de orice vrajă, influență demonică sau alt agent răuvoitor. Victimele umane erau asociate cu spiritul vegetației. Un necunoscător contemporan probabil le-ar asocia doar cu sadomasochismul.
Conform viziunii primitive omul ales drept țap ispășitor nu are neapărat legătură cu mari valori morale sau ierarhia socială. Inspirația, suflul divin se coboară în mod egal asupra celor buni și asupra celor răi și asupra acelor înalți și asupra celor josnici. P606
Mentalitatea era pe integrare, nu pe divizare.
Frazer amintește de Saturnalii ca o perioadă în care distincția dintre clasele libere și cele aflate în servitute era temporar abolită.
Sclavul putea țipa la stăpânul lui, se putea intoxica ca el, putea sta la masă cu el și nu avea parte de niciun reproș sau pedeapsă.
Stăpânii chiar schimbau locurile cu sclavii și îi serveau pe aceștia la masă.
Sclavii aveau liberatate totală de exprimare și erau serviți de stăpâni. Aveau și ei o carieră temporară de plăcere și glorie.
Câte un sclav devenea chiar rege, se juca, avea spirit ludic, amesteca băuturile. Saturnaliile erau o imitație a societății din timpul lui Saturn când acesta se măscărea în fel și chip, în ideea de a-și restaura stăpânirea sa ca un monarh fericit.
Frazer remarca cum diverse variante de Saturnalia au supraviețuit în satele Italiei până în momentul cercetării sale. Le vedea ca niște instincte conservatoare ale țărănimii, care respecta vechea lege, nefiind afectată de revoluții politice sau religioase, de trecerea imperiilor, sau a zeilor, saturnaliile fiind continuate din timpuri imemoriale. P635
În Grecia și Babilon existau variante asemănătoare cu saturnaliile. Frazer zice că Purimul evreiesc este inspirat din saturnaliile Babiloniene.
Frazer constată că principiul de imitare este adânc implantat în natura umană, a influențat dezvoltarea religiei, a artelor și a dus la satisfacții comunitare prin diverse drame magice.
De exemplu dansurile mascate și ceremoniile jucau un rol important în viața socială a sălbaticilor din toate colțurile lumii, ele aveau scopuri practice de binecuvântare a comunității prin mimarea unui puternic supraom sau supra ființe care putea face miracole. Aceasta pe lângă simplul fapt de a incita emoțiile spectatorilor. Aceste performanțe au în ele germenele tragediei și comediei din națiunile civilizate dar și achiziția superputerii umane pentru binele comun, pentru că aceasta era intenția reală a celor mai multe performanțe dramatice mai mult sau mai puțin primitive. P 652
Frazer consideră că inclusiv Isus e posibil să fi fost un rege burlesc de Saturnalia, legionarii din Ierusalim doar au vrut să-l măscărească. Babilonienii și evreii aveau un obicei mai vechi de a crucifica sau a spânzura un om ce reprezenta personajul unui zeu la festival. Ca să primenească și scape de vină toată comunitatea. P667

Cartea 4 Creanga de aur.
Frazer se întoarce la ce a început – la preotul din Aricia ce trebuia să își omoare predecesorul după ce a cules Creanga de aur.
De preotul acesta depindeau binele comunității și al naturii. Oamenii își imaginau ca totul era interconectat – ei, vitele, natura, regele.
Un rege mort de boală sau bătrânețe ar fi fost o tragedie și un semn rău. Așa ca trecerea, transferul și omorul se făceau atâta vreme cât regele era încă proaspăt și tânăr.
În contextul de creangă de aur Frazer mai descrie niște ritualuri ale primitivilor legate de pubertate – fetele și băieții erau de multe ori izolați și supuși unor probe dure ce implicau statul la întuneric, rănirea, înțepatul cu insecte, fuga, munca asiduă.
În ideea de a-i fortifica și pregăti pentru maturitate. Uneori aveau și niște diete prohibitive. După perioada de izolare erau primiți cu urale în comunitate. Pentru că trecuseră testele de curaj și anduranță necesare maturității.
Probabil că multă basme cu prințese și prinți sechestrați în castele sau trimiși peste mări și țări au la baza aceste ritualuri primitive.
Energia nu este bună sau rea, ea e benefică sau malefică în funcție de cum este aplicată. P703
Frazer mai vorbește pentru a exemplifica această idee de festivalurile de vară, de depozitarea sufletului în afara corpului, tunderea părului vrăjitorilor pentru a le lua puterea, corespondența între oameni, animale și plante, sufletele pereche ale oamenilor în animale, cum unii oameni și unele animale pot avea mai multe suflete în același timp.
Poate și pentru a reintari simbioza sălbaticilor cu natura. Și a arăta cum bazele religioase și sociale își au originea în elementele naturale. Poate de aici și numele cărții – creanga de aur.
Creanga de aur era de fapt vâscul, o plantă parazită. Regele lemnului era de stejar, un copac parazitat de vâsc. Regele putea fi înlocuit doar atunci când se înlocuia și vâscul. Regele lemnului era uneori omorât mai mult sau mai puțin simbolic și la festivalul verii.
Dar de ce era numit vâscul Creanga de aur? Pentru că, după cum poate toată lumea știe, vâscul atunci când stă câteva luni și se usucă, el devine gălbui.
Vâscul este o plantă simbolică ce mulți români o pun în continuare la înnoirea anului.
Regele lemnului din aricia era înnoit prin omorâre atunci când i se tăia și vâscul sacru din pomul lui sacru.
Și cum vâscul se îngălbenește, și copacii se mai îngălbenesc. Și copacii mai iau și foc. Focul arată ca soarele, o altă personificare simbolică, magică mitologică și în cele din urmă și religioasă.
Frazer arată în ultimele pagini cum mișcarea gândirii umane a trecut de la magie la religie apoi la știință.
Primitivi credeau într-o ordine stabilită a naturii pe care se puteau baza și pe care o puteau manipula conform nevoilor lor. Oamenii de știință consideră și ei că există o anumită ordine a naturii ce poate fi mai mult sau mai puțin manipulată conform nevoilor oamenirii.
Frizer avertizează cumva că și știința nu are cum să fie văzută ca o generalizare ultimă a legilor naturii, pentru că așa cum s-a întâmplat și cu magia și religia, explicarea ordinii naturale poate lua și alte direcții.
“Visele magiei pot fi într-o zi realitățile concrete ale științei[…].În timpurile ce vor urma omul ar putea fi capabil să prezică, poate chiar să și controleze cursurile vânturilor și norilor, dar destul de puțin probabil să poată reaprinde focul muribund al soarelui”. P 806-807