o poezie scrisă acum 14 ani, fiind inspirată de iubirea mea cu Babi de la Buzău
Mă urăsc pupăză
Afectul mi-e colorat şi confuz
Corporalitatea o experimentez difuz
În risotto şi cheescake fac primenire
Apoi cu sos, tocătură, fleică-n sânge bag pieire
Egocentrismul arhaic mi-e ca o bubă dragă
Aşa vin cu aditivii ca să nu cumva să-l pun pe targă
Pe drumul domolirii epatării, disimulării şi frondei
Am întâlnit privirea-ţi hămesită de barbar şi condei
De ce simţi atât de distilat ce pare extrem de complicat?
Mă fascinează, vreau să preiau şi zborul să mi-l iau
E greu de luat ce-i construit în sevă subiectivă
Căci ea distinge fără furie din preaplinul de amalgam ce e în expectativă
Crede şi nu cere, dă fără aşteptări mai mult şi mai mult compensând ritualic ca un şaman
Se dilată, se contractă aproape la nesfărşit crescând şi crescând ca aceste rânduri ce oricum îmi par în van.
Munte şi râpă în cursul emoţiei îmi dai
Pentru ca apoi să te disipezi pieritor ca un sunet de nai
Că ce dracu, dacă n-ai n-ai…
E înălţător cum subiectivizezi constructele obiective
E rost de estivale perspective
Cu haos şi ordine în stază
Dezordinea mea ordonată se scindează
Între Sisif şi Harap-Alb
Poate descopăr alchmizarea copilăriei puse la zid din neputinţa devenirii
Similitudini adverse construite şi inacceptabil de fireşti în oglindirea fericirii
Rudimetul e ca rulmentul cu ustensilă de civilizat capilar neagră cu gust
Herbagen ogoieşte şi ţesală corp robust
Formatat cu strong şi must
Mă pierd şi încerc să accept naturalul
Poate la fel cum îţi dărui tu carnalul
Mici, bere, pepene cică revergorează
Ca o stănească brează
Crocodili şi tricouri de mariner incită
Ţipla consumeristă se excită
Deşi o punem la zid ne bălăcim în ea
O casă aşa de mare şi maşina cea mai tare nu ar fi atât de rea
Dar să fim serioşi măi viorele
Din peep culegem lalele
Vreau tot ca să am ce arunca la gunoi
Dar “până la capăt” e într-o căldare coi
Digitalizat şi burghez mă civilizez mâine
O să fie pace o să fie pâine
VIORELA STRAT
20.07.2010