Acum jurnalul va fi rescris în stilul lui Dostoievski.

M-a trezit soarele palid, cu un amurg mohorât încă în suflet, ceasul arătând cu cruzime 6:38. Mâna mea obosită a căutat mobilul și am aflat că mama dormise destul de bine la ea acasă, în cartierul Drumul Taberei. Un zâmbet crispat s-a desenat pe buzele mele, dar nu pentru că mă preocupau treburile de zi cu zi. Aveam așa o apăsare nespusă, de la starea ei depresivă, ce mi-a facut zile fripte la Constanța și Eforie Nord.

Dar totuși, dacă nu era depresia mamei, care să mă tulbure nu m-aș fi apucat să scriu acest jurnal.

Încă de ieri, într-un gest prevăzător, adusesem bagajele Vedei din Berceni. Mi-am făcut ordine în casă, am despachetat și pus lucrurile în locurile lor. Era timpul să pun ordine și în acte, să renunț la acele nenumărate nimicuri, comori păstrate cu trudă, dar care îmi complicau existența.

Pe sufletul meu căzut în umbra condiționărilor de „poate trebuie” ale mamei mele, se ghemuia doar un vis: să am doar câteva bijuterii scumpe, ușor de purtat și la fel de ușor de vândut. Poate și câteva ceasuri de colecție, care să îmi arate precis cum se scurge timpul în zilele mai mult sau mai puțin sumbre.

Am plecat în grabă către spital, acolo unde personalul dorea să o serbeze pe mama. Am făcut tot posibilul să nu se prindă de surpriza pe care i-o pregătisem. Tortul, un deliciu de bezea și mascarpone cu zmeură, i-a încântat simțurile. Gustul bezelei m-a dus înapoi în copilărie, în vremurile când Fanta avea un gust unic și plin de amintiri cu brifcor.

Am luat un Uber către Mariana Schuster, notarul de încredere. Acolo am aflat că recomandarea venea de la inspectorul nenea Iancu, fostul nostru vecin, un om al înțelepciunii și al anilor petrecuți în liniște. O liniște cu petreceri de apartament în fiecare sâmbătă. unoeri chiar și vinerea.

În timp ce așteptam trecerea haotică și emoțională a tevaturii balcanice (adică să intrăm o dată să facem treaba), am navigat pe OLX în căutarea unui tratament cu keratină pentru mama. Dincolo de stresul din jur, am dat de Crina, o femeie amabilă și respectuoasă. Ne-am înțeles pentru o întâlnire duminicală.

Pe drumul de întoarcere, în fața Academiei de Arhitectură, am dat peste niște roșii galbene și delicioase, gata să aducă culoare în dieta mea monotonă. Monotonă la legume, că astea de la supermarket nu au gust.

În 381 de cuvinte, adică în autobuzul 381, i-am explicat mamei convingerea mea: bătrânii ar trebui să fie înțelepți și blânzi, nu să se simtă nevoiași și de aceea să devină ursuzi. Îmi place să cred că am adus o rază de lumină în lumea ei încărcată de griji.

Am petrecut seara cu Doina la Jumbo, ne-am amuzat cu inimile ușoare și am savurat un Borjomi revigorant. Adică apă minerală din Georgia, ușor sărată.

Am făcut o scurtă oprire la Alex, i-am cumpărat faruri de bicicletă și șervete cu imprimeu extravagant. Adică cu euroi, de la Jumbo. Voiam să împărtășesc nu doar simple obiecte, ci și afecțiune.

Cu toate acestea, în ciuda aparențelor de normalitate, mă simțeam tot mai străină de lel. Și lumea rockului său. Aveam o bomboană, în timp ce rock-ul lui avea două. Încă rămâne să văd dacă pot schimba tiparele emoționale, atât ale mele, cât și ale celorlalți. La urma urmei, speranța este o sursă inepuizabilă de energie, chiar și în cele mai întunecate colțuri ale vieții mele. Poate o să dea și pe mine două bomboane, nu doar pe rock.