Bună! Sunt Victoria și o să îmi scriu singură povestea. Azi în stilul lui Barack Obama. Și printre picături oi mai băga și din spiritul meu ludic de trickter. Să nu pară totuși a fi scris cu inteligență artificială, Chat GPT, chiar dacă nu există. Încă.

Lăsând în urmă orașul Constanta în zorii zilei, m-am așezat la volanul Daciei Duster pe benzină, o mașină care pare să consume cu bucurie combustibil, la viteze mai mari de 120 km/h. Cu toate acestea, am ales să îi pun la încercare limitele, accelerând cu îndrăzneală între 140 și 150 km/h. Însă, drumul nu era doar despre viteză, ci și despre o sarcină specială: transportam o cutie impunătoare plină de cărți japoneze pentru fata patroanei mamei mele. Chiar dacă părea o misiune simplă, am fost surprinsă să descopăr că, chiar și după ce cărțile au străbătut deja 100 de kilometri pe autostradă, am fost nevoită să ascult criticile mamei mele despre verificările insuficiente ale cărților. Dacă cumva au ploșnițe si mucegai în ele și se face de rușine?

Ca și în multe alte zile aglomerate, mi-am potolit foamea la localul de renume din cartierul Berceni – „Nașu și Finu”. Am savurat escalopinii de vită cu lămâie și vin, alături de o ciorbă de văcuță, care mi-a îmbogățit simțurile. După o masă hrănitoare, am făcut o scurtă oprire pentru a-mi îngriji mașina, conferindu-i o strălucire proaspătă la colțul străzii, la spălătoria unde lucrează niște foști pușcăriași de etnie romă. Însă, nu a lipsit și un mic amănunt aproape catastrofic, – am uitat în grabă un CD cu titlul „Karpov not Kasparov” și un încărcător Samsung, ambele obținute pe mocăciune la un eveniment organizat de o prietenă.

Pe parcursul zilei, m-am tot trezit încercând să înțeleg complexitatea relațiilor umane. Mama, fratele ei – unchiul Relu și mătușa Lili – toți par să fie prizonieri ai unor lupte interioare, fie că vorbim de triumfuri mărețe sau de răni adânci. În loc să își îndrepte simțirile către înțelegere și să-și împărtășească experiențele cu generozitate, se pare că adesea își îndreaptă atenția spre resentimente și orgolii. Sunt tare încrâncenați, fie în reușitele lor fantastice, fie în traumele lor epocale, nedreptățile pe care le-a adus soarta. Cred că îmbătrânesc urat, în loc să se înțelepțească se amărăsc orgolios că îi lasă puterile. Ar putea pune cap la cap experiența lor ca pe un cadou, așa, mai în stilul cărților „ajută-te singur”. Poate o să dea să ei la un moment dat și sa dea dovadă de bunătate. Hai că am întors problema pe toate părțile, mai mult decât era nevoie… 

Pe parcursul acestei zile, am fost pusă față în față cu o dramă neașteptată – aceea de a căuta printre hârtii și documente. După căutări îndelungate, am găsit în cele din urmă certificatul de naștere și înfiere al mamei mele, actele care au fost centrul acestei căutări complexe. Totuși, eforturile mele m-au costat 5 prețioase ore din viață, rătăcite într-un apartament al cartierului Berceni și un altul din cartierul Drumul Taberei.

Când ziua aproape se încheie, amintirile acestei aventuri includ și o scurtă experiență muzicală. Prietenul meu, Alex, s-a hotărât să se delecteze cu un concert rock, o alegere care inițial m-a deranjat. Cu toate acestea, apreciez că el a recunoscut ulterior că nu m-a consultat în prealabil și a făcut un gest elegant de rectificare a situației. Mi-a zis că mă lasă să fac ce vreau cu el vreme de o oră.

În căutarea unor momente de liniște și încântare, mi-am mirosit compulsiv mânuța, arhaicul meu tic încă de la doi ani. Apoi am fost la amicii mei Maria și Iosif, să îmi recuperez pisica. Am rămas tare surprinsă când am descoperit că Iosif poartă un ceas cu fotografia lor pe cadran. Această alegere stranie a stârnit în mine întrebări despre sănătatea lor emoțională și mentală. Sau doar nu accept iubirea curată în cuplu și am o tendință inconștientă să o tot neg și spurc.

Pe măsură ce ziua se încheie și energia mi se retrage, rămân cu gândurile mele și cu momentele trăite. Le contemplu în ritm de muzică lăutărească în surdină din loganul roșu al unui șofer coclit de Uber care mă duce în siguranță acasă. Sunt încă în puțină agitație, dar am adormit în cele din urmă, lăsând această zi plină de experiențe să se stingă în noapte. Și în vise, poate cine știe, a lăsat chiar o infimă urmă în incoștientul colectiv.