Concert Ştefan Bănică : îmbulzeală, gălăgie, sonorizare proastă, cântat în cor, câteva tentative de leşin. Printre bipezii încolăciţi în jurul scenei se numără şi Gheorghe şi Maria. Ferchezuiţi şi parfumaţi, aplaudă frenetic, nu am mai fost la un astfel de eveniment de aproape 2 ani. Firma de distribuţie consumabile la care lucrează îi premiază uneori pe cei mai zeloşi angajaţi. Luna trecută şi-au dedicat o parte considerabilă a timpului lor, circa 14 ore pe zi, persuadării clienţilor în virtutea achiziţionării unor cantităţi aproape astronomice de produse. Demersul lor nu a fost în van, şi-au depăşit cu mult norma. S-au pricopsit cu extra bonuri de masă şi bilete la cântare. 

Pauză. Punctele de comercializare a sucurilor şi chipis-urilor sunt luate cu asalt, se formează un roi brownian şi isteric.

– Nu mă împingeţi, sunt operat!

– Haideţi domnişoară mai repede, că sună gongul şi nu apucăm să ne luăm nimic!

– Are spasmofilie, lăsaţi-o în faţă!

– Au, m-aţi călcat!

– Nu vă mai împingeţi.

– Cum să ceară 7 lei pe un suc care la non-stop e 3 lei?!

Cu zâmbetul pe buze, având câte o sticlă şi o pungă lucioasă în mânuţe Maria şi Gheorghe străbat cu paşi repezi colcăiala. Gheorghe îşi spânzură  un braţ de gâtul Mariei, aceasta se întinde să îl sărute… Bang! Intră în coliziune frontală cu un alt cuplu, scapă merindele pe jos.

– Geo, oamenii ăştia nu se uită pe unde merg!

– Ne scuzaţi.

– Mi se pare că te ştiu de undeva.

– Da, Gheorghe, am fost toţi 4 în şcoala primară.

– Sebastian, cât te-ai schimbat!

– Doamne Luiza, să nu te recunosc! Aluniţa aia îmi spune că eşti tu.

– Ce faceţi? Nu ne-am mai văzut de 20 ani.

– După terminarea liceului ne-am combinat, am făcut ASE-ul, lucrăm la o firmă de distribuţie. La anul plănuim să facem nunta. Poate în 2 ani vine şi un copil. Voi?

– Ne-am întâlnit acum 2 ani la o conferinţă şi ne-am reîmprietenit să zicem.

– Sunteţi împreună?

– Aaa, nu, doar lucrăm.

– Ce faceţi?

– Păi acum pregătim o expoziţie.

– Oau, e ceva! Ce fel de expoziţie?

– Publicitate românească. Se va numi „de la sublim la ridicol, 70 ani de reclamă românească. Să veniţi şi voi la deschidere, e pe 14 la Institutul Cultural Român.

Sună gongul. După o serie „de ce bine că ne-am întâlnit”, ”ţinem legătura”, „poate ne vedem la expoziţie” cvartetul se destramă. Maria e puţin abstrasă atmosfererei, se gândeşte. „Nu mai ştiu exact ce o însemna sublim. Parcă foarte frumos. Ia să dau un google, că tot mi-au dat ăştia de la firmă telefon cu internet”. Care se ridică sau se află la o mare înălţime în ierarhia valorilor. La cel mai înalt grad de desăvârşire, de frumuseţe, măreţ, superb, înălţător. Forma cea mai înaltă a perfecţiunii.

​După niscaiva eforturi, coate împrăştia în stânga şi în dreapta, „pardon”, „mă scuzaţi”, „locul nostru era în faţa scenei”. Gheorghe şi Maria se postează în rândul doi, parcă e totuşi prea expus să fii faţă în faţă cu artistul. Cântarea cântărilor, forfota forfotei.

​- S-au văzut prima oară într-o seară de maaai…s-au plăcut, el avea părul scurt, ea bălaaai….

​- Mari, cântă melodia noastră. O cuprinde într-o strânsoare pătimaşă. Bănică face o pauză şi lansează o invitaţie.

​- Domişoara îmbrăţişată! Haideţi pe scenă! Şi arată cu microfonul înspre Maria

​- Eu, aaa nu se poate.

​- Ba da, chiar, tu. Haide du-te.

​- Nu pot, mi-e ruşine cum să mă vadă toată sala?!

​Lumea începe să aplaude. Fără să mai ţină cont de codelile şi văicărelile fetii, Gheorghe işi face o dovadă de robusteţe, o ia pe sus şi o pune în faţa scenei. Banică începe să cânte, îi intinde mâna, se urcă. Îi tremură picioarele şi are lacrimi în ochi. E prima oară când se află în faţa unei mulţimi atât de mari.. Endorfine şi oxitocină îi aleargă prin sistem. Preţ de 20 de scunde face un duet cu artistul, aplauze, fluierături, „norocoasa!”. După încă 5 melodii şi două bis-uri spectatorii se îngrămădesc către ieşiri.

​- Vai Geo, a fost un aşa de frumos, nu drăguţ, nu frumos, sublim!

În urma lor rămâne un miros acru şi o perdea de peturi, pop-corn, pungi de chipsuri, şerveţele. Pe uşile sălii pot fi observate mai multe foi A4 cu „interzis consumul de băuturi şi mâncare în incintă” plus câteva figurine de plastic ce înfăţişează un hot dog şi um pahar ce suntîncercuite şi tăiate de o linie. În secolul 18, după 20 de ani de stăpânire în Oltenia, nereuşind să îi determine pe localnici să respecte noua fiscalitate, imperiul Habsburgic s-a retras. Boierii şi ţăranii, deopotrivă, au întâmpinat cu bucurie reîntoarcerea imperiului Otoman.

Poveste scrisă pe 15 februarie 2012