Victoria se trezește cu o figură obosită, o semi-terorizează și acrește interacțiunea cu familia. Sunt aprigi, înverșunați și centrați pe dramele lor. Nu mai au loc și pentru câteva crâmpeie din existența ei. 

A avut totuși momente mult mai grele.

Își amintește cum pe 3.11.2016 și-a scos a doua măsea de minte.

Parcă era mai răvășitor ca atunci când o scosese pe prima. Cu timpul cantitatea de anxietate îi crește, în loc să îi scadă. Avea impresia că va face șoc anafilactic sau deja era în mare colaps, de aceea îi era atât de frig. Se imagina la Oymiakon unde erau -27 de grade.

Trece peste amintire. Și peste starea nefastă. Trebuie să se întâlnească cu arendașul. La o cafenea. Deși se teme de om, că e cumva uns cu toate alifiile, îl și apreciază. 

Pare un exemplu de echilibru și voie bună. Nu ar vrea sa facă altceva in afară de agricultură, își tine familia aproape.

Și-ar dori sa aibă încrederea și lejeritatea lui.

Poate chiar ar arunca bani cu ghiotura pe o terapie de calitate care să-i armonizeze anxietățile în voință și acțiuni.

Oricum Victoria se pricepe cel mai bine la ciordeală emoțională, să prindă și ea un dram de afect și iubire, obținute prin cele mai neortodoxe tehnici. Că altfel nu știe. 

Din frageda copilărie dorințele i se ascultau cam mohorât și cu neatenție.

Parcă mai mereu se simțea un copil de prăsilă, adică pripășit, așa din milă, și adeseori luat la goană. 

Așa s-a pricopsit cu un puternic spirit de supraviețuitor. Însă doar asta știe. Ar vrea să prospere, să producă, măcar să tripleze ce a moștenit. Ca să aibă, ca la protestanți, parte de iertare pe lumea cealaltă. 

E bine că trebuie să meargă la Tulcea. O fascinează orașul, e plin de vestigii socialiste, statui, firme, restaurante lăsate ca înainte, gen anii 80. Suferă că de la an la an se împuținează amintirile conservate. Se investește, se renovează, dispar una câte una mărturiile arhitecturale, peisagistice și de design ale regimului comunist.

Măcar în 2014 a furat o scrumieră top pe nostalgie de la Hotel Tulcea. Albă, de porțelan Apullum, cu 3 linii roșii pe margini și un font frumos aproape de mână, fix în mijlocul scrumierei – Hotel Delta Tulcea.

Ajung la notar, să pregătească actele pentru cadastru. E o clădire nouăzecistă. Biroul e ticsit cu stive de acte, flori, icoane. Există și un ceas de plastic negru cu margini aurii și o vitrină în care tronează mai multe diplome de onoare ale angajaților alături de câteva sticle de whisky fin. 

Mutra plictisită a notăriței se luminează într-un zâmbet de îndată ce arendașul începe să vorbească cu ea. E un bărbat, înăltuț, slăbuț, îmbrăcat modest dar cu haine de firmă, ale căror logo-uri se văd subtil. Are mișcări fine și foarte hotărâte, vorbește încet dar are vocea groasă și clară. 

Au intrat așa direct. Deși în sala de așteptare mai erau un grăsan înfumurat cu lanț mare de aur și o tanti blondă cu un copil de vreo 7 ani tare năzuros, ce făcea un du-te-vino constant pe coridor și afară, respingând toate ofertele mamei menite să-l determine a ședea cuminte pe scaun.

Și-au cam ascuns toți indignarea când arendașul meu i-a salutat iute și țanțoș.

Păreau că îl cunosc. 

Notărița dumirește repede actele. Scoate ștampila dintr-o cutie de carton tare stâlcită, în care părea că sunt multe alte mărunțișuri.

Sunt pe drumul de întoarcere către Constanța – arendașul a insitat să meargă cu mașina lui, să nu mai consume degeaba benzina. Victoria e liniștită și analizează cu câtă pasiune falsă vorbește mămica ei Veda despre sângele ei dobrogean. E ca o placă ce se tot repeta de ani de zile, în anumite contexte. 

Arendașul ascultă și aprobă politicos, apoi începe să povestească despre congresele de agricultura. Se va duce in Ianuarie in Jamaica și in Mexic in Februarie. 

Își ia cu el un om bun la toate, inclusiv la traduceri.

A trecut doar jumătate de zi, așa că Victoria pleacă singură către cetatea Histria. Grozav i-ar fi plăcut sa aibă un companion, da ia-l de unde nu-i. 

Cetatea e închisă, canci cultură azi.

Cherhanaua deschisă. Măcar mănâncă un sturion de calitate, nu chiar la suprapreț.

Ajunge pe înserat acasă. 

Unchiu Relu pare supărat. 

E aproape absent la cină, bombăne ceva despre ifosele românilor, apoi se duce la culcare.

Soția lui, Nela se burzuluiește nițel la el că de ce-și lasă invitații singuri. Dar o ignoră.

Oricum Victoriei i se pare că nu o iubește ca pe prima, de care s-a despărțit furtunos și ireconciliabil cu procese și avocați, acum câțiva ani. Ea o îndrăgea tare pe prima mătusă, că de la o vârstă fragedă îi acordase încredere. O luase pe la diverse mese festive și îi făcea cadouri frumoase când învața bine. Uneori și doar așa, că exista. 

La 5 minute după plecarea bărbatului se încinge conversația. Nela se cam văicărește. 

– Vai Veda dacă ai știi cum a răcnit la fii-su acu ceva devreme! I-a împrumutat o căruță de bani și nici acum nu i-a dat. “Ticălos, ticălos…” numai asta zicea printre dinți. 

– Sunt convinsă că se va rezolva.

Veda are ochii goi, deși glasul și privirea sunt în direcția potrivită unei îmbărbătări. 

Victoria se lăbărțează în fotoliu și se uită curioasă. Aruncă și o săgeată disprețuitoare către privirea blazată a Vedei. Știe că aici o salvează vocea, dar când vor rămâne doar ele, în mașină către București, va avea de îndurat o tăcere apăsătoare.

– Totuși, să se ofenseze așa de la niște bani?! 

– Vica…

Victoria face o grimasă imperceptibilă. Nu-i place să fie alintată de aproape necunoscuți.

Nu observa nimeni, Nela își continuă răspunsul.

– Băiatul și-a luat tălpășița. A zis că termenele sunt niște bagatele, au avut o răfuială, s-a iscat zarvă pe toată strada. Relu a rămas descumpănit, îi dăduse cuvântul de onoare ca va da cât și cum trebuie. Am încercat eu a-l liniști că până la urmă e băiatul lui, dar degeaba. 

Sora Vedei, fosta vânzătoare, pare că se dă la a o mai domoli, se ridică și începe să o fricționeze pe spinare. 

Nela îsi ia o figură sobră, umbrită de tristețe. Victoria e calmă, are o privire deschisă și gravă, se gândește la gesturile cumpănite ale arendașului. Făcuseră o impresie bună la toată lumea. I-ar fi plăcut ca acum să nu mai asculte vaiete, ci să fi tras puțin la măsea cu unchiul. Când o ia pe ulei, bea așa finuț, începe cu niște epitetete ștrengare, ce o amuză tare. Poate că s-ar simți măgulit dacă i-ar afla acest gând. 

Mai stă o oră, afla niște noutăți despre copilăria unchiului. Pare că respingea pe toată lumea sa îl îmbrățișeze. Foarte ambițios, prefera să fugă sau să nu mănânce atunci când nu ii convenea ceva. 

Se zice că Unchiu și acum mai urlă de se face grena la față. 

Conversația se încheie aproape apoteotic cu spusele Vedei. 

– Părea supărat pe el ca iubește, mie mereu așa mi-a dat impresia.