Control și Revoltă
-Aranjarea unui puzzle personal- -Comedia unei terapii-
Viorela Strat
București, 2016

Capitolul I. De ce?
Pentru că făceam cum nu trebuie.
Mi se spunea că eram brânză bună în burduf de câine. Mă foloseam de această atribuire pentru a-mi vedea de rele. Lasă că merge și așa.
Mă voi strădui și eu cândva.
În adâncul meu am simțit din totdeauna că va exista un moment când mă voi apuca serios de treabă.
Adică mă voi controla să fac normal și să acumulez lucruri respectabile. Ca un om așezat.
Dincolo de trecutul și obișnuințele mele ciudate.
Pe când aveam doi ani vecinii au venit să îmi atenționeze părinții. Erau speriați și totodată contrariați. Căci
noapte de noapte auzeau izbiturile ritmice ale pătuțului meu de zid. “Copilul dumneavoastră se bâțâie.”
Părinților mei nu le vine să creadă. Dar purced in a mă spiona. E adevărat ce spun vecinii. Începeam să mă bâțâi de mama focului odată ce se lăsa liniștea în casă, cam după ora 12 noaptea.
Au încercat să intervină. Degeaba. Lucrurile se agravează. Încep să mă bâțâi și ziua, de față cu dânșii.
Toată lumea încearacă să mă convingă să încetez. Taman bine. Primesc și mai multă atenție. Simt că exist atunci când sunt băgată în seamă.
Încep să îmi miros și mâna. Chiar și pernuța. Uneori pe cei din jur. Nimic nu mă convinge să renunț la obicei. Toți încearcă cu disperare să mă facă “să nu mai duc mânuța la gură”.
Eu ador mirosurile. Mă fascinează lumea olfactivă. Îmi plac enorm mirosurile părinților, aș vrea să le simt cu mine pentru totdeauna.
Renunț la a mă “bate cu spatele” de zăbrelele acoperite cu o pătură ale pătuțului. Canapeaua moale din sufragerie îmi permite o zgâlțâială mai energică și totodată mai plăcută. În dreapta canapelei e o oglindă. Încep să mă uit în ea în timp ce mă zdruncin.
Îmi contemplu admirativ propria imagine. Mai ales fața, căci corpul se mișcă relativ repetitiv și amețitor.
Încep să visez cu ochii deschiși. Îmi derulez fel și fel de scenarii în minte, având ochii aținitiți la oglindirea mea. Le mai opresc, mă mai admir și tot așa, du-te-vino.
Învăț să folosesc și casetofonul. Am câteva melodii preferate pe care le ascult obsesiv în timp ce mă zbucium cu spatele de canapea și mă uit în oglindă.
În rest fac tărăboi și debandadă. Mai sunt și foarte curioasă. Vreau să mă implic în treburile casnice.
Mai și observ. Pricep repede și fac în ciudă. Nu vreau să stau cuminte și să fac pe educata.
Îmi dau seama că îmi place agitația. Mi se și spune că sunt un diavol neastâmpărat. Îmi sunt valorizate
ghidușiile și giumbușlucurile. De aia le duc la extrem uneori.
Dorm puțin. Mă culc târziu, mă trezesc devreme și somnul de la prânz este o imposibilitate.
Intru la școală. Mi se reproșează că sunt neatentă. Încep să detest intelectualii. Deși toată lumea zice că sunt
inteligentă.
Revolta mea devine și mai mare. La ore sunt mai mult absentă. Mă absorb scenariile din mintea mea. Împlinesc nouă ani și mă mai pricopesesc cu un tic. Mi se schimă textura pielii. E mai aspră și îmi apar noi
fire de păr. Descopăr că am o senzație divină când ating repetitiv cu câte un deget mini-asperitățile ce îmi apar când și când pe brațe. Mi se atrage atrage atenția că nu e bine să îmi mângâi mâinile atât sau să îmi zgândăresc bubele. De aia nu mai pot eu. Oricum o fac din an în paște, zgărmănatul zgaibelor e un obicei sezonier.
Îmi place mirosul de tutun. Printre cele mai prețuite mirosuri se află izul de piele expusă la soare și odorul de tutun. Tata fumează. La 10 ani trag un fum dintr-o țigară aprinsă uitată în scrumieră. Mă înec, mi se face frică.
Curând tata se îmbolnăvește. E nasol, primesc și mai puțină atenție ca înainte. Toată lumea e preocupată de boleșnița lui.
Se face bine. Se îmbolnăvește iar. Iar se face bine și tot așa. Joacă alba-neagra cu boala. Cum joc și eu cu bâțâiala.
Viața socială mi se pare un mister și o provocare. Nu am prieteni. La 14 ani decid să mă fac socială. Tre să îndur tare multe plictiseli ca să obțin în cele din urmă atenția. Încep să mă obișnuiesc cu oamenii de vârsta mea.
Îmi fac și un gagic nătăfleț din cartier. Familia mea îl poreclește “căcălău”. Mă lasă să-l miros cât poftesc. Dar mă judecă, că-s ciudată.
La 15 ani mă apuc de fumat.
Liceul e oribil. Nu învăț mai nimic. Noroc că rețin informațiile dacă sunt atentă la ore.
Dar măcar am un grup, sunt un animal social. Mă atașez de câțiva oameni și îndur cu dârzenie mișto-urile și
reproșurile. Îi și sabotez când și când. Gagicul mă scoate din minți căci mă vrea cuminte, educată și îmi interzice să fumez. Fiecare pasăre pe limba ei piere. Nimeni nu-mi spune mie ce să fac.
La 17 ani încep să și beau. Vodca e cea mai tare. Rezist bine și mult. Am și eu un titlu de glorie în ceva, că- s titan al alcoolului. Gagicul e ambivalent, mai bea și el cu mine în timp ce mă critică că beau ca un bărbat. E sărac cu duhul, dar altul n-am. Îmi place ca lumea să știe că am un gagic. Dă bine. Încerc să mă apropii de diverși. Însă fug de spiritul meu năvalnic și ciudățeniile mele.
Mă strecor printre cerințele educaționale și sociale, obținându-mi satisfacțiile cele mai mari din bâțâială și reverii.

Vine clasa a 12-a. Familia decide să fac meditații la fiolozofie ca să intru la facultatea de științe politice. Eu nu am nici cel mai mic gând să mă dau pe universitate.
Dar filozofia e tare. Pricep instant. Numai că nu-mi fac temele. Tata se îmbolnăvește iar.
Banii familiei se împuținează. E o atmosferă rea. Mă îndârjesc să învăț ca un catâr. O las moale de tot cu bâțâiala și fanteziile.
Mă pun cu burta pe carte mai rău ca niciodată. Mai cu seamă că mă atașez de meditatoare și colegi. Îi simt că mă susțin și motivează.
Iau cea mai mare notă la admitere. Sunt 14 pe loc.
Anul întâi de facultate mă înciudează. Nu mai e atmosfera prietenoasă de la meditații. Am zeci de colegi. Care mai de care mai zbir în a-și demonstra cultura generală și limbajul savant. Și în pauze vorbesc tot despre concepe și idei din cărți. Eu n-am cultură generală.
Percep că nu pot să mă ridic la nivelul lor. Și nici nu văd cum m-aș putea apropia de ei. Tot ce îi preocupă e să își arate intelectualismul și informațiile acumulate. Spiritul critic mimat din cărți e la el acasă. Nu resimt pic de susținere și umanitate.
Mă afund în scenariile mele imaginare și bâțâială. E mai simplu decât să citesc ca nebuna de una singură. Mai ales că atenția mea e un dezastru în lipsa unui mediu prietenos de învățare.
Viața reală e cam fadă.
Noroc cu ieșirile pe care le fac cu prietenii mei din liceu. Dansul și băutura sunt intense. Mă simt și eu bună la ceva, cum zice mama, la a fi “stâlp de baruri și cafenele”.
Totuși nu mă regăsesc total nici în preocupările acestea. Se pune prea mult accent pe aparențe și intrigi.
Râmân prietenă cu un coleg de clasă care-i intelectual sadea. Merg cu el pe la concerte de muzică clasică și disecăm cinic umanitatea. Păcat că n-are abilități sociale. Și se mai și supără pe mine când îi zic că poate să și le dezvolte, așa cum am făcut și eu. Oricum pleacă din țară.
Într-o seară, sub aburii alocoolului, eu și o prietenă ne băgăm în seamă cu barmanul din clubul nostru preferat. Constat că are aceiași zi de naștere cu a mea. E și el la facultate. Facem schimb de numere de telefon.
A doua zi îmi trece euforia și interesul de a mă vedea cu dânsul.
Dar individul nu se lasă. Mă sună contant timp de patru luni. Degeaba, nu vreau să mă văd cu un străin despre care nu știu nimic.
Până când într-o zi dăm nas în nas la metrou. Am o revelație. Omul e hazos și dintr-o bucată. Se contopește cu felul meu de a trăi momentul.
Suntem nedespărțiți. Viața devine intensă, pot să experimentez cu el tot ce-mi trece prin cap. E o noutate să nu fiu judeacată pentru ciudățeniile mele. Încep să prind încredere în mine și felul meu de a percepe lumea. Aș vrea să mă las de bâțâială dar nu pot.
Îmi zic că poate îmi va veni de hac vara și faptul că voi munci pe litoral la hotelul unchiului meu. Mai ales că tizul meu de naștere avea să trudească și dânsul tot prin zonă.
Degeaba. Mă întorc bronzată, cu bani și cu poftă mare de bâțâială.
Sunt mai încrezătoare în toate. Îmi dovedisem că am abilități sociale și rezistență. Fusesem chelnăriță. Aveam un program cu 18 ore muncă șnur. Apoi 36 de ore libere. Fix după muncă mă duceam în clubul unde lucra prietenul. Trăgeam o beție strașnică. Apoi mergeam direct pe plajă. Și mă culcam abia seara, ca să am zvâc să o iau de la început. Vin și prietenii să stea pe la mine cât lucrez.
Împlinesc 20 de ani. Sunt mulțumită că mi-am învins limita socializării defectuoase. La facultate încep să mă împrietenesc cu ăi mai puțin intelectuali. E bine, mă simt acceptată și prețuită.
Încep să-mi zic că se apropie momentul normalizării mele. Adică să scap de bâțâială, să învăț și pe urmă să mă angajez.
La nici două luni după ziua mea, moare tata. E nasol. Dar nu de neîndurat. Oricum se chinuia paralizat de aproape doi ani. Mama îmi dă pe nedrept un anxiloitic. Nu-mi face nimic, e tot aia.
Percep că toată lumea din jur mă vede traumatizată și nevolnică.
E o presiune cu care nu știu ce să fac. Nu-mi permit să fac tămbălău, ca să nu fiu considerată slabă și să nu- i îndoliez și mai rău pe cei din jurul meu. Mai ales pe mama. Căci pare dărâmată.
Mă afund și mai tare în carnavalul social. Stăpânesc bine ieșirile și băutele în cluburi clasice. Nu-mi mai ajunge. Vreau la petreceri din acelea unde se ascultă muzică electronică și se iau droguri.
Mai ales că încă de pe la 12 ani îmi plăceau electronicii Massive Attack și Orbital.
Iar prietenul născut în aceiași zi cu mine mă învățase să folosec ODC, un soft prin care aveam acces la muzica și filmele din calculatoarele a mii de oameni. Descarc ce mi se pare exotic pe la ăia care au și Massive și Orbital. Așa îmi sporesc cunoașterea și consumul muzicii electronice.
Îmi fac cd-uri pe care le ascult în timp ce mă bâțâi. Fac rost și de un cd-player portabil. Ascult și pe stradă sau în alte locuri.
Îmi doresc să pricep petrecerile alternative. Încep să merg pe acolo. Mă apuc să fumez și marijuana ocazional. E interesant. Îmi facilitează accesul la cele mai ascunse amintiri ale copilăriei.
E anul 2005. Vara mă duc iar să muncesc. La un hotel pe timp de noapte. Nu rezist mai mult de două săptămâni căci pun stăpânire pe mine atacurile de panică. E insuportabil să stau 12 ore singură cuc.
Las baltă slujba. Petrec la mare. Într-o seară fumez iar marijuana. Peste trei oare mă cuprinde atacul de panică cel rău. Mi-e frică că voi muri. Îmi dau seama că e o anxietate tembelă. Dar n-o pot pune pe goană.

Revin acasă.
Încep să am măcar câte un atac de panică pe săptămână.
Așa ca din senin inima începe să îmi bată mai repede. Simt că nu mai am suficient aer și respirația devine
anevoioasă. Durează câteva minute, maxim jumătate de oră și trece.
Dacă nu trece, încep eu să mă agit, să mă ciupesc, să îmi dau singură pumni și palme. Nu vreau să ajung la
durerea în piept, țiuiturile în urechi, frisoanele, greața, transpirația și chirceala în poziție fetală. Despre care am citit că sunt simptomele clasice ale atacului de panică.
Vreau să evapor senzația că pierd controlul asupra propriei persoane.
Îmi reușește prin tehnicile mele ușor masochiste. Numai că tahicardia, inima care bate tare și începuturile de sufocare revin cu regularitate.
Mă plâng la mama care-i medic neurolog.
Mă duce la cardiolog, îmi face electrocardiogramă. Dar și electroencefalogramă. Se stabilește că sunt sănătoasă tun.
Mama se sfătuiește cu prietena ei psihiatră. Îmi prescriu Lexotan, anxioliticul pe care mama mi-l dăduse când murise tata și “îl tolerasem bine”. Trebuie să iau jumătatate de pastilă pe zi. Eu o iau la nevoie. Adică când am impresia că mă apucă panica.
Sau după ce mai fumez iarbă.
Totuși nu iau în fiecare zi, din frică că voi deveni dependentă. Nu vreau să mai fiu sclav la nimic, mi-e îndejuns că mă bâțâi de la doi ani în fiecare zi și nu mă pot opri.
Mama îmi dădea Lexotan de câte ori îi solicitam.
De mică fusesem insomniacă. Decid să-i cer ceva și pentru insomnie.
Primesc Stilnox, o minunată invenție hipnotică. Prospectul subliniază că tableta trebuie administrată exact
în momentul așezării în pat deoarece efectul său este imediat. După câteva nopți pline cu somn în urma respectării în tocmai a indicațiilor decid să nu mă bag în pat înainte de a lua pastila.
Ce urmează e o adevărată călătorie, similară cu transa indusă de soma, substanța-minune din “Minunata Lume Nouă” scrisă de Aldous Huxley. Mi-a plăcut. Totuși nu folosesc leacul soporific mai mult de trei ori pe săptămână. Am un sâmbure de simț al măsurii în mine.
În vacanța de vară dinspre anul trei merg în practică la țară cu profesorul de sociologie. E fascinant. Redescopăr viața la țară din copilărie. Prind încredere în mine, căci la interacțiunea cu traiul simplu și arhaic mă pricep de minune. E pe logica momentului și fuziunii, dincolo de așteptări intelectuale.
Mă împrietenesc cu ai mei colegi. Chiar și cu cea mai țâfnoasă studentă, aia de are numai zece pe linie și vrea să măsoare gradul de fericire al sătenilor.
Mă joc cu tehnicile sociologice în a observa practici magice feminine. De fapt fac hăhăială cu babele și alte tanti. Mai și primesc mâncare și afecțiune. Și am și câte un divan pe care să-mi fac siesta după masă.
Mă mai joc și cu actoria. Proful e așa, multilateral dezvoltat. Știe și psihologie. După munca de teren în sat, seara avem ședință. Prima parte e plictisitoare ca dracu, că-i despre tehnici și metode repetitive. Dar partea a doua e cu joc, actorie și psihologie.
Când se termină prima ședință iau uneori câte o jumătate de Stilnox. Ca să-mi sporesc trăirile. Mai ales că ședința a doua e opțională.
Particip la toate. La una dintre ele face un test proiectiv de grup. E una din serile când sunt cu capul limpede. E atât de interesant încât îmi doresc să-i absorb toată tehnica și interpretarea. Țin minte tot ce se discută.
Din interpretarea răspunsurilor mele îmi dau seama că literalmente sunt închisă în lumea mea de bâțâială și fantezie. Dar și că am toate șansele să ies.
Când vin acasă aplic testul ăla tuturor prietenilor și rudelor. Îl stăpânesc destul de bine. Numai că mi-ar prinde bine să citesc niște psihanaliză și interpretări ale simbolurilor.
Frunzăresc un dicționar de simboluri. Îmi trebuie mai mult de atât însă n-am deloc răbdare să mă concentrez. Îmi propun să o fac la un moment dat.
Încep facultatea și observ cum parte din colegi încep să se angajeze.
Vreau să fac și eu extra-bani. O conving pe mama să mă lase să închiriez garsoniera în care nu mai stătea bunica. O dau chiar unor colege de facultate cu care mă împrietenisem în practică. Din banii strânși pe câteva luni de chirie îmi iau primul meu laptop.
Realizez că doar speculez o situație și mă înciudez că nu am curajul și motivația să mă angajez și eu. Să fiu demnă și respectată ca un om normal.
O să mă controlez să fiu și om normal. Până atunci mai iau câte un anxiolitic sau câte un somnifer ca să-mi omor angoasa că nu sunt și nici nu mă apuc să fiu.
Aproape de sfârșitul anului trei de facultate am parte de un eveniment dureros. Moare bunica mea, care locuia în aceiași casă cu mine.
Câteva luni sunt în derivă, cu toate că îmi cresc dozele de anxiolitice și somnifere. Absența bunicii, care era mereu prin casă, îmi crește frica. Devin năzuroasă, nimic nu îmi convine, găsesc prilej de ceartă în mai orice. Calul de bătaie al ciudei mele e omul născut în aceiași zi cu mine. Îmi pare rău c-o fac, nu merită. Dar nici că mă pot stăpâni. Îmi pare că soarta mă urăște.
Mai prind niște viață când îmi descopăr sexualitatea. Într-o zi omul meu mă invită să fac ce vreau cu el. E o epifanie, am primul orgasm alături de cineva. Nu i-o zic căci mi-e rușine.

Dar nici că nu mai vreau să stau ca înainte, cuminte și receptivă avansurilor. Așa că începem fiecare să ne îndreptăm pulsiunile sexuale și către alți oameni. E ceva tacit. În rest ne înțelegem și toată lumea zice că suntem un cuplu strașnic.
Încep anul patru de facultate. Vreau să scot intelectualul din mine, să fac sufletul adormit al bunicii să fie mându de mine.
Îmi iese parțial. Reușesc să iau bursă dar nu să fiu și prima. Bag și mai multe anxiolitice ca să scap de vina că nu pot.
Mai apare o jale. Trebuie să-mi scriu și licența. Nu mă simt de loc în stare, am frica fricilor.
În zadar mă duc la bibilotecă și citesc compulsiv despre sociologia corpului. Mi-e groază că nu voi fi în stare să îmi pun cap la cap ideile. Sau să fac cercetrarea despre mamoplastia cosmetică. Adică despre implanturile cu silicon în sâni.
Încerc să-mi pun anxietatea pe goană plecând într-o excursie în Anglia. Mă folosesc chiar de niște bani lăsați de bunică. E prima oară când zbor. Îmi omor teroarea de avion cu mult Lexotan.
Vine sfârșitul lui aprilie 2007 și plec la mare întru a serba o amică și a petrece întâi maiul.
Aniversarea începe devreme în curte, cu grătar și hrană multă. Mănânc și beau pe săurate. Până noaptea, când plec de acolo, termin o sticlă de un litru de vișinată.
Dăm să mergem la un club și fatalitate, nu e lume. Un amic vine cu ideea să mergem la Cheile Dobrogei. Acolo e un grup compact de zeci de oameni care stă la cort și sărbătorește câmpenește.
Ajungem, mai beau niște vodcă. Cum-necum eu și amicul cu care venisem decidem să plecăm în Vama Veche.
Nu-mi amintesc decât cum mă urc în mașină și mă trezesc la spital plină de sânge și urlând să nu mi se taie părul că mama mea e medic. Mi se povestește că mașina a derapat de pe carosabil și a intrat în coliziune cu o stâncă.
Ies din spitalul din Constanța cu o ditai cusătura pe tâmpla stângă și vedere dublă.
Curios, nu mai simt nici o frică. Mi-e doar foarte somn, mă dor toate oasele.
Mama mă duce la un plastician pentru a-mi atenua viitoarea cicatrice. Individul îmi explică: dacă vreau să
rămân cu cel mai bun semn posibil, atunci trebuie să mă descoasă și recoasă pe viu, fără anestezie.
Mă învoiesc. Sunt curioasă dacă voi leșina de durere. Ca să nu mă mișc și să nu tresar, îmi distrag atenția printr-o nouă durere. Mă ciupesc de partea interioară a coapselor. Fusese și experiența mea de început cu atacurile
de panică bună la ceva.
Plec cu o nouă cusătură și vânătăi pe picior. Și cu încuvințarea omului că mă va ajuta la a mea lucrare, căci
realiza și implanturi cu silicon la o clinică privată.
Mă simt forțoasă. Am rezistat cu neclintire și tărie la durere.
Dar tot văd dublu. Cică am niște nervi cranieni inflamați. Încep tratamentul. Îmi este strict interzis, timp de
șase luni, consumul oricărei substanțe cu acțiune directă pe sistemul nervos (anxilotice, somnifere, alcool, droguri). Mă conformez.
Nu e deloc plăcut ca de exemplu, să pipăi cu piciorul pentru a-mi da seama care dintre cele două trepte e cea bună.
Mă aștept să fac sevraj la anxiolitice. Nu se întâmplă. Doar dorm mult, văd dublu și sunt bucuroasă că am scăpat de necesiatea de a-mi scrie lucrarea. Câteva săptămâni nu pot să mă bâțâi, căci mă doare prea tare spatele. Îmi trece și mă bâțâi iar.
În două luni vederea îmi revine la normal. Lucrarea nu am timp s-o mai scriu.
Plec la Paris cu al meu prieten și așa scap și de frica de avion. Fără Lexotan.
După care, ca să nu stau degeaba mă apuc să renovez apartamentul. Am bani strânși din chiria de la
garsonieră. Îmi ajung doar pentru văruire, parchet laminat, o canapea nouă în sufragerie, un dulap nou în camera mea și geam termopan la bucătărie și la mine în cameră. Apartamentul e nițel schimbat, dar nu suficient încât să mă mulțumească pe deplin.
Sper ca prin aruncarea hodorogeniei de canapea din sufragerie să mă scap și de hâțâiala zilnică cu spatele. Nu se întâmplă. Canapeaua cea nouă are cinci perne. Ca fermecată iau una dintre ele, o pun de spătar și încep să mă legăn. Pentru a nu știu câta oară îmi văd neputința în fața fatalității incontrolabile.
Termin renovarea, mi se îmbolnăvește pisica. O operez. Boala recidivează. Sunt forțată să o eutanasiez. Prietenul născut în aceiași zi cu mine mă ajută să îngrop animalul în spatele blocului.
Fac haz de necaz că pământul e tare. Dar mă simt oribil. De-abia aștept să treacă cele șase luni și să revin la
substanțele mele.
Îmi pleacă și colegele de facultate din garsonieră. Am noroc că una din ele, chiar studioasa univesității, îmi
găsește un nou chiriaș.
Așa îmi dau seama de explozia spectaculoasă a pieței imobiliare. Prețurile chiriilor săriseră în aer. Mama
avea un apartament cu trei camere în centru. Pe care îl închiria pentru un preț infim. O conving să mi-l lase mie pe mână. Din garsonieră și apartament reușesc să îmi scot un venit mai mare ca salariul mediu pe economie.
Prima chestie pe care o fac e să plec la o colegă care-și făcea masterul în Luxemburg. Mai mergem și prin Paris.
Din noiembrie încep să revin la vechile mele obiceiuri. Mai trăgeam câte o beție, mai băgam un Stilnox așa de dragul călătoriei pe care mi-o prilejuia. Sau mai luam câte un Lexotan ca să fiu liniștită înainte de somn. Și nu doar atât, mai fumam și marijuana din când în când.
5

Cu mare scârbă mă apuc de lucrarea de licență. Măcar nu mai îmi este frică. Căci toată facultatea știa ce accident avusesem. Deci aveam circumstanțe atenuante.
Mi-l iau coordonator chiar pe proful cu care fusesem în practică. Îl amuză tema mea, îmi dă sfaturi pertinete cum să fac să structurez lucrurile mai bine. Degeaba, căci îmi pare că am născut o mare încâlceală.
Dar trec cu bine căci medicul care mă cususe și câteva doamne cu implanturi îmi dăsuseră niște informații controversate. Care îmi susțineau teoria că operația era un pur procedeu de înfrumusețare care duce la obiectificarea extremă a propriului corp.
E sfârșit de februarie 2008. După ce trag o beție de pomină plec nițel la plimbare. În Olanda unde făcea master o bună prietenă din liceu, apoi în Belgia, unde se mutase colega din Luxemburg.
Mă întorc cu poftă de renovare. Refac bucătăria și baia.
Vine vara și îmi dau seama că trebuie să mă angajez sau să intru la master. Ca să fiu și eu considerată normală. Să nu mi se reproșeze că doar fac speculă imobiliară.
Admiterea e în toamnă. Mă canonesc toată vara între mare și bibliotecă, doar-doar să fac și eu o propunere bună pentru a fi admisă.
Îmi spun obsesiv că a sosit momentul intrării mele pe calea ce dreaptă. Adică să-mi dau toată silința și atenția întru învățare și să încep să caut oportunități de angajare. Numai că perspectiva de a fi un “om cum se cuvine” mă angoaseză amarnic.
Pentru că am un suflet de samsar și așteptări idealiste.
Am o tensiune din ce în ce mai mare. Îmi reapare și ticul cu zgândărirea rugozităților de pe mâini.
Îmi concentrez frecușul exclusiv pe o bubiță nărăvașă. Nu se mai dă plecată de pe brațul meu. O ating
repetitiv până i se rupe cojița și nemernica, în loc să rămână acolo ca o suprafață netedă, se repliază peste noapte în rugozitate.
În scurt timp toată lumea îmi știe zgaiba. Căci o ating compulsiv mai tot timpul și pielea din jurul ei căpătase o nuanță vineție de la atâta frecat zilnic. Am crezut că vremea rece și mânecile lungi îi vor veni firesc de hac. Dar nici vorbă, din inerție suflecam mânecuța și mă trezeam abia când eram deja cu degetul pe bubiță.
Târâș-grăpiș, cu bâțâiala, abuzurile de substanțe în cârcă și buba vineție pe mână intru și la masterul de antropologie.
Am interviul de admitere chiar de ziua mea. Când primesc și o pisică nouă.
Vreau să mă fac o studentă perfectă. Vreau să-mi reușească imensul. Sunt pe lângă realitate. Perfecționismul e o bucată centrală în puzzle-ul meu personal.
Mi se spunea mai mereu că sunt un copil special, foarte deștept, care poate mai mult. Percepția mea e că pot
fi „cea mai cea” dacă mă străduiesc.
Și că din frică îl iau în brațe pe acel „lasă că merge și așa”.
Mă străduiesc să fiu cea mai bună la master.
Observ cu obidă cum câțiva colegi mi-o iau înainte pentru că au exercițiul atenției și un bagaj de cunoștințe
mult mai vast ca al meu.
Mă ia lehamitaea cea mare față de mine.
Oare de ce nu învățasem eu la timp, în liceu sau în facultate?
Oare de ce refuzam eu să îmi fac temele mai mereu?
Oare de ce nu fusesem mai atentă la ce era în jurul meu?
Îmi spun eu mereu că regretele sunt de prisos și că e important ce pot face, nu ce am făcut.
Dar tensiunea tot crește în mine. Căci văd că e un soi de luptă cu morile de vânt.
Nu am suficientă rabdare, atenția îmi fuge după cai verzi pe pereți. Trebuie să îmi spun mie însămi de zeci
de ori că trebuie să stau concentrată și atentă în ideea de a asimila ceva informație din texte sau din cursuri.
Consider că eforturile mele nu au rezultatele așteptate. Adică degeaba luam bursă dacă nu eram în stare să
argumentez la fel de bine ca ai mei colegi savanți.
Obținusem confirmarea faptului că pot fi cea mai cea dacă mă străduiesc atunci când intrasem la facultate. Doar că ideea de strădanie s-a transformat într-o povară pentru că nu luam în calcul mai multe variabile.
Socoteala de acasă nu se potrivea cu cea din târg.
În primul rînd, trecuseră 6 ani de la admitere. Timp în care ceilalți își forjaseră neuronii pe când eu îi
scufundam în anxiolitice, somnifere, alcool, bâțâială și reverii. Plus că una e să înveți un manual timp de un an, alta e să ai câte o carte întreagă de citit și recenzat de la un curs la altul.
În al doilea rând, procesul meu de învățare intensivă a filozofiei a fost influențat de boala gravă a lu’ tata. Era evident că nu se va mai recupera și mi se părea că banii pe care mama îi dădea pe meditații trebuiau să-și atingă scopul.
Plus că aveam parte de sprijin moral și afectiv de la meditatoare și colegi. Pe deasupra cu o lună înainte de admitere am rugat-o pe meditatoare să mă primească ca observator și la alte meditații ale ei. Repetiția se știe, e mama învățării.
În al treilea rând, pe când aveam 18 ani, niciodată nu mă așteptasem la “cea mai cea” și că trebuia să intru prima. Doar făceam tot ce îmi stătea în putere ca să învăț în speranța de a obține studii gratuite. Pusesem bâțâiala, fanteziile și băutura în cui. Nu luam nici psihotrope și nici nu fumam marijuana.

Dar la 24 de ani, Viorela, care ia anxiolitice și somnifere, bea peste măsură și fumează marijuana cel puțin o dată pe săptămână, se bâțâie măcar 2 ore pe zi, își miroase compulsiv mâna și își scarmănă repetitiv o zgaibă, vrea să fie „cea mai cea” la master.
Îmi mai trece jalea căci mă duc într-o plimbare prin Londra. O săptămână mă fac praf și îmi cumpăr toate tâmpeniile. Am și cu ce, trăiască chiriile. De când cu ele, îmi permit și eu să țin pasul la călătorii cu cei din jurul meu.
În continuare reușesc să pun bani de-o parte.
Tot vreau să fiu normală și perfectă în condițiile în care exersez zilnic o debandadă năucitoare. Știu cumva că există o nepotrivire între ce fac și ce vreau.
O văd și în practica de vară care are loc la țară în Cacica. După ce depășesc norma de interviuri și știu tot ce mișcă prin sat mă blochez în a-mi mai face prezentarea necesară unei comunicări științifice.
În loc să-mi scriu lucrarea plec la mare. Redescopăr paradisul pierdut al copilăriei. Îmi hiperbolizez cu un cui senzațiile de pe acoperișul hotelului meu preferat al copilăriei mele.
E frumos dar deznădăjduitor în același timp. Plec la Berlin ca să mă dreg. Îmi place. Mă mai duc o dată. Într-o zi, la aproape o lună după ce împlinesc 25 de ani, am un fel de revelație. Parcă ies din mine și mă văd. Mă bâțâi, mă miros, îmi zgândâresc o bubă, fumez, mă uit în oglindă și ascult muzică. Toate concomitent.
Mâna cu țigara scramănă și buba din când în cînd. Când iau țigara de la gură mai și miros când și când mâna care are zgaiba. Toate astea în timp ce mă bâțâi uitându-mă în oglindă și ascultând muzică. Aaa, și îmi și desfășor frânturi de fantezii în cap în timp ce le fac pe toate astea.
Mă sperii nițel. Am o imagine clară a felului în care îmi irosesc energia.
Îmi arunc atenția distributivă pe apa Sâmbetei. Fac multe găunoșenii în același timp. Mai puțin muzica, care-i ca speranța în cutia Pandorei. O alinare între șase urâciuni.

1. bâțâială buimăcitoare 2. bubă zgândărită
2. mirosit compulsiv
3. oglindire vanitoasă 5. fumat dăunător
4. frânturi de fantezii eroice nepuse în aplicare.
   Mă contemplu o vreme cum le fac. Într-un fel e captivant. Sunt și lucidă și le și fac.
   Mă opresc.
   Mă cuprinde o tristețe răvășitoare și teribilă.
   De ce?
   Fac chestii care mă consumă și nu-mi aduc beneficii pe termen mediu și lung. Aș vrea să le opresc instant
   dar nu pot. Mă mâhnesc și mai tare. E sfâșietor că nu pot. Am nepotrivire între acțiuni și năzuințe la 25 de ani, un sfert de secol de existență.
   Nu îmi place starea apăsătoare a posomorelii și statul cu mâinile în sân în fața ei.
   Trebuie să fac ceva ca să mă controlez și să arunc pe pustii uriciunile.
   Mi-e imposibil să o fac de una singură.
   Trebuie să mă apuc de psihoterapie. Aia e metoda prin care aș putea să învăț să mă controlez. Sau o scuză prin care să îmi justific blazarea și faptul că nu muncesc.
   Îi zic mamei de momentul meu de luciditate. Împreună cu ea mă decid asupra unei entități umane ce practica psihoterapia. Mama zice că avusese rezultate bune cu diverși pacienți de-ai ei (ai mamei).
   Plus că stă cu mine în bloc și mă știe de când eram clasa întâi.
   De prin generală nu-i mai văzusem anatomia. Țin bine minte persoana. Sunt curioasă să văd în ce s-a transformat. Uitasem că mama îmi povestise la un moment dat că făcea facultatea de psihologie și apoi o formare într-o țară străină.
   Nu îi voi prezenta genul, va fi persoana de la terapie, agentul sau entitatea.
   Pe 25 octombrie 2009 am prima ședință de terapie.
   Spre surprinderea mea nu trebuie să mă deplasez la vreun cabinet. Se vine la mine la casă. E convenabil.
   Dar discutabil din punct de vedere al eticii profesiei de psiholog.
   Percep că a-i da acces entității în vizuina mea e din start un avantaj pentru mine. Nu doar că vede spațiul în
   care îmi manifest uriciunile. Dar, la nevoie pot să-i fac felul. Adică să-i șantajez lipsa de profesionalism în cazul în care dă greș în a mă dezbăra de ticuri.
   Și, cel mai important dintre toate, e comod.
   Durează mai bine de o oră.
   Îi prezint revelația mea cu uriciunile. Mă jur că vreau să fiu și eu om normal. Începe să-mi vorbească de obiective de lucru. Ia și o foaie și scrie pe ea.
   Mă ia groaza.

• Adică cum?
• Ce e important pentru mine.
  Scrie și pe foaie și se uită la mine cu ochi întrebători.
• Nu știu!
• Valori…

Mi se face sufletul cât un purice. Nu știu care sunt valorile mele. Sunt în mare angoasă de performare. Mă uit în gol și bâțâi din picior. Mă ridic și îmi caut pisica.
Mă invită să ne jucăm. Începe să mi se adreseze cu apelativul meu din copilărie, Via.
Ooo, minunat. Iau o foaie. O împăturesc bine. Scriu pe ea “deschide-mă”, apoi pe prima împăturire “mai despăturește un pic în direcția asta” și desenez o săgeată. Apoi pe a treia “vei găsi ceva extraordinar” și desenez săgeata în ce direcție trebuie despăturit. Pe a patra despăturire scriu “mai ai puțin…”. Iar pe ultima, când foaia e deschisă apare “Bau! Ești fraierică!”.
Râde nițel. Eu râd cu gura până la urechi. Batjocura este o mare sursă de amuzament. Mă scălâmbăi și învârt prin cameră. Mă roagă cu blândețe să stau locului nițel și să ne mai jucăm un pic.
Mă pune să desenez un copac. Ooo, altă faptă de vitejie. Cunosc treaba din prima practică. Ne făcuse proful și testul pomului. Exagerez voit rădăcina și trunchiul. Fac o coroană imensă în care pun păsări, porci și pisici. Una din pisici face pipi. Se scurge printre crăci într-o baltă la poalele copacului.
Îl semnez și i-l întind cu mândrie.
Se uită chiorâș pe el. Plimbă ochii de la stânga la dreapta. Mai că-i dă peste cap și alta nu.
Îmi face tot soiul de interpretări. O țin minte pe cea mai deșucheată dintre ele. Cică cele șapte picături care
se scurg din copac sunt cei șapte ani de doliu de la moartea tatălui. – Dar abia au trecut cinci ani!

• Poate fi o anticipare a viitorului, când doliul va fi rezolvat.
  Rămân puțin înărmurită. Pare interesant. Dar am eu altele mai rele pe cap. Mă lungesc pe canapea. Îmi imaginez că sunt la o ședință de psihanaliză adevărată.
• Da, poate de la doliu am atacurile de panică și anxietatea asta generalizată… Dar totuși uitați ce fac cu buba asta… Mă mai și miros…
• Fi puțin atentă. Hai să ne jucăm puțin cu obiectivele de lucru.
• Nu înțeleg. Mi-e sete. Stați să mă duc să-mi iau niște apă. Vreți și dumneavoastră?
  Mă refuză politicos. Mă duc în bucătărie. Aduc și niște bomboane. La dulciuri se bagă. Cred și eu, are niște
  rezerve adipoase considerabile. Începe să mă chestioneze iar cu valorile.
• De parcă n-ar fi evident! Vreau să mă autodepășesc și eficientizez. Notează pe foaie “auto-depășire” și “eficientizare”.
• Le punem așa deoarece cum le-ai zis sunt mai degrabă acțiuni.
• Bine ar mai fi cunoașterea. Și frumusețea.
  Mă lungesc iar pe canapea. Îmi pun picioarele pe perete și mă uit cu capul în jos. Mă întreabă ce înțeleg prin frumusețe.
• Echilibu, sănătate…
  Notează. Mă ridic și mă duc să-i iau foaia din mână.
• Ar mai fi și confortul, rezonanța cu celălalt…
  Îi dau coala înapoi. Scrie pe ea în timp ce grăiește către mine.
• Rezonanța este interioară și exterioară.
• Aha. Afecțiune…
• Cum vezi afectivul?
  I se umflă ochii când o întreabă. O și scrie.
• Similaritate, complementaritate… Dar lăsați-o pe asta. Eu mă bâțâi!! Asta e chestia cea mai gravă!
  Se uită la mine prelung. Întoarce foaia și îmi desenează un cerc împărțit în patru. Îmi vorbește de
  raționalitate, tensiune, pol corporal, fundamentul biologic, compulsie. Face diverse hașuri și linii. Nu pricep nimic. Mă vaiet că vreau să scap de bâțâială și bubă.
  E duminică. Mama e acasă. Intră în cameră și întreabă “cum merge lecția”. O trimit la plimbare. Mă foiesc prin cameră în timp ce îmi ocărăsc lipsa de atenție în a citi și a scrie.
  Revine la obiectivele de lucru. Mă întreabă ce aștept de la mine. Îi povestesc iar revelația. Îmi zice de aspecte limitate, diminuate, dezadaptative.
• Adică?
• Refuz, reprimare, deficitul care vine la pachet cu compulsia.
  Mamăă câți termeni de specialitate primesc eu așa dintr-o dată. Câteva secunde rămân stană de piatră. După care îi povestesc despre cum am citit eu Freud în clasa a 12-a. Și că mă aștept la tehnici de corectare a relelor mele. Zice că lucrurile se iau pe îndelete.
  Ședința se termină cu cu imboldul verbal și scris pe foaie “a pune lucrurile în ordinea lor firescă”. Rămâne să ne vedem peste o săptămână.
  Rămân cu o senzație de confuzie și înspăimântare.
  Dar și cu ideea că o să fac cumva să-mi aranjez complicatul puzzle personal. Adică să mă înțeleg, să mă stăpânesc și să mă adecvez realității.
  În terorie pare un plan excelent. În practică e un dezastru.
  Urmează ședințe întregi de terapie printr-un spectacol al debandadei. Obiectivele se duc pe copca pulsiunii mele de a testa rezistența persoanei cu care fac terapie.
  

Mă plâng haotic de ticuri, frică, anxietate, copilăria nefericită. Simt că am un spectator plătit să-și trudească neuronii în a-mi desluși brambureala. O și exagerez voit. Nu stau locului, trec rapid de la un subiect la altul, vreau să-mi zăpăcesc audiența. Iau mai totul în derâdere și îi vărs tone de contra-argumente în cap.
La un moment dat îmi aduce o carte cu eneagrama. E mistică și sforăitoare. I-o dau înapoi.
Mai am și momente de reflectare și groază.
La o ședință îmi amintesc despre cum fusesem eu dusă la psihiatru.
Aveam nouă ani și după o sptămână de insomnie m-am bătut cu bunica, am fost dusă la “medicul de
istericale”.
S-a constatat că nu manifest vreo suferință patologică, sunt un copil dificil, cu inteligență peste medie. S-a
recomandat administrarea de Haloperidol doar în cazuri extreme.
Mă fălesc cum, deși am fost trimisă afară, am tras cu urechea la ușă. Mă uit pe sub sprâncene la entitate în
timp ce povestesc cum doamna doctor i-a spus mamei “doamnă, luați o sticluță cu Haldol, să o aveți acolo în casă, dacă mai face urât dați-i câteva picături”. Nu tresare cum mă aștept. Începe să-mi vorbească despre cum “reiterez același comportamente prin situația de acum”.
Nu mi se dăduseră niciodată temutele picături. Doar mi se explicase că dacă nu pot sta cuminte, nu mă pot controla, atunci voi primi tratament. Nu voiam să fiu slabă.
Totuși pe la 13 ani, după mult nesomn și scandal am primit diazepam. La o tabletă întreagă avusesem reacție paradoxală, mă agitasem și mai tare.
Încercasem și Halodoul cu câțiva ani în urmă. Era în sacoșă la mama, probabil rămas de la vreun pacient. Îmi dăduse knock-out total, mă transformase în legumă. Dormisem 9 ore ca lemnul fără să visez nimic.
Mă las convinsă să renunț la Stilnox. Oricum îmi ardea creierul și aveam nevoie de el căci urma să-mi scriu disertația.
Îi fac circ mamei că de ce nu m-a dat la psihoterapie din copilărie. Aflu că în 1993 nu exista ideea de psiho- terapie pediatrică.
Nasol, sunt de nerecuperat. Și așa îmi pare că ora petrecută întru explorarea și ameliorarea mea e o caznă inutilă. Nu am încredere nici în mine, nici în persoana cu care fac terapie.
Dar vreau să mă lupt cu mine și să mă normalizez.
Împuținez și Lexotanele. Mă lupt cu anxietatea generalizată.
Aflu că atacurile de panică puteau izvorî, ca și bâțâiala dintr-o nevoie anormală de a primi atenția cu orice
preț. Poate.
Mi se explică cum acea auto-medicație combinată cu consumul de alcool și marijuana nu face decât să îmi
alimenteze problemele, dându-mi iluzia unei așa-zise stări de liniște.
Mi se prescriu niște tehnici de relaxare. Trebuie să-mi relaxez fiecare mușchi în parte. N-am răbdare. Îmi
reușește parțial.
Oricum sunt obișnuită cu starea mea de încordare permanentă.
Mi se tot vorbește despre reactivitatea mea și revoltă. Păi sigur, o să transform lupta cu cei din jurul meu în
lupta cu mine.
Reușesc să mă las de afurisita de bubă.
Mai prind ceva încredere în omul cu care fac terapie. Suficientă cât să o continui. Mi-e aproape imposibil
să-i iau în serios prescripțiile. Unele par a fi rezultatul unei constipări mentale. Dar și eu sunt cinică și morocănoasă pe alocuri.
Măcar prezența terapeutică e un motiv să mă transform. Are un rol în neutralizarea anxietății mele.
Știu în sinea mea că o voi face în felul meu. Mă voi juca, voi depăși limite și voi face excese.
Nu-mi spune mie nimeni cum și ce să fac. Aflu eu! Așa beteagă și neîncrezătoare cum sunt. Nu mă las.
Chiar dacă mă văd ca un gândac care se vrea vultur. Și îi este și teamă că nu va reuși într-o ordine firească.
Nu am vreme să mă gândesc la ce îmi zice entitatea despre comportamentele dezadaptative. Căci la master
se intră în febra disertației. Mai toți colegii au deja câte un subiect pe care vor să îl cerceteze.
Vând și eu blana ursului din pădure cu diverse teme. Când de fapt exprimentez o deznădejde pustiitoare. Am noroc că un prieten care are o afacere cu bar și club îmi cere ajutorul în a le face profilele psiho-
sociologice ale angajaților săi. Sunt 17 oameni, inclusiv el.
Parcă mi se dă o supra-doză de încredere. E o mare provocare să o fac. Citesc cu interes despre tot felul de
testări și interpretările lor. Am ocazia să mă joc cum vreau, pentru ca la final să obțin ce mi se cere, o listă cu limite și calități ale fiecăruia. Plus la ce se motivează și se demotivează.
Prind un avânt teribil și la terapie. Am și eu oamenii mei pe care îi testez. Nu mai sunt chiar un neica- nimeni fără ocupație care alternează între a sabota și încuraja autoritatea terapeutică.
Încep să scriu câte ceva în timpul ședințelor. Știu că într-o dinamică terapeutică firească terapeutul e cel care notează și nu clientul.
Îmi place premisa unei ordini răsturnate. Prin gestul de a scrie pot controla mai bine spusele entității. Dar și pe mine în a-mi stabiliza atenția, înțelegerea și a avea material de reflecție pentru mai târziu.
Chiar vreau să fiu iar ca în perioada școlară. Atunci refuzam în mare parte să scriu și să îmi fac temele. Îmi zic că pot s-o refac și să capăt atenția și concentrarea ca fel de a face și a fi.
Încep cu un vălmășag scris pe un carnețel de-o șchioapă. E o combinație între ce vreau eu, ce mi se pare că așteaptă lumea de la mine și ce îmi zice persoana cu care fac terapie.

I)SOCIAL – carieră, stăpânire adecvată a situației, recunoașterea competențelor, comunicare, non- manipulativă, să fiu; II) CUPLU – construcție reciprocă, III) Solitudine – să o prețuiesc și o interiorizez.
Cariera e o năzuință a celorlalți și nu a mea. Nu simțisem vreodată că am chemare pentru o anume activitate. Toată viața mea încercasem să mă inserez după putința mea în fibra socială. Frica de eșec mă împiedicase să mă implic pe de-a întregul în vreo activitate cu potențial de carieră. Reușita la facultate se datorase fricii mele de a nu irosi banii dați pe meditați.
Stăpânirea arăta voința mea de putere și control. Entitatea terapeutică mi-o critică, mă îmbie la trăirea în aici și acum, dincolo de comunicarea distorsionată specifică manipulării.
Nu face decât să mi-o favorizeze.
Tot enititatea îmi sugerează și treaba cu cuplul. De ceva vreme am un alt gagic, mai mic ca mine cu care îmi satisfac toate poftele sexuale. Mai e și blând și afectuos și mă susține în ce fac. Entitatea zice că nu-i de mine. De aia o bag gărgăunele construcției reciproce. Ca să îi închid gura.
La solitudine e grav, căci mie încă îmi este frică de întuneric și să dorm de una singură.
Degeaba mi se spune de maturizare și conștientizarea vârstei că e o teamă pe care n-o pot stăpâni. Ca să nu par cel mai fraier gâgă insist pe Cadrul social:

• să fiu echilibrată în situațiile conflictuale
• să fiu atentă la ceea ce se petrece, să observ adecvat, pentru a reuși să anticipez mai bine
• să îmi fac o carieră recunoscută
• vreau o carieră care să îmi placă și să le placă și celorlalți
• vreau o postură adecvată – spate drept, fără ticuri
• să am încredere, ca să pot primi și să pot da
• curajul să spun „nu”, fără să fiu agresivă
• curajul să adun oameni care sunt mai buni ca mine
• vreau să primeze nevoile constructive, să dispară nevoia de a măscări, să fiu respectată pentru stilul de viață pe care îl aleg – în măsura în care mă definește.
  Mi se spune cum cadrul meu social ar trebui să pornească de la premisa de a renunța la rolul și poziția unui măscărici.
  Zice-se, ar fi un mecanism insidios de obținere a gratificărilor și confirmărilor. Mă revolt dându-i apă la moară.
• Da, mai bine mă fac de râs și obțin intant atenția.
• E o ambivalență…
• Da, între plăcerea de a fi băgată în seamă și durerea de a fi cum nu trebuie. Dar e o confirmare a existenței
  mele. Știu că e, poate, un surogat pentru că îi deranjez pe cei din jur…
  Mă hlizesc în așteptarea răspunsului. Stau turcește în stânga canapelei. Entitatea e în dreapta. Îmi întind
  picioarele, mai-mai să ating ciubotele domniei sale. Își adună mai bine picioarele și se răzbună pe mine.
• Măscăriciul aduce tensiunea în jurul său. E cu râsu’-plânsu’, un hibird între suferință și plâns.
• Păi mie îmi era rușine să salut pe cineva. Dacă n-o făceam bine? Dar să fac spectacol nu-mi era greu.
  Părinții inistau că trebuie să fiu educată.
• Dorința de a pedepsi compensează durerea. Măscăreala e un gest care minimizează. – Să știți că de fapt eram cam timidă…
• Și te auto-amorțeai cu ticuri și măscăreală.
• O fac și acum. Mi se mai spune și că sunt agresivă.
• Agresivitatea poate fi transformată în lucruri constructive.
• Da, în atenție. Mai ales că lipsa mea de atenție era certată și la școală și acasă. Începe să-mi explice ceva cu starea de prezență și comunicarea potrivită
  Mă ridic și îmi iau carnețelul. Mai scriu niște chestii la cadrul social:
• să privesc interlocutorii drept în ochi, fără să fiu agresivă, să am o postură deschisă, cu spatele drept și gâtul drept
• să fiu atentă la detalii, să privesc comprehensiv
• să critic în baza argumentelor raționale, nu afective
• să îmi centrez atenția un timp mai îndelungat
• să pot afirma cu tărie “asta sunt”, fără manipulări și aluzii!
  Vreau să-i dovedesc că pot și în același timp să îi și năucesc gulia. Să văd cum scoate cămașa.
  Pic eu. Începe să-mi vorbească despre disocierea pe care o fac între emoțional și rațional. Începe ceva cu iubirea și empatia și deprinderea de a exprima emoțiile care contribuie la stima de sine.
  Nu ascult, nu mă interesează treaba cu emoțiile. Mă uit pe geam. Când aud de stima de sine sar ca arsă.
• Ce stimă de sine? Eu nici măcar atentă nu sunt din frica că nu voi fi suficient de atentă. Câtă vreme nu m- am războit eu cu socializarea normală… Copilăria mi-am petrecut-o printre adulți. Îmi era frică să îmi expun explicit atenția la emoții. Că o luam pe coajă. Metaforic vorbind. Știți că adultul nu vrea să-i fie sesizate slăbiciunile.
• Poți încerca să exprimi ce simțeai atunci.
• Păi făceam drăciuțe și sufeream că nu eram suficient de băgată în seamă. Poate că viața mea socială chiar este o scenă, cum zice și Goffman ăla. Dar simțeam când e cazul să schimb registrul sau nu, înțelegeam ce simt ceilalți. Uneori mă întrebam dacă aveam să fiu cu totul ca ei, oamenii mari.
  10
• Măscăriciul odată ce iese de pe scenă e trist.
• Vai. Uneori am impresia că viața mea e o durere continuă.
  Încep să râd.
• Un om matur își asumă trăirile, nu face haz de necaz de ele.
• Păi și dacă nu știe să denumească ce trăiește?
• Via, mai lasă joaca.
• Ce joacă? Eu vorbesc serios.
  Mă îmbie la emoții și construcție până la sfârșitul ședinței.
  O face și cu proxima ocazie. Mare greșeală.
• Deci dacă sunt adult trebuie să mă exprim.
• Bine este să dăm voie emoțiilor necondiționate.
• Păi nu te detașezi de emoție prin însăși exprimarea ei?
• Nu. Ți-o asumi.
• Aaa. Deci făcând așa o faci să se manifeste necondiționat.
  Dă din cap aprobator. Îi citesc mulțumirea în ochi. Eu nu credeam ce spusesem. Doar trăsesem o concluzie
  logică din ce auzisem.
  Trebuie să-i arăt că se înșeală.
  Îi povestesc despre cum nu mă mișcă prea tare catastrofele și nici miracolele. Deoarece presupun declanșarea unei emoții puternice. Mă fălesc că dobândisem un soi de reflex întru a mă detașa de emoțiile puternice de îndată ce înceam să le simt.
  Îmi amintesc de o prietenă ce pornise să studieze psihiatria. În 2007 îmi spusese că aveam toate șansele să devin un criminal în serie, dacă dublam absența rafinamentului interior cu o încredere în sine narcisică.
  O zic cu voce tare. O duc către ultimele consecințe. Subliniez că uneori când mă enervez, mă mai gândesc că anumiți oameni necunoscuți ce mă perturbă își merită moartea, planificată la rece.
  O ia de bună. Face ochii mari, parcă a groază și oftează. Mamă ce terapeut slab am! Dar poate și eu am exagerat.
  O dreg susținând că de fapt avusesem dintotdeauna am avut o conștiință. De aceea și vreau mai mult de la mine, să fiu mai bună.
  Povestesc cum amân să-mi fac temele, să citesc, să am învăț, să am răbdare și să mă comport adecvat pentru că mă bâțâi. Cum zic “uite mă mai bâțâi un pic și apoi mă apuc de scris / făcut curat / pregătit pentru a ieși din casă”. Îmi propun și un interval orar, “mă mai bâțâi 10-15 minute pe ceas”. Pe care de multe ori îl prelungesc și așa ajung să întârzii nepermis de mult la întâlniri sau la finalizarea unei teme sau proiect.
  Mi se spune că sunt într-o mare stare de inerție.
  Mă vaiet a cea mai mare pagubă până se termină cazna de o oră.
  Până la următoarea întrevedere mai trec câteva așteptări la nivel de cadru social:
• să mă intereseze imaginea identității mele reale, nu imaginea pe care vreau să o construiesc în ochii celorlați
• să îmi cunosc calitățile
• să aflu cine sunt, să am o imagine a ceea ce sunt
• să pun voință, să vreau să stabilesc care sunt caracteristicile mele care pot fi dezvoltate în a-mi produce plăcere – să mă cunosc “constructiv”
• să îmi găsesc valorile, sistemul valoric.
• să îmi exprim adecvat irascibilitatea
• să îmi centrez energia constructiv, în acțiune productivă
• să îmi asum responsabilitatea propriilor acțiuni și trăiri și emoții și decizii
  De la prima liniuță îi ziceam subtil ce fac de fapt și cu terapia. O șaradă menită să dea bine.
  Dar în același timp chiar speram să mă ajute să aflu cine sunt.
  Pentru că am zis, treaba cu produce plăcerea, am fost pusă cu botul pe labe. Cică voința de plăcere duce la
  compulsie.
  Nici nu vede că pusesem constructivul între ghilimele. Era din gama lucrurilor pe-care-e-bine-să-le-am-
  pentru-că-așa-spun-ceilalți.
  Ce sunt eu pod sau mecanism? Mă construiesc ca o bucată de materie? Și viața mea unde rămâne?
  Valorile nu prea mi le știu. Dar înțeleg cum agitația, spiritul manipulativ, firea impetuoasă, încăpățânarea
  nu sunt văzute cu ochi buni nici măcar la terapie.
  De accea și scrisesem că vreau exprimare adecvată pentru irascibilitate.
  Irascibilitatea nu are o exprimare adecvată. Ea nu trebuie să existe ca trăsătură.
  Povestesc cu năduf cum mă deranja că mi se atribuiau apelative ca ”isterică”, ”nervi
  slabi”, ”zdruncinată”, ”nu are toate țiglele pe casă”.
  Îmi recomandă “asumarea limitelor” și “responsabilizare în privința calităților”.
  E scârbavnic imboldul la responsabilitate. Îmi părea smuls dintr-un manual de cultură civică. Sau mai rău,
  dintr-o revistă de mâna a treia.
  Demarează o revoltă prin care vreau să-i aduc dovezi triumfale ale maturității mele.
  Fac paradă cu premisa responsabilizării socio-profesionale, în familie, intimitate. Ca să sune și mai și a ce
  aud.
  

Îi zic că vreau să mă fac mediator.
Declanșez mulțumire. Cică “mediatorul e momentul punerii în valoare, momentul vieții tale”.
Îmi zice de afirmarea sinelui și necesitatea de a le fi utilă celorlalți.
Mă arăt responsabilă. Spun cu voce tare și scriu în mogâldeața aia de carnețel – “să fiu curajoasă în
afirmarea propriei identități și propriilor dorințe”, “să îmi fiu utilă mie și celorlați”.
Mă invită să zic ce calități îmi pune în valoare mediatorul.
Zic și scriu – sociabilitate, cultură generală, spontaneitate, adaptabilitate, energie, prestanță, frumusețe, spirit analitic, capacitate de abstractizare, empatie, raționalizarea afectivului și afectivizarea raționalului, echilibru, deschidere către nou, management conflict.
Îi place. Mă încurajează. Nu vede că e o sforăială și eu sărmana nici de bâțâială nu pot scăpa.
Îi amintesc că eu încă mă bâțâi. Vorbește de convertirea energiei bâțâială în activități constructive e un act afirmativitate.

• Ce-i aia?
• Afirmativitatea reduce mecanismele inconștiente neadaptabile. – Adică cum?
• Afirmativitate în sensul normelor, cutumelor firești.
  Mă blochează. Dar mă fac că înțeleg. Drept pentru care primesc o temă “Ce înseamnă pentru mine afirmativitatea? În exemple concrete”.
  Așa mi se declanșează basmul prin care ajung să mă las de bâțâială.
  Deoarece prescripțiile de atunci îmi păreau doar o poleială, exact cum este și conținutul unui basm. Basmul te face să visezi frumos atunci când ești copil.
  Entitatea terapeutică se raporta la mine ca la un copil care trebuie să învațe că se cuvine să fie responsabil. Am asociat terapia cu școala.
  Știam eu că școala ar trebui să facă omul responsabil.
  Mă gândeam că în școala ideală elevii erau ca eroii din basme care pleacă pe drumul izbândei.
  Parcursul îi hotărăște la o percepție realistă a responsabilizării, implicit a limitelor și calităților, și la o asumare a luptei (demersului) lor.
  Mi-am făcut tema. Adică am început să scriu într-o agendă mare și frumoasă.