Probabil că întreaga mea copilărie cât şi a majorităţii indivizilor care fac parte din generaţia mea a fost oarecum marcată de anumite sintagme repetate în mod obsesiv prin ziare, la televizor, de către părinţi, de catre prietenii părinţilor, de catre rude, de către oamenii de pe stradă, de către doamna învăţătoare, de către profesori. Toată lumea folosea cu lejeritate: „democraţie”, „comunism”, „tranziţie”, „economie de piaţă”, „reformă”, „capitalism”, „privatizare” „împroprietărire”. Aproape orice discuţie, oricât de banală ar fi fost ea, conţinea dezbaterea uneia sau mai multor dintre sintagmele enumerate. Acum(in condiţiile in care am terminat o facultate care mi-a înlesnit demersurile pentru a înţelege aceste concepte) aş  putea afirma că respectivele cuvinte reprezentau „obsesii sociale” care, odată cu trecerea timpului s-au banalizat, pierzându-şi impactul şi fiind în cele din urmă înlocuite de către altele.

Conceptul de „obsesie socială” este reprezentat de orice cuvânt sau alăturare de cuvinte pe care o parte semnificativă a indivizilor cu drept de vot le folosesc timp de o anumită perioadă pentru a-şi defini şi explica diverse situaţii. Sensul lor este ambiguu, fiind mai degrabă dat de contextul în care sunt folosite. 

În perioada postdecembristă, însăşi ineditul acestor concepte noi determina anumite reacţii de teamă în rândul oamenilor obişnuiţi, care în general aveau idei neclare asupra înţelesului respectivelor cuvinte. Au existat nenumărate talk-showuri, articole ale ziarelor de mare tiraj care au încercat si încearcă inclusiv în ziua de azi(în condiţiile in care „criza bate la usă”, pare o strategie bună sa fie reluate aceste concepte ale anilor ‘90) să le explice intr-un fel sau altul. Asemenea concepte nu ai cum să le intelegi adecvat decât în condiţiile în care te apuci sa consulţi o carte de specialitate în ştiintele politice, drept urmare la inceptului anilor 90 ele reprezentau un fel de „duşman comun al oamenilor”, pe fondul noutăţii, a înţelegerii lor neclare, a asocierii lor cu noul regim care a modificat nivelul de trai al individului de rând obligându-l să se „privatizeze”. În cele din urma s-au banalizat, fiind inlocuite de sintagme precum „clasa de mijloc”, „NATO”  şi  „UE”.

Obsesiile sociale(subiecte de interes in converaţia zilnică a indivizilor care încearcă să-şi explice informaţia provenită din varii surse, să găsească o definiţie şi o cauză generală a ceea ce aud, văd şi li se intâmplă ) apar şi întreţinute prin intermediul mass-media- interesul indivizilor pentru un subiect este direct proporţional cu propagarea acestuia pe calea aerului, a fibrei optice și a hârtiei tiparite. De exemplu, în mai 1997(punctul maxim al efortului pro NATO) 70% din populaţia urbană adultă cunoştea nivelul participării  şi al relaţiilor României cu NATO exprimându-şi dorinţa de aderare la această organizaţie ,chiar dacă, în egalămasură, această populaţie nu cunoaştea mai nimic despre obiectivele, componenţa si structurile acesteia, singurul element perceput fiind cel militar(53%). Acest fapt contradictoriu a fostexplicat(in ziare, in talk-showuri) prin intermediul unei alteobesesii sociale şi anume „lipsa unei societăţi civile informate”, care să poată edifica cetăţeanul de rând asupra a ceea ce se întamplă în jurul lui. E drept că obsesia aceasta are o arie mai mică de răspândire, ea găsindu-se în special la nivelul intelectualităţii(o alta obsesie socială- cuvânt invocat foarte des, în condiţiile in care are un înţeles ambiguu),. Probabil că societatea civilă este considerată ca fiind inexistentă sau inactivă ca urmare a dificultăţilor de definire a a cesteia. Ce reprezintă ea? Sectorul non-profit, electoratul, disponibilitatea de implicare socio-politică a cetăţenilor , activismul civic la nivelul populaţiei, societatea în ansamblul ei, prin prisma celor care au potenţialul de a valorifica libertatea de asociere si cea de exprimare? 

Toate aceste definiţii sunt valabile, însă probabil că operaţionalizarea lor este problematică. De exemplu, un individ care inţelege conceptul de „societate civilă” constată că aceasta există, însă are un activism foarte scăzut. Pentru a-şi explica activismul scăzut individul recurge la folosirea unei alte obsesii sociale, cea a „politicienilor hoţi”, care folosesec „aiurea banii luaţi de la oameni prin impozitare” în loc să construiască programe de informare ale individului de rând. Individul nu ia in calcul însăfaptul că România este o ţară balcanică,  cu populaţie preponderent rurală(peste 80% in perioada interbelică), ce abia de curând a fost urbanizată prin intermediul industrializării comuniste, că înainte principala formă de organizare socială a fost cea a familiei extinse care a trecut văzându-şi de recolte, animale şi copii prin diverse stapâniri(otomană, habsburgică), că România ca entitate de sine stătătoare are recunoastere internaţională de nici 100 de ani (Marea Unire- 1918). Drept urmare, daca ar lua în calcul toate aceste variante, individul si-ar înţelege contextul social, ceea ce ar duce la o acceptare „liniştită” a mediului în care îşi desfăşoară existenţa.  S-ar elibera de senzaţia că poartă un „jug al ineficienţei guvernanţilor” căutând să fie eficient şi util societăţii în care trăieşte. În cazul în care ar acţiona în acest sens ar da dovadă de imaginaţie sociologică, care în cazul fericit îi este specifică unui sociolog experimentat sau unui comerciant căruia ideea de predicţie nu îi este străină, in nici un caz individului obişnuit, chiar dacă el face parte din „intelectualitate”, fiind un cetăţean în căutarea unui sens.

Diferitele obesesii sociale existente în spaţiul carpato-danubiano-pontic începând cu anul 1990 şi terminând cu anul curent reprezintă cel mai bun indicator al etapelor prin care trec conducătorii, instituţiile sociale, economia naţională şi in cele din urmă cetăţeanul de rând.