Comunismul românesc nu a fost doar Ceaușescu, tiranie și revoluție, așa cum s-ar repezi să afirme mai orice străin cu niscaiva cunoștințe istorice. Sau steaguri roșii, Dacii 1300 și pionieri așa cum ar crede mulți dintre românii născuți după 1990. 

În primul rând a fost o perioadă de aproape 60 de ani, timp în care oamenii au trăit. Dincolo de propagandă, economie planificată sau limitarea accesului la informație era viața de zi cu zi a oamenilor obișnuiți. Comunismul n-a fost tocmai un zid care să țină societatea în afara oricăror influențe străine. Lumea a evoluat și s-a transformat în ritmul devenirii globale,doar că mai pe ascuns. Statul nu permitea importul și comercializarea de bunuri “occidentale”. Totuși, acestea se strecurau și se vindeau bine-mersi prin felurite rețele obscure. Prin urmare, omul de rând avea acces la prefacerea culturală globală, numai că “pe furiș”.

De exemplu, doamna Paula Popescu care s-a născut în 1948 povestea că mătușa ei care locuia într-o comună din Dobrogea, Nistorești, folosea la sfârșitul anilor ’50 produse “Bourjois”. Doamna doctor ține minte în detaliu cosmeticalele mătușii dat fiind că era aspru pedepsită de fiecare dată când punea mâna pe ruj sau pudră, că “le prăpădești mamă și fac tare greu rost de ele” .

Începând cu mijlocul anilor ’70 când măsurile de securitate ale statului s-au intensificat simțitor, contrabanda și viața dublă au ajuns să fie la ordinea zilei. Casete, videouri și produse de larg consum intrau cu țârâita în țară. Se distribuiau după schema arhi-cunoscută a “datului pe sub mână”. Astfel, în fiecare familie exista cel puțin o casetă cu Michael Jackson, toată lumea se uita la casete video dublate de Irina Margareta Nistor și la ocazii speciale erau degustate deliciile “occidentale”.

Doamna Paula Popescu ne prezintă aici trei întâmplări hazlii spre a ne da seama ce însemnătateaveau trei produse pe care noi acum le considerăm de-a dreptul banale, cafeaua, țigările și whisky-ul. Pe atunci erau delicii occidentale, demne de introduceri magistrale.

Pachetul de cafea.

Mă duceam în vizită cu soțul meu la socrii și pe atunci foarte greu se găsea o cafea bună. Era la începutul anilor ’80. Tocmai primisem un pachet de cafea arabica, foarte frumos ambalată și simțeai bobul prin ambalaj. Am zis că uite ce bine că am primit o cafea de calitate și așa nu ne ducem cu mâna goală. Mai ales că tata socru, Papa, era mort după cafea, îi placea s-o râșnească de mână, avea o râșniță care nu era electrică.

Ajungem noi, îi dăm cafeaua, s-a bucurat nevoie mare bătrânul. Stăm ce stăm, mai discutăm și vine momentul să bem și noi o cafea. Se duce Papa țanțoș la bucătărie, cu cafeaua în mână și după câteva minute iese râzând în hohote.

– Copii ce cafea mi-ați adus? Este bob!

– Păi și nu-i bună?

– Ba, da, doar că-i o variantă foarte specială.

– Ne-am gândit noi că-i de calitate, ne-am bucurat tare mult când am văzut-o că știm că-ți place cafeaua.

– Da, copii, da’ nu-i doar cafea.

– Cum adică?

– Păi sunt câteva boabe de cafea normală dar sub ele e fasole! 

– Aoleu!

– E chiar maro, bob uscat. Da nu-i nimic că fac o ciorbă, că n-am mai mâncat de mult așa ceva.

Cartușul de Kent

Soțul meu era mare fumător. Primiesc eu un cartuș de Kent. Mare bucurie, mare în familie. Pe vremea aia era aur curat un caruș de Kent, puteai lua aproape orice cu el. Dar soțului meu îi plăcea mai ales să le fumeze. Era și un cartuș cartonat, din ăla care se găsea cel mai greu. Aduc eu cartușul acasă.

– Uite bărbate, am primit un cartuș de Kent.

– Aaa ce bine, hai să-l desfacem.

Desfacem noi așa un pic la un capăt să scoatem un pachet. Când colo! Ce să vezi? Pachetul nu era de Kent, ci de Cișmigiu (http://bukresh.blogspot.ro/2011/10/smokey-cismigiu-super-long.html). Asta era marca de țigări românești de lux. Un fel de concurență neloială a Kentului. Aveau aceaiși dimensiuni cu Kentul pachetul și țigările, chiar și filtrul era la fel. Doar că pachetul era ambalat diferit. 

Ne gândim noi că, na poate că unul din cei pe la care trecuse Kentul nu s-a putut abține și a luat un pachet. Mai auzisem de așa surprize și pe la alții. Mai ales că pe atunci, la începutul anilor ’80, până ajungea cartușul de la cel care îl aducea în țară la ăla care în cele din urmă îl fuma, trecea prin zeci sau chiar sute de mâini. Era mai mult o monedă de schimb și mai puțin un produs demn de a fi consumat. 

Așa că îl scoatem și pe al doilea, la fel. Îl scoatem și pe al treilea. La fel. Până la urmă nu era nici un pachet deKent în cartuș, doar țigări Cișmigiu. Și ce era să facem acum? Le-a fumat și pe alea în lipsă de altceva.

Sticla de whisky.

Într-un alt moment al anilor ’80, mare eveniment mare, primesc o sticlă de whisky, Johnny Walker. Fericită nevoie mare o duc acasă, mai ales că peste câteva zile aveam și musafiri. Era o mare tratație să ai whisky la masă. Abia l-am convins pe soțul meu să n-o deschidă, că vroia să guste și el puțin, murea de poftă.

Trec zilele, fac mâncarea, mă pregătesc, mă primenesc, că doar nu era să fiu mai prejos ca neprețuita sticlă. Era un motiv în plus să ne simțim și eu și invitații mei speciali. Vine ora sosirii musafirilor. Îi punem la masă și între ciorbă și piftie le facem introducerea. 

– Cu ocazia evenimentului vă o ferim o băutiră fină.

– Ooo.

– Aaaa.

– Vai ce frumos!

– Uuuu!

Care mai de care se foia și chicotea. Ofer eu primului invitat, apoi la pun toți  în pahare. Primul care duce la gură e barbată-miu. Gustă, apoi exclamăstupefiat.

– Îîî, nevastă asta nu-i whisky, e ceai!

-Eeee na, ai chef de mișto acum?

-Na de gustă!

Gustă toți, unul câte unul, țoc, țoc. Și iată cum whisky-ul lăudat a fost ceai curat.

Februarie 2014