Se pare că sufletul meu a decis să se țină de o taină antică. Am aproape treizeci de ani. Parcă secvențele îmi defilează atât de repede într-un proces pasager ce are loc într-un continuu temporal încremenit. Viața se întâmplă, evenimentele au loc, lumea se schimbă, în fiecare zi învăț ceva nou, dar frumoșii mei demoni interiori nu se maturizează. Presupun că a-ți lipsi orice frică de a îmbătrâni nu face decât să-ți țină la căldurică teroarea îmbătrânirii ce este închisă și ascunsă de puterea infantilismului. Trebuie să fiți informați că taina mea nu are nimic de-a face cu spectrul religios general acceptat. Este golită de orice conținut secular sau pios și doar folosește structura ritualică pentru a-mi eterniza tinerețea. Experimentez o ceremonie perpetuă care glorifică și cultivă specificitatea copilărească. Voi schița un panegiric al grațioaselor mele comportamente.
Toată lumea știe că prima grijă în educarea copiilor este susținerea igienei. Am crescut într-o familie complicată. Mama mea, o neuroloagă cu fobie de microbi, avea o frică permanentă de a nu rămâne fără provizii și strângea tot felul de nimicuri meschine. În consecință copilăria mea a fost plină de soluții antiseptice și grămezi ordonate de obiecte. Tatăl meu, un pediatru care se ducea la vânătoare în timpul liber susținea construcția sistemului meu imunitar adecvat. Spre groaza mamei mele el nu s-a spălat pe mâini înainte de a-mi introduce un deget în gură. Se spune că venise direct de la vânătoare. Eu nu îmi amintesc această pățanie, însă ea este aproape o legendă ce încă mai este relatată câteodată de membrii familiei mele. Bunicii mei au avut diverse origini. O avocată obsedată de aparențele impecabile, o profesoară de sport și lucru manual, un locotenent în rezervă ce lucra ca administratorul unei fabrici și un contabil care a murit când eu aveam trei ani. Toți aceștia au contribuit la puritatea mea. Din aceste influențe pestrițe s-a ivit un om nou.
Îmi amintesc cum vexam pe toată lumea prin refuzul meu de a face caca atunci când mi se spunea. Analele creșterii mele, au fost meticulos înregistrate în mai multe caiete. Expun cum la un moment dat se credea că sufăr de o formă severă de constipație. Însă verdictul medicilor a demonstrat contrariul. Deși am fost educată să folosesc olița cum se cuvine, din când în când recompensam absența îngrijitorilor mei prin mânjirea pereților cu ale mele fecale.
Poate că faptul de a face caca la oliță până la 22 de ani m-a limitat la o fază anală târzie. Sunt cam în dezacord cu aceasta. Nu sunt foarte încăpățânată, nu practic sexul anal și nu am mâncat niciodată producțiile mațelor mele. Astăzi vasul meu de toaletă este lipsit de murdărie, la fel cum este și apartamentul meu. Ca un tribut mărinimos și cordial către îngrijitorii mei, mă duc la toaletă dimineața, după ce mi-am mâncat micul dejun. Este de o importanță sacră să expulzez conținutul colonului meu în timp ce beau cafea cu lapte, fumez o țigară și citesc știrile. Câteodată faptul de a mă ușura poate aduce la suprafață impulsuri creative. O dată eram convinsă că a începe o afacere cu hârtie igienică personalizată e cea mai bună idee posibilă vreodată. Cine n-ar fi încântat să-și șteargă posteriorul cu o declarație dezgustătoare sau cu fața unui personaj pe care îl detestă?
Din nefericire, altcineva a făcut acest lucru înaintea mea. Deja există o companie înfloritoare care produce mai multe tipuri de hârtie igienică printată și personalizată. Și eu nu îmi doresc să fiu un emul. Pe deasupra nu este să moral să încurajezi o slăbiciune umană precum este pulsiunea de a umple cu ocări ceea ce nu îți place.
Sunt conștientă că nu este deloc elegant și cum se cuvine să folosești imprecațiile. Poate că fix de aceea o fac, ca să fac în ciudă pretențioasei conduite adulte. Este o nepolitețe asumată ce mă face să râd în gura mare, în special atunci când subiectul discuției are legătură cu excrementele. Materii fecale, excremente, deșeuri corporale, dejecții, scârnă, produse ale excreției, balegă, caca, găinaț, căcăreze, meconiu, melenă și așa mai departe. Iată câteva cuvinte care-mi sunt dragi și din când în când îmi populeză cuvântările.
Nu îmi place să folosesc cuvinte vulgare precum c***t. Numai cei sărmani cu duhul recurg la uzul unor cuvinte de tipul c***t. Am învățat acest lucru în copilărie. După ce am trecut printr-o fază de folosire masive a expresiilor obscene, am dezvoltat o abordare elocventă a înjurăturilor. Este totalmente de plebeu să înjuri, însă din
când în când predicile mele sunt contaminate. Oricum, doar cei care îmi sunt apropiați, familia și prietenii, au șansa să mă audă vorbind într-o manieră scatologică.
Când mă simt deranjată de diverse instanțe ale autorității scap de stres prin a le mânji cu vorbe murdare. De exemplu, iarna trecută tot orașul era împânzit cu panouri publicitare ce o arătau pe Lana del Rey putrând diverse plovere din angora. Erau peste tot, pe clădiri, la metrou, în mall-uri, în parcuri, la colțurile de stradă și pe autobuze. Părea a fi ca și cum întrega populație era obligată să achiziționeze măcar un item de îmbrăcăminte pufos și păros. Eu sunt relativ alergică la lâna de angora, îmi intră în nas și mă mănâncă. Aveam o zi proastă, eram în întârziere datorită traficului aglomerat. Când am văzut reclama pentru a șaptea oară la un semafor pur și simplu am explodat. I-am spus amicului meu că Lana și puloverul ei merită să fie împroșcate cu tot conținutul unei cisterne folosite în golirea toaletelor ecologice. Adică o vidanjă plină cu rahat. Această replică impură, o glumă eliberatoare, mi-a cauzat un râz zgomotos și sănătos, fapt ce mi-a adus o atitudine mai relaxată. Amicul mi-a tot citat expresia pe toată perioada sezonului rece.
Am o problemă cu autoritatea și manifestările ei. Religia, opiul maselor este un sistem destul de restrictiv. Nu cred într-un Dumnezeu anume, dar am observat că mă cuprinde o stare de pace și de claritate a minții atunci când mă aflu singură într-o biserică. Chiar dacă respect acest aspect paliativ al bisericii, din când în când spiritul meu ghiduș ia în deșert numele lui Dumnezeu. Este foarte amuzant pentru mine și câțiva dintre prietenii mei să ne imaginăm că Sfânta Maică a Domnului are diaree după ce a petrecut cu Sfântul Duh, că Isus Hristos este constipat după ce a ținut o dietă exclusivă doar cu pește și pâine, sau că Dumnezeu însuși a mâncat prea multă fasole cu cârnați și trage vânturi din plin. Presupun că o grămadă de oameni ar găsi aceste lucruri ca fiind cumplite sau cel puțin absurde, probabil ceva de genul ridiculizării lui Moș Crăciun.
Totuși niciunul dintre scenariile mele nerușinate nu poate egala teribila reverie pe care a avut-o Gustav Jung (faimosul psihanalist) în copilărie. În memoriile sale el pomenește cum la vârsta de doisprezece ani, după o mare luptă cu el însuși, s-a lăsat să finalizeze un gând diavolesc. În fața ochilor minții lui se înălța o frumoasă catedrală. Deasupra ei era cerul albastru. Dumnezeu ședea pe un tron de aur. Deasupra lumii și de dedesuptul tronului un excrement uriaș cade peste noul, coloratul și radiosul acoperiș al catedralei. Îl zdrobește și apoi dărâmă pereții bisericii.
Câteodată îmi place să vorbesc despre rezultatele defecării mele, să descriu satisfacția sau truda de care am avut parte în timpul acestui proces fiziologic. Răspândesc cu obrăznicie informații despre textrură și formă. Scala Bristol de apreciere a scaunului este un instrument medical ce clasifică fecalele umane în șapte categorii: tipul 1 – mici bulgări separați și tari, ca nucile (greu de scos afară); tipul 2 – formă de cârnat, dar cu protuberanțe, umflături; tipul 3 – ca un cârnat, dar având crăpături pe suprafață; tipul 4 – ca un cârnat sau un șarpe, neted și catifelat; tipul 5 – bule moi cu formă precisă (ușor de scos afară); tipul 6 – bucăți pufoase cu marginile zdrențuite, un scaun moale; tipul 7 – apos, fără bucăți solide, în întregime lichid. Presupun că încerc să aduc în prim plan satisfacția mea antediluviană descinsă din recompensarea umplerii oliței cu caca. Din fericire la vârsta de zece ani am scăpat de prostul obicei de a-mi inspecta conținutul solid al oliței cu un obiect ascuțit. Nu a mai prezentat interes pentru mine odată ce am aflata despre clasificarea scaunelor din unul dintre îndreptarele medicale ale părinților mei.
Delicata modelare a dejecțiilor corpului uman nu se reduce doar la excremente. Există și urină, mucus nazal, flegmă, ceară de urechi, și haine murdare. Nu am fost tipul de copil care face în pat. Vezica mea a fost conformată conduitei civilizate în timp ce învățam să merg. Să faci pipi oriunde în afara pantalonilor sau patului este un act care aduce împlinire. Ador să fac pipi în zonele unde este permis să fac asta, cum ar fi veceul, dușul, marea, pădurea sau tufișurile. Câteodată plăcerea micțiunii mele este crescută de ciudățenia vreunei soluții improvizate menite să rezolve o nevoie stringentă. Să dai apa afară din tine lângă roata mașinii oprită în pantă este un deliciu. Aproape că am intrat în extaz când am făcut un pipilică într-o catacombă dintr-un sit turistic. Poate s-ar crede că acesta este un comportament sexual matur, o perversiune. Nu. Eu îmi reprezint această activitate ca gest poznaș.
De cteva ori mi-am imaginat că sunt un copil adult: să fiu hrănită și să port scutece. Când am citit că această practică face parte din sfera BDSM, atunci elanul către dânsa mi-a dispărut cu totul. Pentru numele lui Dumnezeu, nu sunt un pervers sadea! Sunt un măscărici inofensiv care zeflemește cu blândețe tabuul poluării simbolice. Poate de aceea mă și amuză poveștile despre adulții care suferă de diverse tipuri de incontinență.
Secrețiile nasului meu au o importanță sacră pentru mine. Arareori le suflu într-un șervețel. Este aproape un sacrilegiu să irosești activitatea relaxantă de a scoate uscatele secreții una câte una. Mai ales printr-o manieră brutală, precum suflarea lor energică. Desigur că atunci când am guturuai sunt forțată să iau cu asalt batista. Cert este că îmi place să vânez mucusul din cavitățile mele nazale și să îl expun pe lenjerie, în spatele tăbliei patului sau pe sub masă. Desigur că din când în când procedurile mele de igienizare distrug toate aceste colecții. Trebuie făcut loc pentru nou veniți. De asemenea, lipicioasa producție este transformată în mici forme rotunde ce sunt catapultate către diferite ținte, precum coșul de gunoi sau pisica mea. Sau pur și simplu către nicăieri. Această activitate de a freca mucusul între degete este relaxantă prin ea însăși. Deși unii oameni de știință afirmă că mucofagia întărește sistemul imunitar, nu mă încântă să mănânc rezultatele scobitului în nas. Obțin suficientă satisfacție din expunerea lor unei unei anumite audiențe sau din etalarea formelor pe care le ia mucusul meu sau din compararea acestor forme cu cele ale mucusului extras de prietenii mei. Vă rog să nu mă înțelegeți greșit, nu îmi introduc degetele în nasurile lor, ei fac asta singuri.
Scuipatul este un obicei urât. Copilul este învățat că a evacua în forță din gură saliva sau alte substanțe este dezgustător, lipsit de respect, obraznic și nepoliticos. În Evul Mediu scuipatul era parte integrată a vieții cotidiene și în India încă se obișnuiește ca mamele să scuipe fin pe copii lor pentru a-i proteja de deochi. Societatea occidentală civilizată interzice cu emfază orice scuipat din motive de sănătate. Entuziasmul meu în a scuipa este imens, dar bine ascuns de ochii plini de spaimă ai adulților. Folosită pentru a insulta, a aduce noroc sau pur și simplu pentru eliberare, expulzarea mea cu salivă este dozată în conformitate cu nivelul de acceptanță pe care îl găsesc în jurul meu.
Cerumenul, galbena substanță cerată care se găsește în urechi, este o altă sursă de plăcere pentru mine. E o bucurie să o scot cu degetul sau cu un bețigaș pentru urechi și să o miros. Mă bucur că nu fac parte din cele două procente ale populației care au un tip uscat de cerumen. Această ceară uscată indică că aceste persoane nu posedă compusul chimic ce servește drept hrană pentru bacteriile de la subraț. Aceste creaturi microscopice sunt responsabile pentru transpirația mirositoare. Prin urmare, aș fi fost de asemenea privată de a-mi mirosi hainele murdare. Obiceiul meu de-a mirosi este ceva bine întreținut, se aplică doar în cazul îmbrăcămintei mele și puțini oameni știu despre el.
Dar destul cu preocupările igienice. A doua grijă în creșterea unui copil este socializarea micii persoane întru deprinderile educate și morale. Am înțeles rapid cum funcționeză lumea, și cu mare profunzime. Singurul lucru deranjant atât pentru mine, cât și pentru ceilalți, era că nu prea eram de acord cu toate prescripțiile cultivate în jurul meu. Adulții îmi spuneau să urmăresc normalitatea, să fiu un copil bun, să mă supun, să fac asta și ailaltă. Ce păcat că uneori adulții făceau fix opusul propriilor lor reguli. Nu erau consitenți cu ceea ce spuneau. Sau, și mai rău, regulile prin însăși natura lor erau ineficiente. Cumva am internalizat un comportament idealizat și un cod moral, ce m-au pricopsit cu obiceiul de a percepe lumea prin niște lentile perfecționiste. Oamenii sunt imperfecți de la natură – acesta este un fapt deja știut. Chiar și așa nu sunt de acord cu transcendentaliștii. Acești sărmani idealiști credeau că sociatatea și instituțiile sale, în special religia organizată și partidele politice, au corupt esențialmente puritatea individului. Nu există asemenea lucru, puritate individuală. Ci doar conținuturi ambivalente, ambigue și încâlcite. E haos. Pentru a face față sistemului găunos din jurul meu mi-am dezvoltat propriile metode și performanțe.
Una din primele abilități, pe care le-am dezvoltat simultan cu dobândirea vorbirii, a fost să spun “nu”. Orice lucru sau cerință era întâmpinat cu negare. Lucrurile nu trebuie să fie luate de bune. Ai nevoie de explicații pentru a acționa. Chiar și atunci când sunt de fapt acord cu ceva, îmi place să resping doar de dragul zăpăcelii și ofensei. Mă distrează harababura și consider că oamenii își arată adevărata natură atunci când sunt puși în fața unor condiții extreme. Desigur că sunt mereu deschisă în a-mi schimba punctul de vedere la 180 de grade. Aceasta se întâmplă când îmi sunt prezentate argumente și am posibilitatea de a negocia. De asemenea, mă opresc din a confuza și zăpăci atunci când cealaltă persoană ajunge la extenuare sau la capătul răbdării. Fie sunt convinsă de validitatea punctului de vedere a cuiva, fie pur și simpu sunt de acord în cea mai inocentă manieră cu chestiunea, după ce am constatat ciuda și disperarea cuiva. Pentru a ilustra acest fapt voi prezenta două cazuri epocale din adâncurile memoriei mele.
Într-o vară, la vârsta de trei ani, eram la mare cu întreaga mea familie, un grup aiurit. Cineva a avut idea să- mi furnizeze o cutie de Tic-Tac. Eram la cină și eu am refuzat să mănânc pe temeiul că mai întâi trebuie ca unul dintre ei să se ducă la hotel și să-mi aducă cutia cu bomboane. Au fost de-a dreptul indignați iar eu am persistat doar pentru mi-au spus nu fără a-mi da vreo altă explicație. Mâncarea a sosit iar eu am refuzat să iau vreo îngițitură până nu îmi voi vedea cutia cu bomboane. Am fost amenințată cu bătaia, cu toate că nu făceam decât să insist. În cele din urmă am primit o palmă și nu am mai avut o altă alternativă decât aceea de a mă hrăni. După ce toată lumea a terminat de mâncat am revenit cu solicitarea mea. Se poate spune că acest demers al meu se circumscrie mecanismului de a spune nu. Strategia lui “nu” include proceduri ajutătoare ale relei voințe : iritare, instigare, ofensare. Trec peste particularizarea lor în acest moment deoarece trebuie să-mi prezint cel de-al doilea caz.
Acum doi ani îmi renovam apartamentul. Familia, prietenii și muncitorii erau împotriva deciziei mele de a achiziționa mobilă de culoare maro-închis pentru sufragerie. Fiecare avea motivul său neînsemnat și subiectiv, și nu era în stare să-mi asigure o justificare adecvată. Imediat după ce mobila a fost montată am realizat că am luat o decizie proastă. Așadar, spre agonia muncitorilor, am hotărât să demontez monștrii întunecați din sufrageria mea și să-i duc înapoi la magazin. I-am schimbat cu aceleași modele însă de culoare albă. Stupefacția vânzătorului a fost neprețuită.
Și acum să mă întorc la ceea ce am lăsat neterminat, reaua mea voință. Presupun că ar fi cumva impropriu să denumesc deformările pe care le aduc situațiilor drept malițiozitate. Bunica mea avea obiceiul greșit de a mă prezenta ca pe un copil neastâmpărat. Voiam să-i arăt că nu sunt un diavol, așa câ îi jucam și mai multe farse. Era dezgustată, însă trebuia să înțeleagă cum este un demon adevărat. Din moment ce bunica mea mă numea drept bestie pentru orice fleac pe care îl făceam, eram forțată să îi arăt cum este un drac adevărat. Așa că făceam și mai multe trăznăi.
Cream lucruri frumoase din deșeuri. Jucăriile obișnuinte nu prezentau mare interes pentru mine, în afară de a le descompune pentru a vedea ce este înăuntru. Preferam să-mi produc propriile obiecte de joacă din deșeuri. Să scotocesc prin gunoi era o activitate plăcută ce-mi oferea o grămadă de comori. Mi se făcea observație și eram aspru dojenită. Buzunarele îmi erau golite cu forța de toate nimicurile pe care le adunam, însă a găsi comori în lucrurile pe care alții nu le doresc e un obicei ce a continuat cu subtilitate până în ziua de azi.
Providențial, societatea zilei de azi are o febră ecologică. Prin urmare, gunoiul a devenit o prețuită materie primă. Trendul vintage îmi permite să adun bogăție din gunoi într-un mod acceptabil.
Anul trecut am aflat de garbologie, studiul deșeurilor și gunoaielor moderne, o diciplină academică. Cum îi povesteam eu unui prieten despre această garbologie, am simțit o dorință nestăpânită de a scoate la lumină pasiunea copilăriei mele. I-am descris în amănunt timpuriile mele căutări de valori în gunoi. Am reușit să-l implic pe dată pe amic într-o investigare a gunoiului. Eram în parc și era seară. Am inspectat majoritatea tomberoanelor stradale cu ajutorul lanternei de la telefonul mobil și al unui băț. Cetățenii și vagabonzii erau în egală măsură uluiți. A fost remarcabil. Am filmat parte din tărășenie, două videouri au imortalizat secvențe ale momentului pentru posteritate. Poate că nepoții mei se vor amuza dacă le-ar privi. Eu și amicul am râs câteva săptămâni bune reexaminând videourile.
Din totdeauna mi-a plăcut să râd. Problema era, și încă este, cu ciudatul simț al umorului pe care îl am. Metodologia mea de a mă distra nu se rezumă doar la spectrul scatologic sau la pângărirea autorității, așa cum am menționat mai înainte. Umorul negru este singurul tip de umor matur pe care îl experimentez. Comediile și calambururile le înțeleg, însă nu empatizez cu ele. Mă amuză la culme dezordinea, perturbările și anomaliile apărute pe nepusă masă. Un copil râde atunci când își scapă pâinea cu unt pe jos și cade pe podea fix cu partea unsă. Umorul este o strategie de coping pozitivă pentru condiții nefavorabile. Râd ținându-mă cu mâinile de burtă atunci când obiectele se prăvălesc în dezordine și atunci când cineva se împiedică și cade sau este dintr-o dată împroșcat cu ceva. Chicotesc atunci când vărs ceva pe mine. Mă hlizesc atunci când sunt stresată.
Dar dezordina și debandada pot fi de asemenea create, nu trebuie doar să apară fără de control. Mă distrează să: arunc obiecte fără țintă, produc zgomot, construiesc instrumente de percuție, folosesc cuvinte incomprehensibile, desenez creaturi bizare, batjocoresc, maimuțăresc, ridiculizez, creez tărăboi, gălăgie, zarvă și tapaj.
Să țip, să urlu și să scâncesc pe diverse tonuri și în diverse voci era o activitate ce mă ademenea teribil în copilărie. Mă exprimam în acest fel în cele mai nepotrivite circumstanțe, astfel încât să tulbur, să zăpăcesc și să-mi consternez audiența. După o vreme audiența mea rămânea chiar fără cuvinte în a descrie abominabila monstruozitate auditivă la care erau supusă. Iar eu râdeam cu atâta poftă că aproape mă tăvăleam pe podea. Astăzi rar mai folosesc această tehnică. Câteodată îmi mai complimentez prietenii apropiați și familia cu un spectacol al sunetelor stridente. Spectacolul acesta este menit să le izgonească terorile, fricile, anxietatea și stresul. Teatrul și drama pricinuiesc catharsisul, care purifică audiența. Șarada și parodia fac același lucru. Îmi plăcea la nebunie să imit comportamentele adulte într-o manieră ridicolă, se ascund lucrurile adulților și să le fac farse. Mai târziu am realizat că aceste fapte sunt faptele unui trickster (păcălici). Tricksterul este o figură mitologică, care jocă farse, nu se supune comportamentului convențional și încalcă regulile zeilor și ale naturii. Câteodată acțiunile lui sunt malițioase, chiar dacă în cele din urmă au efecte pozitive (cu toate că intențiile inițiale ale tricksterului puteau fi ori pozitive ori negative). La fel și în cazul măscărelii, parodierii și ridiculizării mele.
Vădit că a măscări, a parodia, a ridiculiza și satiriza sunt acțiuni de o importanță evidentă pentru mine. Cu toate acestea ele nu se compară în termeni de satsifacție cu o rafală zgomotoasă generalizată. Să-mi petrec timpul cu țâncii de grădiniță este încă o mare încântare pentru mine. Mă simt ca și cum aș fi unul dintre ei. Flecăresc, țip, fug, mă mișc neîncetat și produc larmă, zarvă și zgomot. Să bat darabana pe suprafețe răsunătoare rămâne una din plăcerile mele mari. Majoritatea țâncilor pare că gândesc la fel. Odată, într-un parc izbeam o sticlă goală de plastic, în ideea de a-l enerva pe un amic. Cu mare delicatețe el mi-a atras atenția către copii care începuseră să facă același lucru. Erau emulii mei infantili. Pentru acest motiv m-am dus să mă joc cu ei. Am improvizat chiar și un joc – împăratul care poartă o coroană de nătâng.
A venit vremea să-mi închei destăinuirea. Ca o concluzie, trebuie să mărturisesc că intenția mea a fost să încarc peste măsură mintea cititorului, cu un conținut zăpăcitor, ce lasă omul perplex. De asemenea am obținut și un extra beneficiu, m-am eliberat de feluritele-mi disfuncții într-o manieră prolixă.
11.10.2013
o alta poveste din cartea Control și Revoltă