Iarbă verde, o mică parte dintr-un cer albastru, în dreapta un copac măreț ce umbrește un mic tufiș ce aduce cu profilul unei femei cu părul prins în coc. Copacul, a cărui coroană e în afara ramei, aproape că ascunde una dintre cele trei case cu acoperișuri roșii ce se pot vedea în fundal alături de câțiva copaci abia schițați. Acesta sunt eu. Sunt un tablou și atârn alături de multe alte tablouri pe peretele unei mici sufragerii. 

M-am născut în 1980. Creatorul meu e un pictor bătrân. M-a adus la forma finală folosind colorații balansate de acuarelă timp de trei ore. Nu toate tablourile sunt conștiente. 

Beneficiez de această trăsătură umană pentru că am fost din întâmplare făurit în maniera ce-i oferă o viață conștientă unui tablou. Omul care m-a pictat mi-a început creația punând un mic ovoid roșu cu a sa pensulă lunguiață. Orice pictură este investită cu un anumit fel de viață și energie în funcție de maniera în care a fost începută. Eu am conștiință și sentimente datorită ovoidului roșu ce se aseamăna cu un ovul care a fost presărat de pensula lunguiață ce se aseamăna cu un spermatozoid. Roșul este culoarea sângelui și a pasiunii, așa că presupun că sunt un tablou destul de pătimaș. 

Bătrânul a pus un mic oval purpuriu pe o bucată albă de hârtie. Apoi l-a accentuat cu câteva atingeri delicate ale pensulei. Atunci am devenit eu conștient de mine și tot ceea ce mă înconjoară. Am putut observa cum pictorul a continuat procesul de a mă crea. A mai făcut două puncte roșii. Toate trei au devenit acoperișuri. După o rapidă hașurare a acoperișurilor el a trasat cu migală tonalitățile verzi ce mă acoperă în cea mai mare parte. Această culoare principală, verdele ce se schimbă de la tonuri închise la tonuri deschise, a dat iarba, coroanele copacilor și tufișul. Jumătate din coroana cea mai mare din stânga mea se suprapune cu unul din acoperișurile roșii. Culorile sunt amestecate și ascund ce-a de-a treia casă. La prima vedere nu-ți prea dai seama că eu portretizez trei case. Privind mai cu atenție poți observa că există și cea de-a treia casă, datorită tentelor dispersate de roșu din spatele copacului meu cel mare. Creatorul meu a luat o pauză după ce a terminat încărcarea mea cu verde. 

Bea o bere și fuma o țigară în timp ce rânjea la mine. M-am gândit atunci și încă mă mai gândesc și acum uneori că poate nu era așa de mulțumit cu tonurile ce se suprapuneau. Sau, din contră, el contempla această suprapunere, o găsea drept o isteață evidență a talentului. 

Tonurile suprapuse sunt și astăzi un mister. Unii privitori ai mei spun că artizanul meu a fost un pictor măiastru, alții spun că suprapunerea tonurilor e o stângăcie. E o chestiune destul de dezbătută, prin urmare cred că sunt un tablou valoros. Orișicât, nu sunt o operă de artă egocentrică, nu mă simt exaltat atunci când sunt admirat. Sunt mulțumit, simt bucurie și fericire atunci când privitorii mei sunt stimulați de forma și detaliile mele; când își găsesc pacea interioară sau reflectează asupra lor cu folos; când sunt motivați să facă ceva bun pentru ei înșiși și cei din jurul lor, după ce m-au privit pe mine. Dorința mea de a fi un stimul pentru inspirație m-a făcut să uit de bunele maniere. De aceea poate fi citită această poveste. O parte a spiritului meu s-a scoborât din imagine și a pus stăpânire pe proprietara mea actuală. Spiritul meu a posedat-o și acum scrie la comanda mea aceste rânduri. Poate că nu este cel mai frumos lucru pe care i-l pot face. Sper că mâine nu va fi prea șocată, când se va trezi și va găsi această poveste în computerul ei. Oricum ar sta lucrurile, așa cum am mai spus și înainte, eu nu sunt un egocentric. Așa că scuzați-mă pentru această mică digresiune. Dar nu am terminat să vă spun cum a am fost născut. 

Creatorul meu și-a terminat berea, după care a pus mâna pe niște cărbune și câteva creioane maronii. A definit rădăcina copacului, ramurile și casele. După care, pentru a scoate în evidență formele și strălucirea, a răspânit niscaiva alb pur peste iarbă, copac, tufiș și case. La sfârșit a pus o porție generoasă de albastru pentru a acoperi mici spații rămase goale în stânga mea. Am fost recunoscător pentru că adăposteam o mică bucățică din infinitul cer. Am fost și m-am simțit desăvârșit. Orice operă de artă este desăvârșită atunci când sugerează infinita potențialitate. Simțurile umane eșuează în a înțelege infinitul. Imaginația omului nu poate îmbrățișa infinitul. E o idee. Abstractă chiar. Acesta e un lucru cert. Însă fiecare om are propria sa noțiune subiectivă a infinitului, chiar dacă toți admit că nu poți avea infinitul. 

După ce am fost terminat am fost lăsat câteva ore singur pentru a mă usca. Apoi am fost pus cu fața la perete, alături de alte picturi finisate. Din când în când îl mai auzeam pe creatorul meu venind în studio, să lucreze, să mai ia niște tablouri. De fiecare dată când auzeam ușa deschizându-se speram să fiu luat de acolo. Am dormitat într-un colț timp de un an. 

Într-o zi studioul și casa au fost cuprinse de o zarvă teribilă. Se căsătorea fratele nurorii pictorului meu. Pentru a doua oară chiar, din câte am înțeles eu din murmurul lor. Era nevoie de un cadou pentru nuntă. Pictorul, nevasta lui, fiul și nora scrutau în grabă toate picturile din studio, făcând dezordine și harababură. Soarta a fost de partea mea și am fost ales. Ceea ce a urmat a fost întâlnirea mea năvalnică cu viața. Mai întâi mi-au fost tăiate marginile și asta m-a durut. Apoi creatorul meu și-a așternut semnătura și m-a închis într-o ramă aurie. M-am simțit înghesuit, dar în siguranță. Am fost de-a dreptul încântat când a scris o dedicație pe spatele meu. Le ura mult noroc tinerilor căsătoriți. Și să fie inspirați de mine întru bucurie. 

În timp ce ei se găteau pentru petrecere eu am fost pus pe un hol și motanul casei, care nu avea niciodată voie în studio, m-a verificat. M-a mirosit, și-a frecat capul de rama mea, a tors, iar la final m-a pulverizat cu un strop din urina sa. A fost o monstruozitate, împreună cu ușile trântite, curentul și agitația neîncetată. Timp de un an am stat în liniște și pace, iar dintr-o dată eram expus unei cantități uriașe de stimuli. De aceea amintirile despre cum mi- am început existența utilă sunt atât de vii. Mă entuziasama foarte mult gândul că voi fi agățat undeva și voi vedea oameni în majoritatea timpului. Totodată îmi era teamă că mirii nu mă vor agrea și voi fi abandonat într-o debara sau într-un dulap. Am fost luat din hol chiar atunci când mă copleșiseră aceste gânduri teribile. La ieșire mocofanul de fiu al pictorului, care mă căra, nu a apreciat distanța dintre mine și ușă. Am fost lovit de intrare. Am interpretat 

această coliziune neașteptată drept un semn al sorții, care îmi spunea să încetez să mă mai îngrijorez pentru lucruri lipsite de însemnătate. Va fi ce va fi, iar eu voi fi bine. 

Odată ce am ajuns afară am fost înfiorat de lumină și vânt. Erau niște stimuli foarte puternici. M-a cuprins o nouă stare de spirit. 

Soarele strălucește atât de tare, îi simt razele pe culorile mele și îmi dau seama cum tentele albastre ies în evidență. Este o minunată zi de primăvară. Mirosul pomilor înfloriți este seducător. Ajungem cu taxiul la petrecerea de nuntă și se pare că am întârziat, toți ceilalți oaspeți au sosit deja. Este un moment propice prezentării mele. Îi sunt oferit mirelui și toată lumea îmi poate vedea formele și culorile, deoarece nu sunt împachetat în nimic. Sunt pasat de la un invitat la altul, toți își exprimă aprecierea pentru pictor. Poate că unii dintre ei exagerează codul bunelor maniere. Perechea, Mihail și Viorica, sunt încântați de peisajul meu verde și spun că mă vor pune cu siguranță în sufragerie. Pentru o vreme toată lumea bea, mănâncă, vorbește și fumează. Se lasă seara și orchestra începe să-și facă treaba. Eu mă simt poluat fonic și mă întreb de ce aleg oamenii să se sărbătorească în spații închise. În aer liber și pe timpul zilei ar avea parte de o experiență mult mai frumoasă și mai intensă. Le-ar fi mai bine și fără toate manierele și costumele rigide pe care le poartă. Eh, civilizația și dezavantajele ei… Ce altceva ar putea spune un peisaj despre o nuntă modernă? Oricum ar sta lucrurile, alaiul nunții pare să se bucure de atmosferă. Beau și danseză până în zori și își exprimă aprecierea pentru petrecere. Eu sunt dus în casa mea cea nouă și pus pe o masă. 

După-amiaza sunt agățat de un perete, cu fața la sufrageria curată și ordonată. Pe peretele din dreapta mea e un tablou ursuz cu panseluțe. E o natură moartă care visează toată ziua la cum va fi expusă ea într-un muzeu. A fost pictată cu uleiuri iefine și din când în când i se desprind mici bucățele de vopsea și se adună ca niște minusculi purici între passe-partout și sticlă. Creatorul ei a pictat-o la cerere și se mișca plictisit și vorbea despre faimă în timp ce o picta. De aceea pictura este o megalomană posacă. O ignor în majoritatea timpului. Lângă panseluțe este un tablou cu niște țigani strânși în jurul unui foc. Bârfesc și vorbesc despre cazane de cupru. Au aceișai conversație care se repetă iar și iar. Cred că pictorul său a executat pur și simplu o imagine pe care a văzut-o la un moment dat. Sub țigani e un tablou cu un mic castel pe malul mării. Împrăștie liniște și calm și nu vorbește niciodată. Pe peretele din fața mea e o scenă pastorală a unei femei cu o capră ce se uită în zare peste o prăpastie. Lângă ea e un tablou cu o barcă pe marginea unui lac. Pe celălalt perete e un tablou al unor pui ce ciugulesc în jurul unui hambar acoperit cu paie. Acest peisaj m-a salutat de cum am fost atârnat pe perete și am schimbat câteva cuvinte despre familia pe ai cărei pereți atârnăm. 

Cuplul căsătorit locuiește cu părinții miresei. Soacra, Suzana pare să fie obsedată de aparențe. O văd în fiecare dimineață cu un bigudiu în moț. Arată nostim în timp ce adună cu sârguință orice mică scamă de pe podea. Dacă ciucurii covorului sunt dezordonați ea îi îndreaptă grijuliu cu ajutorul unui băț special, pe care îl ține în spatele bufetului. Același băț îl folosește pentru a nivela perdelele și tablourile. Mă gâdil de fiecare dată când sunt atins cu bățul. Acestă femeie slabă nu pare prea mulțumită de ginerele ei, din când în când o aud cum îi șoptește fiicei ei că ar trebui să-l învețe pe Mihail să fie mai ordonat. Viorica e procupată mai mult de slujba ei, este medic, râde mult și aduce flori acasă. Soțul ei le vorbește respectuos părinților ei și evită să fie în preajma lor. Iau cina împreună în fiecare duminică. Tensiunea e în aer. 

Sunt lăsat timp de o lună singur cu bătrânii. Mirele și mireasa se duc în luna de miere. Bătrânul cuplu pare mai relaxat acum, primesc frecvent vizite de la prieteni și rude. La o săptămână după întoarcerea prospeților însurăței se petrece un scandal imens. Ginerele se uită la televizor și soacra intră în sufragerie cu o farfurie în mână. Suzana îl dojenește aspru pe Mihail pentru că a lăsat o farfurie murdară în dormitor. El își cere scuze dar ea continuă să-l certe pentru neglijența sa. Observ cum omul devine din ce în ce mai exasperat. Se năpustește către doamnă, îi smulge farfuria din mâini și o sparge de perete. Sunt lovit de un ciob dar nu rănit. Femeia e consternată. Mihail îi spune că e o cotoroanță bătrână și rea, trântește ușa și pleacă la o plimbare ca să se calmeze. În ziua următoare bătrânii încep să-și caute o casă nouă. Într-o săptămână se mută. Iau două tablouri cu ei – femeia cu capra și barca de la marginea lacului. Rămâne un perete gol care le poartă urmele. Mihail și Viorica cumpără o bibliotecă și peretele este din nou acoperit. 

Timp de trei ani am parte de o atmosferă relaxată. Am destul timp să mă împrietenesc cu celelalte tablouri. Evident că cel mai bun prieten al meu este hambarul cu pui, amândoi avem pictat un pic din albastrul cer. Cuplul nu stă prea mult pe acasă. Muncesc și călătoresc mult. Sau se dedică hobby-urilor lor. Lui Mihail îi place să se ducă la vânătoare și pescuit. Viorica citește mult, ascultă muzică clasică, se duce la teatru, concerte și expoziții. Pe timpul iernii balconul sufrageriei se umple cu diverse sălbăticiuni moarte. Treptat partea de sus a bibliotecii este acoperită de o varietate de animale împăiate. La început am fost dezgustat dar m-am obișnuit. Omul prepară vânatul ca un bucătar talentat. În sezonul de vânătoare familia primește o grămadă de prieteni la prânz și la cină. Toată lumea spune că mâncarea este absolut delicioasă. Nelu, fratele Vioricăi, care chiar este bucătar, îi spune că s-a căsătorit cu un om care ar fi putut foarte bine să fie și bucătar. Când vine în vizită gătește împreună cu al său cumnat. 

De la acest om voinic am aflat că părinții Vioricăi nu sunt părinții ei adevărați. Mama ei a murit la nașterea bucătarului. Suzana, femeia slăbănoagă e sora tatălui Vioricăi și al bucătarului. Amândoi sunt în relații bune cu tatăl lor, fratele Suzanei. 

Viorica spune că nu vrea să aibă un copil, îi este frică că ar putea muri exact ca mama ei naturală. Mai mult, Mihail are un copil din căsătoria lui anterioară. Din când în când văd o fată deșirată care stă în sufragerie cu Viorica în timp ce Mihail e la vânătoare. Andra e un copil timid și rezervat care pare să nu-și găsească locul. Viorica stă de vorbă cu ea, o ajută să-și facă temele și câteodată merg împreună la plimbare. Îmi pare rău pentru sărmanul copil, nu 

stă nici cu tatăl, nici cu mama lui adevărată. Viorica este în întregime o străină pentru Andra, dar se poartă destul de matern cu ea. 

Într-o zi Viorica îi spune lui Mihail că vrea să aibă un copil. E fericit și amândoi speră ca va fi băiat. Viorica sună pe toată lumea și le spune că vrea să aibă un copil. Din câte am înțeles eu din conversații, toți se cam îndoiesc că ea va reuși asta pentru că nu mai este chiar așa de tânără, are 35 de ani. Eu mă rog să ducă sarcina la bun sfârșit, abia aștept să am un copil care să se joace în preajma mea. De asemenea mi-e frică că altfel cuplul va divorța, nu au prea multe lucruri în comun, au nevoie de un copil care să le pecetluiască jurămintele. Când un copil vine pe lume el prilejuiește anumite sentimente bune care întăresc spiritul de familie. 

Spre surprinderea tuturor, Viorica râmâne însărcinată peste câteva luni. Pot observa cum burta ei crește de la lună la lună. Cu toate că muncește până în a opta lună de sarcină Viorica petrece o grămadă de timp acasă și a renunțat la gărzi. Aud pickup-ul aproape în fiecare zi, în timp ce o văd cum citește cărți despre sarcină și creșterea copiilor. E minunat că am parte de atâta muzică și povești. O dată la câteva zile ea îi citește cu voce tare o poveste copilului încă nenăscut. Ea se pregătește febril pentru maternitate. Mihail, care e pediatru, îi spune din când în când că e nevoie să ia lucrurile mai încet. El petrece mai puțin timp acasă, poate că nu vrea să o deranjeze. Sper că Viorica nu va fi o mamă exagerată. 

Viorela se naște și teama mea de comportamente nevrotice devine realitate. Toate medicamentele și instrumentele posibile pentru îngrijirea bebelușilor sunt împrăștiate prin sufragerie. Mânerele ușilor sunt învelite în tifon îmbibat cu dezinfectant și toți vizitatorii sunt obligați să-și pună la gură și nas măști de protecție. Viorica nu a născut pe cale naturală, copilul a fost scos din burta ei cu ajutorul cezarianei. 

Tatăl lui Mihail, un bătrân blând, Vasilică, vine să o ajute la îngrijirea copilului. Mama Vioricăi este suspectă de tuberculoză, iar soția bătrânului are grijă de verișoara de cinci ani a Viorelei. Cu toate că bunicul Viorelei este destul de delicat și atent atunci când o manevrează, pot observa cum Viorica se învârte neliniștită în jurul bătrînului de fiecare dată când acesta vine cu copilul în sufragerie. Într-o noapte aud că Mihail și Viorica au o discuție aprinsă. Se ceartă în camera copilului, însă vocile lor sunt atât de stridente încât îi pot auzi bine de pe peretele meu din sufragerie. Viorica este deranjată că Mihail a venit de la vânătoare și a luat copilul în brațe fără să- și schimbe hainele sau să se spele pe mâni. Și, pentru a completa această profanare, și-a băgat și un deget în gura copilului. Viorica este îngrozită că bebelușul s-ar putea îmbolnăvi, iar Mihail îi explică că toată igineizarea ei exagerată este în van, un copil sănătos trebuie să dezvolte anticorpi. 

Poate că datorită acestui scandal măsurile stricte de igienă slăbesc. Pot vedea tot mai mulți vizitatori care vin în sufragerie cu copilul. Familia e mare – unchi, mătuși, verișori, trei rânduri de bunici. Au și o mulțime de prieteni. Aproape în fiecare zi se ivește cineva nou. Pot în sfârșit să observ pe deplin corpul durduliu al copilului și capul său mare acoperit cu păr negru și des. Viorela pare a fi un copil vânjos și sănătos, nu știu de ce mama ei se teme atât că s-ar putea îmbolnăvi. 

Aniversarea de un an a Viorelei este sărbătorită cu un mare chef. Sufrageria este înțesată de o mulțime de oameni care mănâncă, beau și conversează gălăgios. Unora dintre ei li se permite chiar să și fumeze. Țigările sunt o invenție oribilă, o năpastă. Pot simți cum compușii periculoși ai fumului se lipesc de sticla și rama mea, mici cantități de fum se infiltrează în carcasa mea și pot simți cum culorile mele sunt ușor înnegrite. Poate că am absorbit puțin din grijile Vioricăi legate de mențierea sănătății. Indiferent cum ar sta lucrurile, pertecerea este o reușită, chiar și eu sunt nițel amuzat de glumele lor. La un moment dat un oaspete scoate la iveală conținutul pachetului pe care îl adusese cu el. Spre surpriza mea, este un tablou al unei străzi dintr-un oraș, redată în culori mohorâte și linii aspre. Are un pic de spirit autoritar, dar este politicos și atent la tot ceea ce este în jurul său. Mihail agață tabloul cel nou sub mine și invitații sunt de părere că ne completăm în termeni de culori și linii. Ne împrietenim, eu îi mai domolesc asprimea, iar el îmi ține predici atunci când devin prea sentimental. 

La scurtă vreme după aniversare Viorela începe primele tentative de a merge. O văd adusă în sufragerie. E ținută pe după subsuori în timp ce se bălăbănește. E un spectacol frumos, mă simt atins de toate emoțiile ce se nasc în copil și în ceilalți. Îmi place că Viorela este în general un copil liniștit. Plânge rar și deja știe câteva cuvinte – mama, tata, papa, pipi, caca, da. Viorica umblă câteodată cu ea în brațe în timp ce îi explică despre fiecare obiect din sufragerie. Noi, tablorile de pe pereți, suntem descrise și explicate în detaliu. Viorela prezintă un interes special pentru țigani, gîngurește și arată către ei de câteva ori. Aflu că țiganii sunt cel mai vechi tablou din familie, Viorica îi spune fiicei ei că îi era frică de acel tablou în copilăria ei. Credea că țiganii se vor da jos din tablou și o vor răpi. 

Din păcate copilul se îmbolnăvește de giardia, un parazit intesntinal, care cauzează diaree, gaze, crampe și senzație de vomă. Cu toate că Mihail spune că majoritatea oamenilor sunt purtători ai acestui protozor și nu e mare lucru, Viorica începe iar cu menținerea unei igiene stricte și apelează la mai mulți doctori pentru a vedea copilul. Tamp de două luni nu văd copilul și tot ce aud toată ziua e: scaune, pastile, dietă, greață, greutate, vomă, tratament. Obsesia Vioricăi e o teroare împovărătoare pentru toți, inclusiv pentru copil. Mă gândesc că din ciudă Viorela refuză să se facă bine. Într-o zi mă enervez când aud că Viorica vrea să continue regimul deși scaunele copilului sunt normale. Îi este frică că se va întoarce diareea, iar eu pur și simplu încep să plâng. Peisajul cu hambar deja suspină. Tabloul de sub mine este și el supărat dar mă îmbărbătează spunându-mi că grija exagerată a Vioricăi este o dovadă de iubire. 

În cele din urmă Viorela se face bine și pot să o văd iar. Când o aduc pentru prima oară în sufragerie, sunt îngrozit de slăbiciunea și fața ei galbenă. Cât a fost bolnavă a fost hrănită mai mult cu supă de morcovi, despre care se credea că are un efect benefic asupra unui stomac deranjat. Acum chipul ei este un pic sfrijit și are o colorație palid-galbenă. Dar își revine repede și curând începe să meargă de una singură. Pe măsură ce-și însușește limbajul 

devine din ce în ce mai vorbăreață, curioasă și neastâmpărată. Florica, una din verișoarele Vioricăi care vine să aibă grijă de copil cât ea este la muncă, abia poate face față elanului jucăuș al Viorelei. Aproape că este o mică ștrengăriță plină de energie debordantă. Nu am văzut-o să adoarmă vreodată în sufragerie. Trage mai mereu de fusta femeii, întreabă “de ce” cel puțin de o sută de ori și împroașcă cu mâncarea atunci când e hrănită; își umple gura cu lichid și îl scuipă pe săraca femeie; țipă și urlă foarte tare apoi râde când vede că femeia s-a vexat; își distruge majoritatea păpușilor. Jucăriile preferate ale Viorelei par a fi o pisică jerpelită de pluș și un obiect de îmbrăcăminte. E un șorțuleț alb cu gărgărițe roșii și buzunare în formă de frunză. Îi spune “ica-ica” și plânge dacă nu o găsește. 

Totuși, copilul pare să fie normal în preajma părinților. Și atunci când vin musafiri nu țipă sau se vânzolește. În schimb este foarte curioasă, se uită atent la ei cu ochii ei mari și le scotocește în genți, haine și sacoșe. E un pic distantă. Deși le pune o grămadă de întrebări, începe să facă fețe-fețe atunci când e pupată sau ținută prea mult în brațe. Cred că Andra s-a simțit prost atunci când Viorela s-a smuls din brațele ei, a început să urle apoi a scos limba. Tulburarea a dispărut atunci când copilul și-a adus una din jucării și i-a dat-o Andrei. Poate că Viorela nu o place pe Florica și comportamentul ei drăcesc este modalitatea ei de a-și arăta nemulțumirea față de bonă. E o mare diferență între părinți și Florica. Dădaca nu îi cântă, desenează sau spune povești. Ea pare să hrănească copilul mai mult decât acesta are nevoie și e afectuoasă. E posibil ca Viorela să se fi obișnuit să fie ținută în brațe doar atunci când îi este explicat ceva. Am observat cum atât mama cât și tatăl ei o iau în brațe doar atunci când îi vorbesc. Nu i-am văzut să țină pur și simplu copilul în brațe în timp ce fac altceva. Prin urmare Viorela nu este deprinsă să fie pur și simplu îmbrățișaă și nu îi place atunci când oaspeții o cuprind în brațele lor pe nepusă masă. 

Familia are oaspeți aproape în fiecare week-end. Una din cinele lor cu vânat pare să-i fie dedicată unui anumit oaspete, un bărbat pe la vreo șaizeci de ani, ce vorbește folosind deopotrivă cuvinte elevate și grosolane. Mihail face și el gărzi la un spital de urgență unde operează copii. Acest individ pare a fi chirurgul șef de acolo și are o slăbiciune pentru vânat. Ridică în slăvi capturile lui Mihail și cere porții suplimentare. La un moment dat, în timp ce se juca cu Viorela, care îi ciufulea părul, i se adresează dintr-o dată lui Mihail. Îi spune că ar putea fi chirurg cu normă întreagă, pentru că e talentat. Toată lumea a rămas fără cuvinte, cu excepția lui Mihail, care spune că în general îi place să coasă, e o activitate relaxantă, dar nu și-ar schimba viața pe care o are pentru o astfel de carieră. Totuși, spune că se va gândi la această opțiune. Eu presupun că e doar politicos, îmi dau seama din tonul vocii lui că nu e prea interesat. 

Peste câteva zile Florica are o discuție cu mama copilului. Îi spune că este extenuată și că e nevoită să renunțe la a mai sta cu Viorela, pentru că alminteri va sfârși într-un azil de nebuni. Viorica încearcă să o convingă să mai stea puțin, până va lua sfârșit perioada de carantină a Suzanei. Femeia nu este de acord și Viorela este dusă la niște vecini cât timp părinții ei sunt la muncă. Îi cunosc, au venit în vizită de mai multe ori. Copiii lor sunt un pic mai mari și le place să se joace cu cea mică. Între timp am și eu parte de liniște și pace. 

Într-o sâmbătă Mhail vine de la vânătoare mai devreme ca deobicei. Aduce o grămadă de gâște sălbatice, rațe și fazani. Copiii vecinilor îi fac Viorelei o vizită. Toți se năpustesc asupra sălbăticiunilor moarte. Sunt fascinați. Viorela înhață două gâște și se mânjește cu sânge. Apoi bagă o gâscă în căruciorul ei de jucărie și începe să o plimbe prin cameră. Toți râd. Eu sunt dezgustat de acest spectacol morbid. Situația se înrăutățește. Viorela începe să smulgă penele colorate ale unui fazan. Din fericire scârba mea se transformă curând în fascinație. Mihail aduce câteva piuneze, lipici, ac și ață. Meșterește câteva broșe din grămada de pene și le dă copiilor. 

Tatăl natural al Vioricăi, Stelică, vine dintr-un alt oraș ca să aibă grijă de copil până când Suzana va primi rezultatul testului de tuberculoză. E un bătrânel tuciuriu și simpatic. Viorela îl place pentru că se joacă mult cu ea, se scălămbăie, o imită și se întinde pe jos împreună cu ea. Sunetele de animale pe care le scot sunt un pic prea mult pentru mine. Viorela nu pare a fi deranjată în a fi purtată de dânsul în brațe, deși nu vorbește prea mult cu ea. Într-o după-amiază, în timp ce stau amândoi liniștiți și se uită pe fereastră, Viorela își aruncă dintr-o dată jucăria în formă de Pinocchio pe geam. Văzându-i fața uluită a bătrânului începe să râdă cu poftă. El e un om blând, nu se supără și se duce afară să ia jucăria. În momentul în care copilul își vede jucăria adusă, o smulge din mâinile bătrânului și o aruncă râzând iar pe fereastră. Scena se repetă de câteva ori, până când bătrânul obosește și închide fereastra. 

Se dovedește că Suzana e la fel de sănătoasă precum copilul și curând apare iar tărăboiul. Pentru câteva săptămâni pare că noutatea situației ține copilul liniștit. De asemenea bunica Suzana e tare interesată de nepoata ei. Îi spune povești despre regi și regine, aparent pentru a-i stimula copilului judecata. Suzana pune mult accent pe faptul că Viorela trebuie să aibă discernământ în tot ceea ce face. Cred că e cam mult pentru un copil de aproape trei ani, însă știu că Suzana nu a avut de-a face cu țânci. Am aflat de la Nelu că Suzana a adoptat-o atunci când avea nouă ani. Așa că Suzana nu e obișnuită cu cineva atât de mic și o tratează pe Viorela ca pe un adult. Aceasta nu ar fi o problemă pentru mine, Viorela e absorbită de poveștile bunicii ei și nu mă mai deranjează cu țipete și agitație. Numai de s-ar fi rezumat în a-i forma Viorelei simțul moral, așa cum a făcut-o în primele săptămâni. Dar treptat- treptat Suzana revine la obiceiurile ei de a deretica compulsiv. Prin urmare copilul petrece o grămadă de timp singur în camera lui. 

Într-o zi o aud pe bunica indignată cum își mustră nepoata. Viorela a mânjit pereții cu caca. Fapta se repetă de câteva ori și părinții o ceartă pe bătrână că a lăsat copilul singur. Fac gâlceavă timp de o oră sub culorile mele. Suzana spune că o iubește pe Viorela și vrea să o educe cum se cuvine, numai că nu o poate face într-o casă atât de dezordonată. Familia angajează o menajeră. Vine de două ori pe săptămână și de fiecare dată când șterge praful acordă un interes deosebit tablourilor. Pacea mea este serios perturbată de doamna care face curat, de bunica care mă îndreaptă după ce am fost șters și de copilul care urlă. Dacă Viorelei nu i se acordă atenție, atunci începe cu efervescența ei înnebunitoare. 

La aniversarea ei de trei ani Viorela uimește musafirii cu limbajul ei matur și manierele ei proaste. Răstornă intenționat o bucată de tort pe covor și apoi calcă în el. Mama lui Mihail este revoltată însă se liniștește atunci când Viorela spune că îi pare rău pentru ce a făcut și pentru lipsa ei de judecată. Copila este încântată că toată atenția este îndreptată către ea. La un moment dat se așeză picior peste picior pe unul dintre scăunelele ei și începe un discurs despre cum toți ar trebui să o bage în seamă dacă vor ca ea să fie un copil bun. Toată lumea râde și tatăl îi face poze. 

Curând Viorela este trimisă la grădiniță. Aceasta elimină poluarea fonică și restabilește armonia în familie. Au cu regularitate oaspeți la prânz și se duc împreună la picnic și în excursii. Din păcate nu mă pot bucura prea mult de atmosfera frumoasă pentru că Viorica și Mihail încep să să certe foarte des. Ea e geloasă că el vine târziu acasă și îl asaltează verbal. El ripostează și eu sunt uimit de cum sfârșesc prin a se înjura ca niște țărănoi. De câteva ori s-au insultat și în fața copilulului și Viorela îi reproduce câteva expresii răuvoitoare bunicii ei. Suzana e indignată, o ceartă pe fetiță. Degeaba îi explică că un astfel de limbaj este un lucru greșit, căci nu face decât să provoace și mai mult copilul. O ceartă și pe Viorica că nu a fost în stare să-și aleagă un bărbat potrivit. Viorica se aprinde și bătrâna pleacă. Pentru câteva luni nu mai au loc scandaluri. Sărbătorile pascale reunesc întreaga familie în jurul mesei și după aceea Viorica, Mihail și Viorela se duc la familia bucătarului câteva zile bune. Apoi vine vara și călătoresc prin țară. Sunt singur în majoritatea timpului. Vine toamna și la câteva zile după ce Viorela împlinește patru ani, Viorica are acces de furie. E foarte supărată că Mihail a venit încă o dată târziu acasă. De data aceasta vrea să divorțeze. Dar întreaga familie vine peste ea și încearcă să o calmeze. Am ocazia să-l văd din nou pe Stelică. E așa un bătrân simpatic, cu toate că este un om tare simplu. “Copii mei, ați învățat atât de mult, sunteți doctori respectați și vă certați mai rău ca țăranii săraci. Mi-am petrecut mai toată viața la țară și nu am fost mult la școală, dar vă spun că oamenii buni nu se ceartă ca voi. Trebuie că aveți o grămadă de timp liber, poate că nu lucrați îndeajuns. Odată munceam la stână și am văzut că ala care căuta mereu ceartă era ăla care lucra cel mai puțin și mai prost. Liniștiți-vă și terminați cu prostiile”. Sunt așa de mișcat, pur și simplu îi sorb cuvintele, dar să nu uităm că eu sunt un tablou al unui peisaj. 

Viorica e de acord să nu divorțeze. Spune că de dragul copilului. Dar e din ce în ce mai deprimată. Am văzut că are tendința să se deprime mai ales primăvara și toamna, însă acum e mai rău ca niciodată. Încet-încet casa devine o harababură. Când e acasă Viorica fie doarme, fie se ceartă cu Mihail. Trec la violență fizică. Într-o seară Viorica răstoarnă în veceu tava cu mâncare a lui Mihail și el aruncă cu un scaun după ea. Geamul ușii de la sufragerie se sparge și pe mine mă lovește spaima. Viorela pare că se retrage într-o lume imaginară. Din când în când o aud cum vorbește cu prietenii ei fictivi. Cred că lucrurile deja sunt pierdute și familia se va destrăma. Din fericire Viorica este vizitată de o prietenă care este psihiatră și este de acord să înceapă un tratament. Lucrurile se îndreaptă, dar vechile metehne persistă. Încă îmi amintesc cuvânt cu cuvânt o discuție. 

– Ți-am spus eu! Trebuia să fii mai atentă când ți-ai ales bărbatul!, pufăie Suzana plină de ură. 

– Ooo mamă, dar tu nu știi că atunci când e vorba de iubire nu mai sunt alegeri. Pur și simplu îmi iubesc soțul și sunt extrem de rănită că ar fi fost cu alte femei. 

Viorica se lamentează ca un copil. 

– Poate că și tatăl tău o mai fi fost cu altele, dar nu am avut ocazia să mă gândesc la asta. El era atât de bun și de respectuos și mă ajuta mult cu gospodăria. Soțul tău e un dezordonat, lucrurile sunt răvășite peste tot și lui nu-i pasă decât de interesele lui. În afara momentelor în care stați cu copilul voi nu aveți timp doar pentru voi doi. De când s-a născut copilul nu ați mai fost doar voi doi niciunde. Fă ceva! Și atunci când petreceți ceva timp împreună poți să-l rogi frumos să fie mai ordonat. 

Suzana îi face aceste recomandări cu multă însuflețire, dar Viorica îi răspunde cu ciudă.
– Mie nu îmi pasă atât de mult de ordine pe cât îți pasă ție!
– Poate că ar trebui. Creșteți copilul ăsta într-un mediu dezordonat. Asta n-o să îi aducă nimic bun. Și ca să 

faceți lucrurile și mai rele, mai folosiți și cuvinte abominabile de față cu ea. Mi-e prea rușine să mai reproduc ce mi- a spus Viorela. 

Viorela intră în cameră și se uită curioasă la mama și bunica ei. Suzana îi vorbește cu voce mieroasă. – Dragă poți să ne lași singure un pic, avem ceva important de discutat.
– Ce e important? Vreau să știu!
Copila se răstește și Viorica aproape că o imploră să le lase în pace, dar zvăpăiata fată nu se lasă. 

– Te rog, fii un copil cuminte și du-te în camera cealaltă. O să îți spunem mai târziu, după ce terminăm de vorbit. 

– Nu, nu o să îmi spuneți! Vreți doar să scăpați de mine! Vreau să știu despre ce vorbiți. 

– Dacă insiști, uite îți spune acum bunica. Mă cert cu mama ta pentru că aveți o casă dezordonată. Nu e voie să fie așa. Vrei să râdă copii de tine atunci când vin în vizită? 

– Nu, dar doar copiii vecinilor vin aici. Si uneorii copiii prietenilor voștri și verișorii mei. Pot să aduc copiii de la grădiniță? 

Viorela se entuziasmează, dar pe degeaba.
– Nu acum, ci mai încolo când o să fii mare.
Comportamentul lor aberant e ca un cerc vicios și copilul asimilează conduita inadecvată în felul lui. 

Viorela refuză să facă ceea ce i se spune. Nu-și învață poeziile de la grădiniță, îi tratează pe toți ca și cum ar fi slujitorii ei personali, nu dă binețe și așteptă mereu să primească cadouri. Amuzamentul ei e să facă tărăboi și debandadă. Țipă și urlă, ia oale și bate în ele cu linguri doar ca să facă zgomot. Evident că muzica pe care o agrează este popul turbat și new-wave-ul. Viorica i-a pus de mai multe ori dicuri cu muzică clasică, însă nu s-a arătat 

interesată. Ba din contră, a vrut să oprească discul și a stricat aparatul. Din fericire pentru ea, în sufragerie e și un casetofon. Mihail aduce acasă câteva compilații pop și Viorela învață să umble cu aparatul. Ascultă obsesiv aceeași casetă și se bâțâie pe muzica dată tare. E o teroare, mai ales în vacanțe, când nu se duce la grădiniță. Devine din ce în ce mai agresivă atunci când este lăsată singură cu bunica. Viorela o ceartă pe Suzana că nu se joacă cu ea. Suzana ripostează criticând părinții copilului. Spune că nu se poate trăi într-o asemenea dezordine și mizerie, că e nesănătos, pentru minte și corp. Copilul vrea să participe la curățenie, dar bunica nu e de acord. 

– Uite, te ajut și eu, dă-mi o cârpă.
Copila e entuziasmată, însă bunica îi răspunde dezgustată.
– Nu, nu e potrivit ca un copil să facă așa ceva, du-te și te joacă. Ți-am spus de o sută de ori!
– Dar vreau să ajut!
În ciuda rugăminților copilului bătrâna nu se lasă, ba din contră, repede copilul.
– Nu e voie, du-te și te joacă.
– Nu pot să mă joc singură, vino și joacă-te cu mine.
– Nu am timp pentru asta acum. Uite ce-i aici, e un dezastru. Părinții tăi ar trebui să aibă o femeie de servici 

care să vină aici în fiecare zi.
– Nu au nevoie de o femeie de servici, că te au pe tine.
– Ai grijă cum vorbești, obraznico!
– Bine, mă duc să mă joc.
Bunica împăturește niște rufe în sufragerie. Copilul se duce în bucătărie și începe să bată cu lingurile în 

oale. Bunica își pierde cumpătul și se duce să o certe. Viorela continuă și din câte aud, bunica o ia de urechi. Copila începe să urle și să plângă și o îmbrâncește pe bătrână, după care apare în fugă în sufragerie. Bunica vine plângând după ea. 

– Cum îndrăznești să o îmbrâncești pe propria ta bunică?! 

– De ce mă pedepsești așa? Te urăsc când mă iei de urechi. Mi-ai spus să mă duc să mă joc. Am făcut ce mi-ai zis. 

– Ai făcut înadins, știi că un copil normal nu se joacă așa. Nu ți-e rușine de cum te comporți?
– Nu ți-e ție rușine de cum te comporți? Ar trebui să ai grijă de mine și tu ești o femeie de servici.
– Cum îndăznești să spui așa ceva? Eu am fost avocată!
Bunica devine de-a dreptul autoritară, uită că plângea.
– O să-i spun lu’ mama că nu ai grijă de mine. Știu că nu îi place că ești o femeie de servici.
– Fac asta pentru că te iubesc Viorela, vreau să crești în ordine.
– Nu-mi pasă de ordinea ta, vreau să mă joc.
Suzana îmbrățișează copilul după care fac împreună o păpușă din cârpe. Când părinții ajung acasă, sunt 

încântați să o cunoască pe Roza, păpușa cârpită. Dar în zilele următoare bătrâna și copila continuă să se certe. Viorela vrea să iasă afară, Suzana îi spune că nu e nimic bun acolo, doar derbedei și mizerie. Copila spune că îi plac derbedeii, iar ea e unul dintre ei. Bunica îi explică că e un copil deosebit, părinții ei sunt doctori și merită ceva mai bun decât să se joace cu copiii săraci din spatele blocului. Explicația pare să liniștească copilul pentru o vreme. Dar curând apare în fugă, țipă și bate darabana în diverse obiecte. Bătrâna e exasperată și încercă să prindă fetița. Fuge după ea în jurul mesei din sufragerie. În cele din urmă reușește să prindă copila și o trage de urechi. Spre deosebire de alte dăți când a fost trasă de urechi, Viorela nu țipă și nu plânge, ci pur și simplu se duce în camera ei într-o manieră solemnă. Cred că Viorela își plănuiește răzbunarea pe bătrână. Stă în camera ei până aude că bătrâna a ieșit pe balcon. Atunci se năpustește în sufragerie și închide ușa balconului. Ușa aceasta se poate deschide doar pe dinăuntru. Bunica e năucită și nepoata râde în hohote. 

– Te rog Viorela deschide ușa! Te roagă frumos bunica…, spune bătrâna într-un ton mieros. – Vino să mă prinzi acum! Cotoroanțo!
– Te rog Viorela, te implor să îmi dai drumul.
Suzana aproape că plânge. 

– Te rog să vii să mă prinzi acum!
Copila râde satisfăcută.
– Haide Viorela, fii un copil bun, las-o pe bunica înăuntru…
– Nu meriți!
– Stai să vezi ce-o să-ți facă ai tăi pentru asta!
– Nu-mi pasă, tu ești acolo și eu aici.
– Mă aud vecinii… te faci de râs cu comportamentul ăsta. Dă-mi drumul!
– Nu vreau!
– Toată lumea o să iși bată joc de tine, când o să afle despre asta. Și crede-mă pe cuvânt, o să le spun tuturor 

ce copil rău ești. O să te ridiculizeze, o să îți spună că ești o rușine și o batjocură. Nici un copil n-o să se mai joace cu tine. Lasă-mă să intru! 

– Stai acolo că meriți.
Viorela râde și îi face semne obscene bunicii.
– Te faci de râs Viorela. Nu se cade să faci așa ceva. Te rog las-o pe bunica înăuntru.
– Ești o bunică rea, trebuie să stai acolo.
– Oamenii de pe stradă văd că mă ții aici captivă. O să vină și-o să te ia! Copil nerușinat! 

– Nu o să le deschid ușa.
– Chem miliția! Lasă-mă să intru!
Suzana e din ce în ce mai alarmată.
– Și cum o să faci asta? Eși acolo!
– Uite trec niște milițieni acum pe stradă. Mă văd că sunt aici și o să vină să te ia.
– Nu văd nici un milițian. Ești o bunică nebună.
– Oh Viorela te rog! Mă simt rău. Mă doare inima. Cad aici și mor. O să mă ai pe conștiință.
– Minți. Încerci să mă păcălești ca să te las înăuntru.
– Nu Viorela, crede-mă… sunt bătrână și ce-mi faci e prea mult pentru mine. Mă doare inima, o să cad jos! – Ești o mincinoasă!
– Uite îm tremură picioarele. O să cad…
Și Suzana se prăvălește pe podea gâfâind și pufăind. Viorela deschide rapid ușa cu lacrmi în ochi. Imediat 

ce de ușa e deschisă, bunicuța se ridică instant de pe podea și o apucă pe Viorela de păr. O zmucește de câteva ori, copilul rămâne perplex și începe să suspine. Apoi se duce în camera ei fără a mai scoate un cuvânt. A doua zi se poartă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Timp de o săptămână am parte de ceva liniște cu toate că de fiecare dată când le aud vorbind ceva mai răstit mă tem că va avea loc un nou spectacol ce-mi va rupe inima. Din nefericire temerile mele se adeveresc, într-o după-amiază Viorela își închide iar bunica pe balcon. Bătrîna nu poate convinge defel copilul să îi dea drumul. Suzana cerșește și imploră, amenință cu scenarii rușinoase, amenință cu miliția, mimează un atac de cord apoi începe să urle după ajutor. Viorela îi spune că e rușinos ca un om mare să urle în asemenea hal. Bunica începe cu reproșurile. 

– În viața mea nu am văzut un copil ca tine. Maică-ta era un înger. Tu ești răutatea întruchipată Viorela! Ești un copil insuportabil. Tu chiar vrei să mă omori. O să mor și o să mă ai pe conștiință. 

– Nu o să mori, doar te prefaci. 

Viorela pare plictisită și cască în timp ce o privește fix pe bunică. Trebuie să îndur în tăcere purtarea lor. Mi-aș dori să nu fi fost aici. Din păcate sunt, lipsit de cuvinte și prizonier în rama mea. Mi-aș fi dorit să fi putut vorbi. Să le spun că nu sunt în toate mințile, comportamentul lor este prostesc și răutăcios; cât de binecuvântate sunt penru că pot umbla și vorbi iar ele aruncă aceste daruri umane în vidul răutății. Dar eu nu mă pot mișca așa că trebuie să suport spectacolul lor grotesc. 

– De ce vrei să mă omori Viorela? Tu nu ai conștiință? O să mor aici din cauza ta. Lasă-mă să intru!
– Nu! De ce m-ai păcălit? Crezi că sunt proastă? Meriți să stai acolo până înțelegi că ești o bunică rea.
– Tu ești un copil rău și vrei să mă omori. O să mor!
Suzana se vaită de ți se rupe sufletul.
– Poți să mori cât de mult vrei.
Viorela pare foarte stăpână pe sine, nu are nici o inflexiune a vocii. Iese din sufragerie și nu știu ce face 

timp de o oră. Revine cu o față aspră și i se adresează cu hotărâre bunicii.
– Uite bunico, mie îmi pare rău că te-am închis pe balcon. Vreau să-ți dau drumul, dar mi-e frică că mă vei 

lua iar de păr. Și data trecută chiar m-a durut. Știi cât de mult urăsc să fiu luată de păr… – Nerușinato! Lasă-mă să intru pentru numele lui Dumnezeu!
– Dacă țipi și urli nu te las.
– Lasă-mă să intru! Vrei să mor? O să mor! 

– Trebuie să îmi promiți că n-o să-mi faci nimic când îți dau drumul.
– Bine, își promit! Lasă-mă să intru!
– Nu te cred, data trecută m-ai păcălit. Am spus că îmi pare rău că am fost un copil rău și obraznic.
– Te rog Viorela… îmi pare rău. Lasă-mă înăuntru, îngheț aici!
– Juri că n-o să-mi faci nimic?
– Da, jur! Acum lasă-mă să intru!
– Pe cuvântul tău că n-o să-mi faci nimic?
– Ai cuvântul meu de onoare! Știi cât este de important să ai caracter, să fii o persoană de încredere.
Bunica pare că s-a detașat de furie și manipulare și vorbește serios. Viorela deschide ușa balconului, bunica 

intră și nu își vorbesc deloc. Pielea bătrânei pare să aibă o tentă vineție. E luna decembrie și balconul nu are ferestre. Începe să strănute și să tușească. Părinții Viorelei ajung acasă. De cum intră pe ușă, copila și bătrâna îi bombardează cu insultele pe care și le adresează una celeilate. Mihail izbucnește în râs când aude că bunica a fost închisă pe balcon. Viorica îl înghiontește delicat și îi șoptește ceva la ureche, după care începe o predică. 

– Viorela, nu trebuie să îi faci așa ceva bunicii tale, e lipsit de respect. Sunt foarte dezamăgită de comportamentul tău… 

– Dar…
Copilul înceracă să spună ceva și are lacrimi în ochi.
– Nici un dar! Lasă-mă să termin și apoi poți să-mi spui ce vrei. Ai făcut ceva foarte greșit. Nu trebuie să 

închizi pe nimeni pe balcon dacă te supără. Ea este bunica ta și ar trebui s-o respecți pentru toată grija pe care ți-o poartă. Dacă te deranjează atitudinea și comportamentul ei, poți să ne spui nouă. Nu ai voie în nici o circumstanță să închizi pe cineva undeva. Este total greșit să închizi pe cineva. Nimeni nu are voie să facă așa ceva. Te-am închis noi undeva când ai făcut ceva rău? 

– Nu m-ați închis… dar ea… 

– Știi că bunica ta e bătrână. Afară este frig și s-ar putea ca ea să se îmbolnăvească. Ar trebui să te simți rușinată și să nu mai faci niciodată așa ceva. Niciodată, înțelegi?! 

Mihail intervine și el pe un ton ridicat. Însă îl întrerupe chiar bunica.
– Ai demonstrat multă răutate, dacă ți-am fi făcut și noi la fel ție?
– Haide, las-o în pace, știe că a greșit. Deja mi-a cerut iertare… îi pare rău…
– Acum două minute spuneai că e cel mai rău copil din lume și acum îi iei apărarea?
Viorica e contrariată. Mihail i se adresează Suzanei.
– Și ție ar trebui să-ți fie rușine. I-ai spus de mai multe ori că te va omorî. Nu îi spui așa ceva unui copil de 

cinci ani. Plus că ai mimat o criză. E total inadecvat pentru o doamnă respectabilă ca tine.
– Haide Mihail ce-o să mai înțeleagă copilul acum? Viorela nu trebuie să te mai porți așa niciodată!
Copila face ochii mari, îi apare un mic zâmbet în colțul gurii și îi răspunde mamei.
– Mă tratează ca pe o mobilă. Nu am voie niciodată să o ajut și îmi spune că copiii de afară sunt derbedei 

săraci și nu îmi dă voie să mă joc cu ei.
– Suzana lasă copilul să fie copil, ar trebui s-o scoți mai des afară și să o lași să se joace ca un copil 

obișnuit…
Mihail nu apucă să își termine fraza, căci îl întrerupe Viorica. Pare să aibă o undă de teamă în voce.
– Dar este foarte mică și s-ar putea răni, majoritatea copiilor care vin în spatele blocului sunt mai mari ca 

ea…
– Las-o să fie un copil normal, toți mai cad și se mai julesc din când în când, nu-i mare lucru.
Când aude aceasta Viorelei pare că îi vine inima la loc, uită de lacrimi și începe să-și insulte iar bunica. 

Care se înfurie iar.
– Lu’ bunica îi pasă doar de curățenia ei. Vrea să fiu și eu o mobilă. Să stau fără să mă mișc toată ziua. E o 

femeie de servici proastă.
– Copil nerușinat! Cum îndrăznești? 

– Ești o bunică rea, nu îți pasă de mine.
– Îmi pasă prea mult de tine, vreau să crești într-un mediu curat și ordonat.
Viorica îi spune bătrânei că un copil are nevoie de atenție, ceea ce o provoacă iar pe copilă.
– E o femeie de servici proastă!
Și se postează în fața bătrânei și scoate limba. Bătrâna ia foc și vrea s-o apuce de ciuf. Viorica le separă. 

Mihail spune din nou că fetița are nevoie să stea mai mult pe afară. Viorica spune că cea mică ar putrea răci, acum că e decembrie. Suzana începe să se plângă de dezordinea din casa lor. Mihail se duce la bucătărie. Bătrâna se ceartă iar cu micuța. Viorica pare deranjată de plecarea la bucătărie a lui Mihail și se duce după el. Încep să se certe, dar nu aud ce spun pentru că Viorela începe să bată în geamul ușii de la sufragerie în timp ce Suzana țipă la ea. Peste câteva minute revin părinții. Au decis că Suzana nu va mai avea grijă de Viorela. Bunica și nepoata par să fie mulțumite și satisfăcute de această decizie. Pentru o vreme e un soi de armonie în familie, se înțeleg bine, deși mai apar dispute din când în când. Viorica încearcă împreună cu Mihail să cultive bunele maniere al copilului. Viorela mănâncă urât, împroașcă cu mâncare, pătează fața de masă, plescăie, râgâie, trage vânturi și este obraznică cu anumiți oaspeți. De exemplu scotocește geanta surorii lui Mihail, găsește rujul și îl strică în timp ce încearcă să se dea cu el pe buze. E muștruluită, dar le topește inimile când le spune că voia să fie frumoasă ca mătușa ei. Dar totodată își dorea să o salveze pe mătușa ei, ca să nu mai facă mizerie. Adică a distrus rujul pentru ca mătușa Carmen să nu mai lase urme pe obrajii ei, pe pahare și pe șervețele. Eu cred că a născocit la repezeală o scuză ca să scape de ceartă. 

Suzana nu mai vine să stea cu Viorela când mama ei este de gardă, așa că Mihail ia fetița cu el la consultațiile pe care le mai dă la domiciliul copiilor. Se iscă o ceartă atunci când Viorica află. Îi este frică că Viorela s-ar putea îmbolnăvi. Mihail încearcă să o convingă că a vedea alți copii și familiile lor este un lucru bun pentru fiica lor. I-ar spori nivelul de înțelegere pe care îl are asupra lumii și i-ar întări sistemul imunitar. Mama nu mai are ce să zică. Mai mult, treptat micii pacienți ai lui Mihail încep să fie consultați și aici, în sufragerie. Am ocazia să observ tot felul de copii și familiile lor. Viorela pare că a moștenit abilitatea tatălui ei de a se înțelege foarte bine cu micii omuleți. Sau poate că îl imită pe tatăl ei. Sau, mai bine, amândouă. 

Viorica și Mihail încep să o ducă pe Viorela și pe la diverse muzee. Fetița pare că a dezvoltat o fascinație pentru muzeul de istorie naturală. Îi tot roagă să o ducă acolo. În acel muzeu a aflat că bebelușii nu vin pe lume aduși de barză. Viorica insistă în a-i spune copilului că într-adevăr bebeii sunt aduși de barză, deși Mihail i-a explicat fetii cum stau lucrurile atunci când o femeie însărcinată a venit aici la consult cu al ei copil de trei ani. 

Într-o zi după ce au fost aici o bunică cu nepoata ei, Viorela întreabă de Suzana. Spune că o vrea înapoi pentru că îi este dor de ea și promite că va fi respectuoasă cu bătrâna. Când se revăd sunt martorul ueni explozii emoționale, se îmbrățișează, spun că le pare rău pentru ce au făcut și că se iubesc foarte mult. O vreme se înțeleg bine, Suzana încearcă să o învețe alfabetul pe copilă. Fetiței îi lipsesc atenția și răbdarea, abia învață să-și scrie numele. Energia ei debordantă pare să nu o lase să fie atentă și să stea jos mai mult de cinci minute. Treptat încep să reapară și vechile probleme, încep să se certe pe dezordine, debandadă și lipsa de atenție. Se blamează reciproc. Viorela spune că Suzana o neglijează din cauza programului ei de curățenie și bunica spune că nepoata se neglijează de una singură pentru că nu e atentă la nimic mai mult de cinci minute. E un suiș și un coborâș permanent de pedepse și recompnese, acum spun cât de mult se urăsc una pe cealaltă și apoi spun că le pare rău și se iubesc. Bătrâna vorbește de moarte mai des ca înainte. Aproape de fiecare dată când este deranjată de comportamentul nepoatei spune că Viorela vrea să o omoare. Odată fata s-a enervat atât de tare că bunica a zis de prea multe ori că 

vrea să moară, încât i-a înhățat mâna și a mușcat-o până i-a dat sângele. Femeia ia foc, înjură copilul și îl scuipă. Viorela o scuipă înapoi și încep să se îmbrâncească. Noroc că vin părinții. Când decid să le despartă, intezicându-i bătrânei să mai vină la nepoată, cele două scandalagioacie încep să plângă și își cer iertare pentru faptele lor urâte. Nu vor să stea despărțite, Suzana spune că o iubește pe Viorela și Viorela spune că o iubește pe Suzana. Bunica continuă deci să aibă grijă de nepoată. Pare că scuipatul li s-a împământenit ca obicei prost. Ajung ca de fiecare dată când se ceartă să se și scuipe. Este o manifestare care îmi repugnă. 

Ca de obicei, Viorela vrea să ia parte la procedurile de curățenie ale bătrânei. I se interzice și face cel mai îngrozitor lucru din întreaga ei existență. Înșafacă o lingură din chiuvetă, fuge cu ea în sufragerie, în timp ce îi spune buncii că e proastă și nu este în stare să-i ia lingura. Evident că bătrâna prinde copila, îi ia lingura și o trage de urechi. Viorela reacționeză neașteptat de bine, spune chiar și că îi pare rău. Suzana se duce pe balcon să scuture o față de masă. Viorela se duce a bucătărie și revine cu aceeași lingură. Începe să țipe că Suzana e proastă și nu poate să-i ia lingura. Bunica se năpustește și apucă lingura. Se aude un țipăt îngrozitor de durere. Lingura fusese încinsă la aragaz. Văd că amândouă au lacrimi în ochi. Viorela e speriată, îi pupă mâna bunicii și spune că îi pare foarte rău, nu și-a dat seama ce durere poate să facă o lingură încinsă. Plâng amândouă minute bune. După acest incident oribil, încep să se poarte mai normal, uită chiar și de scuipat. Suzana încearcă în zadar să o învețe pe Viorela să citească. Copilului acestuia chiar îi lipsește răbdarea, e un ghem de agitație și repezeală. 

Viorica și Mihail se hotărăsc să renoveze apartamentul, nu a mai fost zugrăvit de când bătrânii l-au cumpărat. Aceasta se întâmpla acum aproape douăzeci de ani. Viorela este trimisă timp de mai bine de o lună, în fiecare vară, la o familie de sași dintr-un sat de pe lângă Brașov. Aduc copilul acasă împreună cu sasul, Walter, care este zugrav. Stă aici o săptămână și toată casa este întoarsă pe dos. Înțeleg ce-i aia precizia nemțească. Omul vrea să zugrăvească camerele una câte una, insistă să aibă aceeași culoare și motive și se trezește în fiecare zi la șase dimineața. Doarme aici în sufragerie și sunt cam deranjat de sforăitul lui. Imediat după ce se trezește se întinde, vreo zece minute face niște exerciții fizice ciudate și apoi se duce la bucătărie ca să-și prepare micul dejun. Apoi îi trezește pe toți ceilalți, care oricum stau acasă ca să participe la renovare. Începe cu camera copilului, toată mobila și toate fleacurile sunt aduse aici în mijlocul sufrageriei. Sunt mai mulți saci plini cu jucării și mă întreb ce o face Viorela cu toate, nu am văzut-o să aducă prea multe jucării pe aici. Mai sunt și aporoape o duzină de icoane ortodoxe vechi și un tablou cu crizanteme. Toate erau pe pereții camerei copilului. Tabloul e o pictură naivă, așa că e în totalitate mort. Icoanele sunt niște creații mohorâte și obtuze, tot ce pot face e să șoptească rugăciuni în continuu. Din câte am înțeles icoanele sunt moștenire de familie, stră-stră bunicul lui Mihail fusese preot. Una din ele o arată pe mama Lui Hristos care are trei mâini. Mă trec fiorii când îmi dau seama că are trei mâini. În două zile se trece la dormitor, grămezile sunt înlocuite de niște grămezi mai mari plus două tablouri. Unul prezintă un buchet uriaș aflat într-o oală cenușie. Din buchet cade un trandafir pe un fond maro-negru. E o pictură gravă, rafinată și totodată ghidușă. Eu cred că este cam schizofrenică. Al doilea e un peisaj al unei livezi înflorite ce radiază speranță și reflecție. E un fel de șaman care îmi vorbește în ghicitori. Încerc să mă împrietenesc cu el ca să aflu mai multe despre Mihail și Viorica. Degeaba, tot ce îmi spune peisajul e “nasul tăiat, picioarele tăiate; strânsă într-o rochie festivă roșie; apoi apare eliberarea, apoi apare libertatea, e bine să oferi sacrificii în credința ta”. Nu înțeleg nimic e prea alambicat. Îmi îndrept atenția către buchet. Acesta începe să îmi descrie în detaliu viața sexuală a lui Mihail și a Vioricăi. Prezentarea explicită a unui subiect sexual e prea mult pentru un peiaj cu case așa că îl rog să se oprească. Ceea ce din fericire face. 

Walter trece la sufragerie și eu sunt depozitat împreună cu celelalte tablouri în camera Viorelei. E un loc însorit, liniștit și tare înghesuit. Există o canapea mare, o bibliotecă mare plină cu cărți medicale, patul copilului, un birou mare cu o stivă enormă de cărți pentru copii și o ladă mare de lemn acoperită cu tot soiul de jucării, chiar sub fereastră. Deasupra patului atârnă trei icoane, strania Maică a Hristosului cu trei mâini e una dintre ele. Se pare că au renunțat să le mai agațe pe toate. În spatele ușii e tabloul naiv. Între peretele cu fereastra și bibliotecă e lăsat un spațiu de vreo treizeci de centimetri care este îndesat cu pungi de plastic care adăpostesc dumnezeu-știe-ce. Walter doarme și el o noapte pe canapea, iar eu am ocazia să văd ce insomniacă e Viorela. Ea continuă să vorbească cu Walter multă vreme după ce acesta a dormit, după care iese din pătuț, își scoate olița de sub pat și face pipi. După aceea se plimbă o vreme prin cameră și bea niște apă dintr-o cană pe Viorica a lăsat-o pe birou special pentru ea. Apoi se bagă iar în pat. Curând se dă iar jos din pat, mai face un pipi și în cele din urmă adoarme. Se trezește înaintea lui Walter și începe să îl deseneze pe mână cu o cariocă. El se amuză și îi spune că dacă chiar vrea să deseneze ceva, poate să îl ajute pe el cu pereții. Chiar cred că acest copil are nevoie să înceapă un sport sau orice altceva ce i-ar consuma într-o manieră mai bună energia excesivă pe care o are. 

O doamne! Am scris zece ore în continuu și nici măcar nu am ajuns să spun în ce circumstanțe am dobândit puterea de a-mi stăpâni proprietara. Am ruminat la povestea aceasta ani întregi, a deja acolo, înăuntrul meu, cuvânt cu cuvânt. Însă din păcate nu o pot termina acum. De obicei proprietara mea doarme cam șase ore în fiecare noapte. Ar fi trebuit să se trezească azi dimineață la șapte și acum e aproape miezul zilei și ea încă tastează în Word sub comanda mea. Desigur, pot să o țin aici până termin. Dar, în primul rând cred că sunt câteva sute de pagini de scris și asta s-ar putea să ia zile, poate chiar și săptămâni. Corpul ei ar fi distrus. Și în al doilea rând, deja i-am răpit cinci ore din existența ei. 

Viorela! Îmi pare rău. Te rog nu te supăra și te rog nu șterge aceste pagini. M-aș simți binecuvântat dacă le- ai lăsa așa și mi-ai da voie să continui în fiecare noapte. Poate crezi că existența mea este anostă și de aceea am pus stăpânire pe tine și am scris asta. Eu doar am vrut ca tu și alți oameni să știți câte lucruri poate experimenta un obiect pietrificat cum este un tablou. Când oamenii se gândesc că viețile lor sunt plictisitoare și neîndestulătoare, ar putea 

să-și dubiteze sentimentele amare. Pur și simplu să se uite în jurul lor și să se bucure de lume. Și să-ți amintești că te poți mișca. Sau ești în stare de pietrificare completă, așa cum sunt eu? 

Dragul meu tablou, sunt absolut fascinată de propria mea poveste. Te rog să continui să o scrii. Abia aștept să citesc mai departe. Îți solicit respectos să-ți restrângi stăpânirea la maxim patru oare. Astăzi m-am simțit puțin obosită, de obicei simt așa ceva doar atunci când sunt bolnavă. Spor la scris! 

Draga mea Viorela, sunt atât de fericit. Dacă aș fi putut, aș fi sărit din rama mea și m-aș fi tăvălit pe covor, așa cum făceai tu când erai mică. După ce-mi citești munca noctrună, simte-te liberă să mă întrebi sau să-mi sugerezi orice. Dar acum mă voi întoarce la treabă. 

………………………………………………………………………………………………………………………….. 

În câteva luni Viorela se duce iar la grădiniță. Cu toate că se pare că este o grădiniță în limba germană, nu am auzit copilul vorbind în germană. Abia dacă recită “Ein, zwei Polizei, drei, vier Ofizier, fünf, sechs, alte Hex, sieben, acht, gute Nacht, neun, zehn, schlafen gehen” și “ringel, rangel Rosen, schöne Aprikosen, Veilchen und Vergiss-man-nicht alle Katzen setzen sich”, atunci când vrea să obțină ceva de la părinții ei. Am auzit-o salutându-l pe Walter în germană. Când a fost întrebată de ce nu vorbește în germană a spus că mai întâi trebuie să îl învețe pe Walter româna și apoi va învăța și ea germana. A fost un răspuns bombă, toată lumea a râs, iar părinții le-au tot povestit o vreme pățania musafirilor care mai veneau pe aici. 

Într-o zi Viorela vine acasă cu educatoarea ei. Priscilla, o doamnă severă, are propria ei mică afacere, și-a transformat sufrageria într-un spațiu de îngrijit copii. Aproximativ doisprezece copii învață și se joacă acolo. Îi mai duce și afară, în parcul de lângă blocul ei. La prânz le încălzește mâncarea, care este adusă de părinți dimineața, împreună cu copii. Fiecare părinte vine cu mâncarea pentru copilul său. După ce mănâncă îi pune să se odihnească, apoi se trezesc, se mai joacă o vreme, până vin părinții să îi ia. Priscilla e unicul angajat. Știu toate acestea pentru că Viorica a avut grijă să le enumere și să le laude. Viorica încearcă să o convingă pe Priscilla să își continue treaba. Priscilla nu se lasă înduplecată, ea venise special să îi ceară sfatul Vioricăi într-o problemă medicală. Viorica se îngrijorează, nu știe ce va face cu fetița, îi sugerează femeii chiar să angajeze pe cineva care să o ajute. Educatoarea îi spune că fata poate fi trimisă la o grădiniță obișnuită, îi poate recomanda mai multe doamne care lucrează în diverse grădinițe de stat. Mama nici nu vrea să audă, îi e frică de acele grădinițe, crede că acolo progeniturile sunt prost hrănite și educate. Plus că fiind colectivități mari, orice copil se îmbolnăvește mai ușor. Viorica e de părere că fata ei e un copil sensibil și fragil care are nevoie de program și mâncare specială. 

Viorica discută cu Mihail despre ce este de făcut cu fata lor. Tatăl spune că ar trebui trimisă la niște cursuri de înot pentru că are o tendință către scolioză și înotul întărește mușchii spatelui. Viorica nu este de acord pentru că îi este frică că fata va răci pentru că va ieși udă afară. Mihail spune că orice sport ar fi bun, mama pomenește de balet și dansuri și în cele din urmă ajung la concluzia că nu are cine să ducă și aducă copilul de la cursuri. Ei lucrează de dimineața până după-amiaza târziu și Suzana e prea bătrână ca să mai meragă pe distanțe lungi cu Viorela, care e un copil tare greu de gestionat. Se smucește de lângă oricine, aleargă, țipă, caută prin gunoaie și înșfacă orice pisică sau caine care îi iese în cale. Așa că spre oroarea mea Viorela este iar ingrijită de Suzana. Ca de fiecare dată, la început se înțeleg foarte bine. Apoi începe iar debandada. Viorela e mult mai neastîmpărată ca înainte, cu toate că bunica o scoate afară timp de mai multe ore în fiecare zi. În timp ce bunica ei deretică prin casă, copila se duce în bucătărie și lasă apa să curgă după ce acoperă scurgerea cu un burete. Bunica este îngrozită de șuvoiul de apă care uneori ajunge chiar până în hol și se blesteamă pe ea însăși că a fost uitucă cu apa și buretele. 

Trăznaia se întâmplă de câteva ori, până când Suzana realizează că nepoata ei este cea care pune buretele în scurgere și dă drumul la apă. Toată familia o muștruluiește pe Viorela pentru fapta ei și ea promite că nu o să mai facă. Dar își începe activitatea piromană. Mai întâi pune mici hârtii și șervețele pe aragazul aprins, iar apoi după ce Suzana dojenește mirosul atroce, fură chibritele și aprinde mici flăcări prin toată casa. Mi-e frică că apartamentul va lua foc și îmi va arde hârtia. Suzana reușește să o convingă se renunțe la acest obicei îngrozitor. Pentru că îi dă voie să gătească pentru jucăriile ei. Viorela are deci o nouă îndeletnicire. Vine acasă cu propriile ei cumpărături – frunze, flori, iarbă, semnițe ciudate pe care le adună de prin parc. Mai întîi vine cu ele în sufragerie, să le prezinte jucăriilor cum arată viitoarea lor masă înainte de a fi gătită. Apoi se duce la bucătărie, le spală și le pune la fiert într-o crăticioară. Sub supravegherea atentă a bunicii. După care vine în sufragerie cu mâncarea pentru jucării, le povestește cum a gătit și se face că le dă în gură. De fiecare dată prepară ceva diferit și inventează nume pentru fiecare creație. Din păcate minunea nu durează mult, această activitate amuzantă este dată uitării. Viorela nu mai vine acasă cu diverse “cumpărături” dar începe să se costumeze și să joace diverse roluri pentru bunica ei. Toate rudele sunt imitate și ironizate. De asemenea și câțiva vecini, prieteni de familie sau pacienți ai lui Mihail. Viorica e tare deranjată că fiica ei îi scormonește dulapul, i-a rupt un șirag de mărgele și i-a șolcăiat o pereche de pantofi cu toc. 

Probabil că pentru a-i mai calma energia nestăvilită, Viorica e în sfârșit de acord ca fata ei să iasă afară de una singură. Mihail i-a spus de mai multe ori că nu are ce să se întâmple rău, parcul în care se jocă e chiar sub fereastra dormitorului lor și poate s-o strige pe Viorela ori de câte ori vrea, așa cum fac și celelalte mame cu ai lor copii. Fetița este încântată, vine iar acasă cu felurite “cumpărături”, însă nu le mai gătește, spune că are nevoie de provizii pentru iarnă. Așa că balconul de aici de la sufragerie este ticsit cu tot felul de ierburi puse la uscat pe ziare. Într-o zi aduce acasă un pui de pisică pe care l-a găsit pe stradă. Vrea să-l păstreze, însă Viorica este îngrozită de toate bolile pe care le poartă o pisică vagaboandă. Mihail spune că animalul poate fi dus la doctor și vaccinat, însă ea 

nici nu vrea să audă și duce pisica afară cu mâna ei. În altă zi Viorela vine acasă cu o fată pe care a cunoscut-o în parc. O cheamă Mihaela și pare a fi mai mare. O simpatizează pe cea mică și încearcă să o învețe un joc ce este foarte popular printre copiii din cartier. Viorica nu pare deloc încântată de prezența ei, face grimase când o întreabă dacă vrea să o servească cu ceva. Bănuiesc că fata își dă seama că nu este dorită de mamă, mulțumește și pleacă. Imediat după plecarea ei mama începe să-i reproșeze destul de violent fiicei ei că a avut tupeul să aducă oameni necunoscuți în casă. Mihail încearcă să o calmeze, dar e în zadar, Viorela este pedepsită, timp de o săptămână nu are voie deloc afară. 

Suzana află cu nora unei prietene de-a ei taman ce a deschis o grădiniță similară cu a Priscilei, doar că în engleză. Așa că Viorela începe să fie dusă acolo în fiecare dimineață. În câteva luni am ocazia să-i văd și educatoarea. Într-o duminică apare o femeie înaltă și blondă împreuncă cu doi băieți. Amândoi au cam vârsta Viorelei. Toată lumea îi spune Missis, inclusiv copii ei. E o femeie dinamică și hotărâtă, nu pare severă dar e cam autoritară. Îi place să vorbească despre copiii pe care îi are în grijă, pot spune că și-i reprezintă ca și cum ar fi ai ei. Sau poate că exagerează un pic pentru că vrea să le facă pe plac părinților Viorelei. Vorbește și despre comportamentul copilei. Viorela preferă să nu se implice în activitățile de grup, stă și îi observă cu mare atenție pe cei care participă. Pentru ca apoi, după ce toată lumea a terminat activitatea, să înceapă să le scoată în evidență greșelile și scăpările. Missis spune că atunci când face asta Viorelei i se poate citi mulțumirea în ochi. De asemenea îi place să iște ceartă, mai ales cu băieții, pe care îi necăjește ori de câte ori are impresia că Missis nu o vede. Poate că de aceea cei doi băieți o ignoră pe Viorela în majoritatea timpului în care sunt aici. 

Când vine vara, Viorela este trimisă pentru a patra oară la familia de sași. Părinții nu se mai duc s-o ia de acolo, mă trezesc că apare împreună cu toată familia Mattes. Stau aici câteva zile, au nevoie să se ocupe de actele necesare plecării lor în Germania. Hilde, soția lui Walter, și copii, Marlene și Bruno, sunt drăguți, ordonați și o o frumoasă legătură de familie. Nu înțeleg ce își vorbesc, dar tonul vocii lor pare cald și calm, deși limba lor pare destul de aspră. Când Viorela le face diverse năzbâtii, ei au răbdare să îi explice cu blândețe că face ceva greșit, drept urmare cât timp stau aici copilul nu țipă atât de mult ca de obicei. Cunosc majoritatea familiei pe al cărei perete atârn și deși se înțeleg destul de bine au obiceiul de a ridica vocea și a-și mai reproșa lucruri. De asemenea când povestesc, glumesc și se distrează, tonul vocilor lor este mai ridicat în comparație cu cel al acestei familii. Poate că este o diferență culturală cu privire la manierele sociale. Dacă ar fi să îi compar pe Mihail și Viorica cu Walter și Hilde, aș spune că sașii sunt mai afectuoși. I-am văzut pupându-se și îmbrățișându-se de câteva ori, în timp ce Viorica și Mihail nu fac asta, cel puțin de când s-a născut Viorela. 

Marlene face din lână o bufniță pentru fetiță. Mai întâi prinde strâns mai multe fire în două legături, una pentru cap și cealaltă pentru corp. Apoi le taie cu foarfeca, dându-le o formă rotundă, până când arată ca două pampoane. După care le coase, prinde și o agățătoare, lipește ochii, nasul și gura făcute din mici bucăți de piele. Viorela este fascinată de această bufniță de lână și îl întreabă pe Bruno ce o să meșterească pentru ea. Bruno se amuză de această cerere și începe s-o înghiontească pe fetiță. Ea îl înghiontește înapoi, el începe să o gâdile și ea începe să urle. Din fericire se calmează mai repede decât m-aș fi așteptat. Dar în timp ce Bruno nu este prin preajmă îi caută prin lucruri și pune câteva din casetele lui în geanta lui Walter. Bruno îți caută disperat casetele, o învinuiește pe Viorela pentru lipsa lor și părinții săi îi spun să se calmeze pentru că este posibil ca să le fi lăsat acasă. Nu-i trece prin minte să caute în geanta lui Walter. Bruno rămâne supărat pe Viorela până la plecare. Walter și Hilde o iau pe Viorela între ei înainte de a pleca și îi spun că trebuie să fie un copil bun și disciplinat, să fie atentă și sârguincioasă la școala pe care o va începe curând. Și să îi respecte pe cei din jurul ei. Îi urează să aibă noroc în viață, să ajungă o femeie responsabilă și bună și să aibă o familie unită și copii frumoși atunci când va crește mare. După ce îi ascultă cu atenție Viorela are un moment de tăcere după care îi întreabă când vine să-i viziteze în Germania. 

Viorela abia așteapă să-și poarte ghiozdanul care i-a fost dăruit de unul dintre prietenii lui Mihail. E cu verde și roz fosforescent. După prima ei zi de școală îi spune Suzanei că nu-i plac toți copii, care sunt derbedei săraci și urâți, băncile școlii care sunt mâzgălite și murdare, sau că trebuie să stea nemișcată timp de o oră. Bunica îi explică cât de important este să aibă o educație și să se integreze într-un grup. Viorica o ajută pe fata ei cu temele, dar nu prea mult, pentru că are la rândul ei de studiat. Și-a început doctoratul și masa din sufragerie este umplută cu mormane de cărți și hârtii. În majoritatea timpului Viorica e absorbită de studiile ei și casa arată mai dezordonată ca niciodată, însă de data aceasta Suzana nu îi reproșează nimic, pare că își dorește să aibă o fiică ce are doctoratul în științe medicale. Nu pot spune același lucru și despre Mihail. 

– Asta-i tot ce avem la cină?
Pare de-a dreptul deazmăgit și să uită rugător la soția care răsfoiește un manual de neurologie.
– Știu că ești un bucătar talentat așa că sunt sigură că poți încropi ceva din ce este în frigider.
– Toată ziua te îngropi în hârtiile astea!
– Asta e treaba mea acum și chiar îmi place.
Viorica își ridică privirea din carte și se uită drept în ochii lui Mihail. Mihail se uită dezgustat la ea. Apare 

fata și le cere ajutorul la teme.
– Ești atât de drăguț să o ajuți tu un pic?
– De ce nu te duci tu să o ajuți?
– După cum vezi am ceva de făcut …
– Nu înțeleg la ce îți folosește activitatea asta de academician. – Ce este un academician?
Copilul degeaba întreabă căci nu i se răspunde. 

219 

– E o muncă interesantă care pare să mă împlinească.
– Te împlinește că locul ăsta arată cum arată?
– Nu te-ai plâns până acum de dezordine. Ce-i cu tine?
– Nimic. Doar mă întreb dacă tu chiar ai nevoie de doctorat. Ai o familie și o slujbă, nu îți este de ajuns?
– Oamenii trăiesc și învață. Poți să-ți începi și tu doctoratul, șeful ți-a zis că ți-ar prinde bine. Dar cred că 

ești prea leneș.
Viorica pare dezamăgită. Copilul iese din cameră fără să mai spună un cuvânt.
– Nu-i de ajuns că o neglijezi pe Viorela?
– Se descurcă, are propria-i precupare acum, a început școala.
– Dacă îmi încep și eu doctoratul cine o să o ajute la teme.
– Nu o ajuți nici măcar acum. Putem angaja pe cineva care să o ajute.
Nu știu dacă Mihail s-a dus la temele Viorelei sau să își gătească pentru că a închis ușa în urma lui și nu am 

auzit nimic. Tensiunea e în aer. Pentru o vreme Mihail pare împăcat, o scoate des afară pe fata lui. Dar îi tot reproșează Vioricăi că studiază prea mult. Viorela devine din ce în ce mai tăcută, pare că nu îi place deloc școala. Adesea o văd într-o stare de apatie, se bâțâie ore întregi în timp ce se uită în gol. Din când în când mai spune câte ceva, ca și cum ar fi cineva lângă ea. În general sunt expresii scurte precum “da”, “trebuie să mă asculți”, “trebuie să faci așa cum îți spun”. Presupun că își construiește diverse scenarii în minte și din când în când mai ies afară fragmente din dialogurile ce se poartă în capul ei. I se face o poză în clasă și Viorica o lasă pe masă printre cărțile și hârtiile ei. Sunt înfiorat de aspectul amorțit pe care Viorela îl are în poză. Stă cocoșată în bancă, mâinile îi sunt tolănite pe o carte, în mâna dreaptă ține în dorul lelii un creion, gâtul îi este aproape îngropat între umeri, ochii îi sunt întredeschiși, colțurile gurii îi sunt lăsate în jos și are părul puțin ciufulit. 

Mihail continuă să-i reproșeze Vioricăi că s-a apucat de doctorat aproape în fiecare zi. În cele din urmă renunță la studii. Acum nu știu dacă doar cicăleala soțului să fi fost motivul. Femeii pare să îi placă la nebunie să vorbescă despre pacienții ei, însă nu am auzit-o niciodată pomenind despre studii sau comunicări științifice. Bănuiesc că nici ei nu îi este taman la îndemână să întreprindă un demers științific și nemulțumirea soțului a fost un pretext tocmai bun pentru a renunța la truda academică. Mihail se înscrie într-un partid și petrece mai puțin timp acasă dar în fiecare week-end pleacă la plimbare o zi întreagă cu fiica lui. Suzana e mai calmă ca niciodată dar a început să vorbească depre iminenta ei moarte. O roagă pe Viorica să aducă un avocat pentru a legaliza testamentul pe care l-a scris. Viorica e deranjată și îi spune să își bage mințile în cap pentru că este cât se poate de sănătoasă pentru vârsta ei de 76 de ani. Bătrâna nu se lasă, cred că vrea atenție. Începe să o mustre pe fiica ei că nu îi dă suficientă atenție Viorelei. Din câte am înțeles copilul nu este atent la clasă, e neglijent cu temele și învățătoarea spune că este inteligentă dar încăpățânată. Încăpățânată pentru că persistă în a visa cu ochii deschiși la ore și refuză să fie atentă, să îți dea strădania, să fie mai ambițioasă în a scrie mai frumos și mai citeț. 

Viorica o angajează pe Hilde, o profesoară de germană blondă, voinică și cu ochi albaștri. Vine aici de două ori pe săptămână și încearcă să o învețe pe Viorela germana jucându-se cu ea, spunând ghicitori și cântând diverse cântecele. Hilde taie mai multe figurine în hârtie, scrie în germană ce reprezintă pe fiecare. Apoi i le dă Viorelei să le coloreze. La început este încântată, dar se plictisește curând. Când vine vorba să scrie, copila se foiește în scaun, scrie cuvintele greșit și își pătează caietul cu cerneală. Cel mai mult îi place să se învârtească în mijlocul camerei și să spună ghicitori. Rar își face temele pe care i le dă Hilde, însă învață o grămadă de cuvinte. Mai mereu folosește articolele greșite, cu toate că profesoara o corectează de fiecare dată. Știe că le spune cum nu trebuie și râde. Pare să facă în ciudă. Obiceiul acesta al ei de a face în ciudă pare încă să o amuze cel mai mult, înțelege ceva și face exact opusul cu toate că știe exact ce e potrivit. 

Vine vacanța de vară și Viorela continuă, spre oroarea ei, să facă lecții de germană. Poate că părinții ei încearcă cumva să compenseze faptul că nu se mai duce la țară. I-au cumpărat o bicicletă, se duce în fiecare zi cu ea prin cartier și refuză să renunțe la rotițele ajutătoare. Într-o seară Mihail îi ține un discurs despre cât de bine e să mergi pe două roți, că poți prinde o viteză mai mare și poți face mai multe manevre cu bicicleta. Îi spune că îi trebuie doar un pic de curaj, chiar dacă la început o să-și mai piardă echilibrul și ar mai cădea. Dar nu-i mare lucru să cazi, toată lumea cade când învață să meargă pe bicicletă. Să ai roți ajutătoare e o dovadă de pămpăleală, lipsă de îndemânare și stângăcie și în curând toți copii din cartier vor ajunge să râdă de ea pentru că nu știe să meargă cum trebuie pe bicicletă. Viorica intervine și îi spune fetei să păstreze rotițele atâta vreme cât simte ea că are nevoie, nu e bine să își piardă echilibrul pentru că s-ar putea să cadă și să se rănească. Tatăl începe să râdă și îi spune mamei că nu știe despre ce e vorba din moment ce ea nu știe să meargă pe bicicletă, degeaba a încercat el să o învețe pentru că i-a fost prea frică să se lase pur și simplu în voie și să dea la pedale. Viorica îi spune fetii să aibă grijă de ea și să nu își pună în pericol sănătatea. Mihail o învinuiește că e hiperprotectivă, o râzgâie și o cocolește pe Viorela. Mama îi spune să înceteze să se comporte ca și cum Viorela ar fi băiat. Mihail începe să o ironizeze pe Viorica, râde de fricile ei, lipsa talentului ei la sport și o întreabă pe micuță dacă vrea să ajungă ca mama ei, o mototoală. Copila e de acord că mama ei este într-adevăr cam mocăită și împiedicată și o întreabă dacă nu vrea să învețe să meragă pe bicicletă odată cu ea. 

Ceea ce nu se întâmplă, Viorela folosește în continuare roțile ajutătoare, până când bicicleta este dată uitării. Toată familia se duce la mare pentru o lună, Nelu este acum șeful unui restaurant iar soția sa este directoarea uni hotel de pe litoral. Suzana merge și ea cu ei. La puțină vreme după ce ajunge aici cu tot cu bagaj, ea se ceartă cu Mihail. Se pregătesc să iasă din casă și Suzana înhață micul băgăjel al copilului, spunându-i că un copil nu ar trebui să care o asemenea greutate. Mihail nu este de acord, îi spune bunicii să înceteze să se mai poarte ca și cum Viorela 

220 

e făcută din sticlă, căci e un copil sănătos și trebuie să își ducă bagajul. Suzana ia foc și îi spune că își învață fata să se comporte ca un mojic, nu e potrivit ca o doamnă să își care propria valiză, altcineva trebuie să i-o ducă. Viorela trebuie să devină o tânără doamnă educată și nu un hamal. Mihail se uită scârbit la ea și îi spune să-i dea drumul bagajului copilului și să iasă pentru că deja sunt în întârziere. Viorica le spune să înceteze să se mai certe în fața copilului, dar Suzana urlă că Mihail este un huligan și nu are voie să îi vorbească așa unei doamne respectabile și bătrâne cum este ea. La schimb el îi zice că e o femeie nebună fără simțul realității. 

La sfârșitul verii bunica și nepoata încep să se certe intens, unul din subiectele lor favorite fiind proastele maniere. Suzana scoate în evidență comportamentele greșite ale fetii și îi critică dur părinții. Spune că Viorica este prea docilă și proastă pentru că îi permite soțului ei să fie dezordonat, iar Mihail este un tiran lipsit de maniere. Viorela le ia apărarea, crede că mama ei este afectuoasă, iar tatăl vioi și vesel. Îi spune bunicii că este o doamnă bătrînă și rea care nu poate să o iubească și îngrijească normal și poate că este geloasă, de aia îi critică pe toți în majoritatea timpului. A și încuiat-o iar pe balcon pe bătrănă, după ce aceasta s-a tot plâns de casa murdară și părinții dezordonați și a spus că își dorește doar să moară căci nu mai poate suporta o astfel de viață. Cu toate că se înjură și blesteamă frecvent, mai pun în discuție și subiecte interesante. Vorbesc mult despre respect, responsabilitate, demnitate și iubire. Din când în când Suzana îi scrie mici scrisori nepoatei ei, în care subliniază dragostea care e între ele două. Viorela citește cu voce tare mai multe dintre aceste epistole și pare că sunt scrise pe același tipar – bunica te iubește, îți dorește tot binele din lume și vrea să ai discernământul ca să faci ce e cuvenit. 

Mihail și Viorica au desemnat-o pe Hilde ca să aibă grijă de fata lor în timpul săptămânii. După școală Viorela se duce acasă la Hilde unde mănâncă, își face temele, ia lecții de germană și își petrece noaptea atunci când Viorica este de gardă. În timpul anului școlar fata e mai mult plecată de acasă. Se duce la școală la șapte dimineața și este adusă de la Hilde pe la șapte opt seara. Doarme acolo cel puțin o seară pe săptămână. Când e acasă pot observa că atitudinea ei se îmbunătățește. Mă bucur că vânzoleala ei nu mai este așa pregnantă, e mai empatică cu cei din jurul ei, e mai atentă la tot ce este în jur și nu se mai pierde în stările acelea apatice. Părinții ei sunt conștienți de acest lucru și se pare că au în sfârșit curajul să vorbească depre atitudinile ciudate ale fiicei lor. 

– Mihail, eu nu mai pot așa, ești plecat mai mereu deși ai o familie și un copil. În primul rând ești medic pediatru și evident ești bun la asta, și apoi ești soț și tată. Politica și organizațiile n-o să te ducă niciunde, e evident că te implici în chestiunile astea doar ca să-ți răsfeți orgoliul. Tot ce spui e că uite ai fost la întâlnirea asta și te-ai întâlnit cu oficialul ăsta sau ălălalt, nu te-am auzind vorbind nimic despre un plan sau despre vreo strategie. Îți irosești timpul și energia pe niște lucruri care sunt peste capacitățile tale. 

– Ce știi tu despre asta? Te-am invitat să participi la întâlnirile noastre și nu ai făcut decât să caști mai tot timpul. 

– Sigur că îmi rupeam fălcile, bolboroseați numai prostii acolo, era mai mult decât evident că aveați niște perspective ridicole fără viitor. 

– Poate că erau peste capacitatea ta de înțelegere…
– Poate… dar cu siguranță înțeleg că Viorela are nevoie de un tată lângă ea.
– E bine acum, Hilde o educă cum trebuie, e mai normală. Poate că e mai bine așa, îmi reproșai mereu că nu 

sunt în stare să am grijă de ea, că o aduc de afară cu hainele murdare, că are zgârieturi pe genunchi, că poate ia vreo boală de pe unde o duc eu. Un copil are nevoie să fugă și să se agite. Tu o antrenezi mereu să fie o mototoală care doar stă și observă, căci altcumva s-ar putea răni. Ți-e confortabil să o amorțești cu fricile și grijile tale. 

– Tu o amorțești cu lipsa de atenție. Ai observat vreodată că stă și se uită în gol cu orele? 

– Tu ai observat? Și ce ai făcut pentru ea? Ai constrâns-o și mai mult cu fricile tale? Așa îți arăți tu iubirea față de ea? 

– Tu îți arăți iubirea fiind absent. 

– Am insistat să îi luăm o bicicletă în speranța că va reuși în sfârșit să se împrietenească și cu alți copii, că va începe să umble cu copii de vârsta ei. Dar tu ai încurajat-o să nu renunțe la tâmpeniile alea de roți ajutătoare și până la urmă s-a plictist. Și în majoritatea timpului e cu Suzana, o femeie bătrână și dezaxată care se comportă cu fata de parcă ar fi o prințesă și îi spune lucruri neadevărate despre noi. Aaa, și te-ai apucat de doctorat exact atunci când Viorela a început școala și acum te miri că nu se poate concentra să-și facă temele. Nu ai avut timp să o ajuți. Și acum te plângi de mine? Crești copilul ăsta de parcă ar fi handicapat! Viorela este cât se poate de sănătoasă. 

– Ooo domul pediatru îmi dă niște prescripții neprețuite acum. E fiica ta, știi? Nu e suficient să tot spui ce e de făcut cu ea, mai trebuie și să pui în practică. Dar poate că acest lucru este dincolo de competența ta. 

– De fiecare dată când îi spun să fie mai sportivă, tu sau maică-ta îi spuneți contrariul. Plus că amândouă o învățați să fie un copil iresponsabil. Bătrâna îi interzice să facă orice în gospodărie și îi împuie capul cu ce doamnă respectată va ajunge ea. Cum? Stând degaba cât e ziua de lungă și așteptând ca alții să facă lucruri pentru ea. Iar tu?! Fata are opt ani și tu încă o legi la șireturi, deși ți-am interzis să o mai faci, tu tot o faci. Nu știu cum să mai fac față la asta. 

– Poate că o fac ca să mângâi copilul, ești prea brutal atunci când îi spui să se lege la șireturi… Totuși sunt convinsă că ai găsi o metodă prin care s-o convingi, dacă ai sta mai mult acasă. 

– Poate că mă tot duc la întâlniri ca să fac față tuturor grijilor tale, acolo nu mă cicălește nimeni. 

– Poate că poți să mă ajuți să scap de anxietate. Dar ar trebui să mai fi și acasă pentru asta. Și tu preferi să te duci acolo, să-ți gâdili orgoliul, vrei doar atenție, ești ca un copil. Îmi spui că fiica ta trebuie să fie mai responsabilă însă tu refuzi să îți asumi responsabilitățile de tată. Aș putea presupune chiar că ai o amantă nouă și de aceea ești atât de mult plecat de acasă. 

– Ooo, te rog nu începe iar cu gelozia…
– Știam eu, asta e! Cum poți încă să îmi faci una ca asta? Mi-a ajuns!
Și încep să se înjure ca niște țărănoi. Timpul trece, ei continuă să se certe aproape în fiecare săptămână. 

Mihail începe să fumeze aici, în sufragerie. Pot să simt cum geamul și rama mea sunt acoperite de o mâzgă scârboasă și galbenă. E un fumător înrăit și până acum s-a stăpânit, a fumat doar în bucătărie și pe balcon. Când Viorica a rămas însărcinată el a promis că nu va fuma peste copil, ceea ce a și făcut, până acum. Pentru o vreme fumează în sufragerie doar atunci când fetița nu este acasă, însă ajunge să fumeze și când ea vine aici în sufragerie. Îi spune Vioricăi că fata este destul de mare încât să suporte fumul de țigară. Când Suzana îl vede prima oară că fumează în sufragerie, se înfurie îngrozitor și îi spune că este cea mai nerușinată creatură de pe pământ, că nu îi respectă deloc fiica, intoxică copilul și distruge casa pe care ea le-a lăstat-o. Mihail e relativ calm, îi scoate în evidență că mare parte din ratele casei au fost plătite de el și Viorica și îi spune să se ducă acasă la ea. Ceea ce ea face trântind cu putere ușa după ea. 

Pe lângă afumarea mea zilnică mai apare un lucru deranjant. Mihail începe să adoarmă aici, pe canapea, în timp ce se uită la televizor. Doarme vreo trei-patru oare, se trezește mai fumează două sau trei țigări și în cele din urmă se duce în dormitor. Sforăie destul de tare și somnul meu este deranjat, la fel ca și pacea mea de după-amiază. Pentru că a început să-și facă somnul de frumusețe tot aici pe canapea. 

Pe la mijlocul primăverii Viorica devine foarte depresivă, arată obosită chiar dacă doarme în majoritatea timpului când e acasă și neglijează tot în jurul ei. Într-o sâmbătă după-amiază, în timp ce Mihail nu este acasă, Viorica intră în sufragerie. E în cămașa de noapte și are părul răvășit. Pare că încearcă să facă ordine prin cameră, însă tot ceea ce reușește să facă este să mute niște troace de pe masa mare pe măsuța de cafea, pentru ca apoi să le pună înapoi. Mă întristez la vedrea unui asemenea spectacol al deznădejdii. Intră fata, se uită la mama ei pentru o vreme, după care începe să îi reproșeze exact cum face bunica. Îi spune că nu este în stare să țină o casă curată și ordonată. Viorica izbucnește în lacrimi și începe să suspine că nu este în stare de nimic și îi pare rău pentru asta. Copilul se uită îngrijorat la ea, o întreabă de ce este așa, după care iese din cameră. 

Viorela, acum trebuie să opresc povestea pentru că deja am depășit limita de patru oare. Sper că nu te vei simți tulburată, acum că ai aflat și mai multe despre certurile părinților tăi și propriile tale stări de apatie. Te rog să nu ștergi ceea ce am scris, poți să vezi în aceste rânduri o oportunitate de a deveni mai conștientă de tine. Tu, Viorica, Mihail, Suzana, chiar și eu tabloul, toți am vrut atenție și uneori nu am știut cum să exprimăm asta. Poate că de aceea ne-am purtat uneori cum nu se cuvine. Eu de exemplu mă simt puți prost acum… Mă simt vinovat că am profitat de atenția ta… Aș fi vrut măcar să fi avut timpul să scriu despre cum am dobândit această putere de a scrie cu ajutorul corpului tău… 

Poate ai putea să faci niște exerciții de scris la calculator / bătut la mașină. Oricât de mult mă concentrez, mâinile tale se mișcă cam încet, presupun că nu scrii folosind o tastatură cât e ziua de lungă. Oricum, îți urez o zi bună și abia aștept să citești toată povestea. 

Tu, tabloul tulburat, nu te mai îngrijora atât! Știam despre certurile lor. Îmi amintesc că părinții mei aveau o discuție cu unchiul și mătușa mea pe când eram la mare. Mi-au cerut să ies din cameră, ceea ce am făcut. Însă m- am furișat pe balcon și am auzit tot ce vorbeau. Unchiul și mătușa le spuneau părinților mei despre stările mele da apatie și uitat în gol și au început să se certe, cam în aceeași manieră pe care ai descris-o tu. Mărturisesc că am continuat să visez cu ochii deschiși și să-mi construiesc scenarii în minte, numai că feceam asta doar atunci când eram singură în camera mea. Timp de un an am încercat să scap de acest obicei care îmi oferă satisfacții virtuale, dar mă face să fiu refractară în a face prea multe în viața reală, pentru că deja mi-am consumat în mintea mea situația pe care mi-o doream. Dar nu vreau să-ți spun mai multe despre cum sunt acum. Nu vreau ca opinia mea subiectivă să interfereze cu flow-ul tău. Sunt tare curioasă să citesc despre mine din punctul tău de vedere, nu din al meu. Dacă vrei, la un moment dat aș putea chiar să vorbesc cu tine, pe bune. Dar deocamdată mă simt puțin ciudat să vorbesc de una singură în fața unui tablou. Mă simt cam aiurea și acum că îți scriu un răspuns la ceea ce ai scris. Toată treaba pare ireală, poate că o iau razna. 

Oricum, nu-mi plac aceste gânduri, așa că… Ai fi amabil să îmi spui cum te cheamă? Ce ești, femeie sau bărbat? Cred că o să-ți spun Gigi, care poate fi folosit și în cazul doamnelor și în cazul domnilor. 

Gigi, îți urez noroc cu scrierea rapidă, după ce voi închide acest document Word voi face exerciții timp de o oră cu ajutorul acelor programe de scriere rapidă. Sper ca mâine să aflu cum ai reușit tu să pui stăpânire pe mine. Dacă mânile mele se mișcă încet, tu să continui să scrii până apuci să pui în cuvânt situația care te-a determinat să poți face asta. Mâine e duminică și cred că îmi permit să pierd mai toată ziua, mai cu seamă că prognoza meteo se anunță nefavorabilă. Pun eu rândul de puncte pentru tine, astfel încât pur și simplu să continui de unde ai rămas. 

……………………………………………………………………………………………………………………………………………….

poveste scrisă in Noiembrie 2013, parte din cartea Control și revoltă