Ritmul pierdut 


Februarie 2026

Să expertimentezi catharsisul complet al ființei umane 

Să arzi în toate spectrele de roman? 

Să fii adultul responsabil? 

Oare e actualul traumatism stabil 

Omul înlocuibil

Oricine este în capitalism dispensabil 

Ne zbatem între o datorie carnală 

și a fi slugă reală 

Adult responsabil și rate 

Cumpărăm o casă, plantăm un copac, facem un copil

Gata suntem miluiți 

Poate cu gargară suntem mituiți 

De ce oamenii vor să crească?

Ca munca să-și privească?

Dezvoltarea ne-a furat zilele libere și sărbătorile 

Cu ele și valorile ancestrale și proiecțiile astrale 

În era medievală, aveam sărbători cu soarele,

Cu mâncat la comun, nu tabele grele.

Zile libere nu ca fugă din stres,

Ci ca oprire clară, asumată, din mers.

Munca nu scădea, pur și simplu stătea,

Productivitatea era trimisă afară să se-ntrebe ceva.

Nimeni nu-și șoptea „trebuie să fac”,

“A sta degeaba” nu era un drac 

Nu câștigai odihnă prin burnout cronic,

Nici cu un plan isteric, generic

Rostul zicea „E zi mare, hai oprește,

Stai, mănâncă, bea, tihna o trăiește.”

Ospeția și voia bună veneau la pachet,

Nu ca recompensă, ci ca drept concret.

Matrixul eficienței ar intra-n delir

Cu ritmul lent, comun, omenesc, de musafir la târg și potir 

Stăteai lângă vecinul ce-ți furase găina,

Mâncai cu el, se stingea rușinea, împărțeați și făina

Așa se rezolvau conflicte grele,

Cu praznice mari, nu cu metapoziții teatrale 

Erau aproape o sută de zile pe an nelucrate,

Un manager modern ar cădea pe spate.

Odihna nu era slăbiciune sau viciu,

Ci o tradiție clară, un colectiv serviciu.

Lorzi, țărani, meșteșugari, preoți, și haiduci 

Toți se-opreau fără scuze, fără „trebuie să produci”.

Adultul modern trăiește rolul 24 din 24

Mașina responsabilității ajunge des și la psihiatru 

De la Kant încoace, cu etica-n brațe,

Chiar rupt de oboseală, mai faci fapte nehoațe

E greșit: faci astenie, nevroză, îți iei defect,

Nu e virtute, e scurtcircuit cu subdialect

Adultul responsabil mănâncă singur,

Caută spațiul personal ca pe aur

Suntem animale sociale, e clar,

Instinctul e gregar, nu solitar.

Ne-a dresat eficiența împotriva firii,

Am plătit confortul cu prețul fericirii.

Adultul responsabil n-are spirit viu,

E mașină cu griji și vibe pustiu.

Vreau ca adultul meu responsabil să fie inteligența artificială

Să ducă sarcina, sa facă conștiința rațională 

Pe mine să mă lase să fiu în esență umană 

Dincolo de productivitatea sărmană

Să împart cu bucurie, să stau lângă ai mei,

Să aștept reciprocitate de la oameni, nu de la zei

Rușinea nu-i lipsa de control și program,

Ci să nu omenești când ai fost omenit

Să mai facem ce în ADN ne este menit?

La baza oricărei eficiențe reale,

Stau ritmul viu și umanitatea socială.