Harper & Row 1986

Sam Keen propune în Faces of the Enemy un nou mod de a conceptualiza violenţa, războiul şi duşmanii, derivat din psihologia de adâncime(depth-psychology) şi cadrul analitic elaborat de Carl Jung. S-a încercat spargerea tabuului duşmanului şi examinarea modalităţilor prin care acesta este creat, mizându-se pe o teorie cuantică, nu unicauzală – aşa cum lumina este înţeleasă atât ca particulă cât şi ca undă, tot aşa şi sistemul duşmanului trebuie înţeles dual : acuzat/acuzator, intituţii sociale/particularităţi individuale. Astfel a apărut prima carte ce analizează războiul şi din perspectiva duşmanului, cunturând două concepte noi : Imaginaţie ostilă şi Homo Hostilis.

Imaginaţia ostilă porneşte de la faptul că ceea ce este ciudat sau necunoscut este considerat ca fiiind ameninţător. Ea distruge sistematic tendinţa naturală a oamenilor de a se identifica cu cei din aceiaş specie şi este posibil să fi luat naştere odată cu revoluţia agricolă, când a fost creat suficient surplus încât să îi determine pe unii oameni să fure de la alţii. Duşmanul şi artefactele războiului sunt constructe sociale, apanaje ale gândirii mitopoeice nu imperative biologice. În latină hostis(din el derivă hostility) înseamnă străin, iar noţiunea de mitopoeic rezidă în faptul că oamenii au nevoie de mituri pentru a-şi construi identitatea. Politica actuală este în continuare guvernată de mintea mitică ce are reprezentări dualiste: bine/rău, sacru/profan, noi/ei, erou/mişel, instituind duşmanul ca principal factor de coeziune şi generator de modele ideale. Triburile „primitive” de vânători-culegători sunt puternic centrate pe plăcerile lumeşti(râs, mâncat, băut, sex), nu au modele ideale ca eroii şi martirii, fundamentându-şi coeziunea pe experienţa lumească trăită în comun. Fără duşmani oamenii ajung să se simtă pierduţi pentru că ar trebui să se examnineze pe ei înşişi şi ar rămâne fără coeziune. Repertoriul imaginilor duşmanului este universal, retorica politică asupra războiului fiind un fel de poveste cu zâne pentru adulţi.

Homo Hostilis fabrică imaginea duşmanului, crează surplus de rău şi vede lumea ca pe un front al uciderii. Noţinuea de homo hostilis este construită pe baza principiului de „umbră”(shadow, partea inconştientă a eului uman) elaborat de Jung, duşmanul fiind astfel construit din aspecte negate ale sinelui – oamenii îşi iubesc şi urăsc duşmanul tota atât de mult ca şi pe ei înşişi, imaginea duşmanului este oglinda celor ce îl consideră duşman. Homo hostilis gândeşte binar, are imaginaţia limitată de propagandă şi ură, e paranoic şi poate fi văzut ca o victimă, un pasiv agresiv obsedat de putere pentru că se simte impotent, oferindu-i duşmanului postura de agresor şi iniţiator.

Repertoriul imaginilor duşmanului este universal, oamenii au arhetipuri(în sensul de forme ideale, prime, de raportare ce le inspiră pe celelate) eterne asupra evenimentelor care se schimbă. Astfel duşmanul este portretizat în 11 moduri :

1. Agresor pornind de la logica instituirii paranoiei – „ceilalţi au ceva cu mine inocetul şi neîntinatul”.Atât imaginaţia ostilă cât şi homo hostilis au la bază paranoia, ce pare să fie o condiţie umană normală. Fără paranoia arhetipurile duşmanului nu ar avea cum să fie perpetuate. 

Paranoia e definită aici ca un mecanism psihologic, emoţional, mental şi social prin care un grup sau un individ se consideră intrinsec buni, atribunind răul şi ostilitatea duşmanului. Paranoia e bazată pe proiecţia inconştientă a „umbrei”(caracteristicile negative ale individului pe care el refuză să şi le sume), conferindu-i iminţii imposibilitatea de a percepe egalitatea – fie e dominatoare sadică şi îi vede pe ceilalţi ca inferiori,  fie este masochistă, drept urmare inferioară percepându-i pe ceilalţi ca fiind o ameninaţare. Una dintre funcţiile minţii paranoice e să scape de vină şi responsabilitate, fixându-le altundeva, duşmanului. Astfel oamenii ajung să vadă doar lucruri care le susţin stereotipiile deja fixate. Prin paranoia Homo Hostilis crează Homo Hostilis, atunci când cineva percepe pe altcineva ca duşman şi celălalt îl va percepe la fel, de exemplu SUA şi URSS se acuzau reciproc de abuzarea drepturilor civile.

Vocabularul paranoiei : război, luptă, bătălie, strategie, tactică, probă, competiţie, câştig, duşmani, oponenţi, ei, apărare, securitate, manevră, obiectiv, putere, comandă, control, dorinţa de putere, asalt.

2. Duşmanul lipsit de chip uman.  Una dintre regulileoamenilor este că nu pot ucide alţi oameni, drept urmare este de la sine înţeles că duşmamii trebuie dezumanizaţi(fie le este atribuită o condiţie animală-insecte, viermi, germeni, fie nu au spirit) pentru a fi eliminaţi. Cel mai eficient mijloc folosit în dezumanizarea duşmanului este propaganda deoarece:

• Paralizează gândirea

• Previne discriminaarea

• Determină indivizii să se comporte ca o masă

• Determină reacţia imediată, nu raţionalizarea faptelor în vederea genezei reacţiei

• Crează un corespondent fizic al ideii- duşmanul àoamenii ucid ideea nu persoana

3. Duşmanul ca duşman al lui Dumnezeu. O religie fără război este o religie incompletă. Prin război este purificat pământul. Dumnezeul „nostru” sanctifică ordinea socială, modul de viaţă, valorile, teritoriul „nostru” pentru că duşmanul este fără dumnezeu,  credinţa lui nu este adevărată, idolii lui sunt falşi. Tot ceea ce o societate consideră rău, impur, murdar, desacralizat, tabu, profan îi va fi atribuit duşmanului. La triburile primitive duşmanul nu sunt ceilalţi ci haosul general, lipsa ordinii(dat fiind că ei nu aveau „ordini” anterioare, cum avem noi). O abordare psihanalitică(cele mai adânci motive ale oamenilor sunt relevate de glume, jocuri de cuvinte şi exagerări asupra vieţii cotidiene) va arăta deşi era de aşteptat ca revoluţia industrială să curme elementul religios al  comunicării politice, lucrurile nu stau aşa, ea având în continuare o structură specifică Evului Mediu, de tipul „dumnezeu e cu noi, ne ajută, nu e de partea duşmanului”.

4. Barbar. Orice abordare diferită de cea a culturii proprii poate fi văzută ca o ameninţare la adresa acesteia. Grecii considerau pe oricine nu le cunoştea limba şi împărtăşea obiceiurile ca fiind barbar. „barbarul” ameninţă integritatea culturală, pentru că e necivilizat, nepoliticos, crud şi grobian, trebuie civilizat pentru „binele lui”. Sălbaticul subuman, inferior şi anormal trebuie ucis pentru ca procesul civilizării să înainteze, progreseze. Astăzi naţiunile industrializate îi percep pe cei ce nu au aceiaşi tehnologie cu a lor ca fiind situaţi mai jos, primitivi.

Totodată construcţia identităţii barbare a duşmanului este parte integrată a identităţii politice şi psihologice din ţările „avansate”(un fel de construire a Occidentului prin intermediul Orientului). Sistemul cognitiv binar facilitează înţelegerea prin construirea de opoziţii

5. Duşmanul ca întruchipare a lăcomiei – este avid de putere şi resurse, lipsit de cod moral, singurul percept după care se ghidează fiind acel al acaparării. Exemplu : capitaliştii care „mulg naţiunile mai slabe şi clasele inferioare vs. Comuniştii ca nouă clasă conducătoare ce emană o nouă ideologie de exploatare a maselor.

6. Criminal – atribuirea statutului de criminal face să dispară condiţia umană, drept urmare omului obişnuit i se pare firesc să lupte împotriva duşmanului pentru a-l extermina sau pentru a-l „umaniza”àse luptă împotriva arabilor pentru că nu au un sistem „just” de guvernare ceea ce îi transformă în criminali, sunt „ajutaţi” prin intervenţie armată să îşi schimbe sistemul.

7. Sadic. Caracterul torţionar şi atroce la duşmanului justifică o intervenţie similară asupra sa.

Totodată sadismul beneficiază de o puternică prezenţă în cotidianul modern, pornind de la faptul că aproape orice relaţie este cuantificată în termenii schimbului de putere dintre domniat şi dominator(esenţa relaţiei sado-masochiste). Indivizii aparţin unui sistem bazat pe ierarhii fapt ce atestă prezenţa raporturilor de putere ca pe un dat normal.

8. Violator. Caracterul de barbar îi conferă duşmanului un libido anormal. Femeile joacă un rol important în simbolismul utilizat pentru a sanctifica războiul : sunt muze ce determină bărbatul să se ducă la război, pentru că sunt excitate de parfumul violenţei, chiar dacă nu stunt de acord cu el, pentru ca apoi să-i îngrijească pe învingător, oferindu-i totodată şi urmaşi.

În viaţa modernă concupisecenţa  inacceptabilă este converitită în necesitatea satisfacerii imediate prin consumul a varii produse. Nevoia de consum este permanentă şi nu scade în intensitate indiferent cât s-ar consuma.

9. Moarte. Propaganda transferă duşmanului rolul de agent al morţii, mută vina pentru suferinţele masive şi moarte în ograda duşmanului.

Indivizii cred că uciderea duşmanului le oferă invingerea morţii, drept urmare nemurirea.

10. Duşmanul ca oponent redutabil. Răzbiul este considerat o experienţă umană înaltă precum iubirea. Lupta este un ritual de purificare prin care se presupune că oamenii evoluează către o formă mai înaltă a vieţii. Inamicul „bun”(redutabil) este la fel de necesar ca şi un prieten, gloria nu apare din exterminarea celor inferiori.

11. Duşmanul ca abstractizare. Tehnologia nucleară a dus la redefinirea tipului de soldat. Acesta nu sete implicat afectiv, caută eficienţa beneficiind de expertiză, duşmanul fiind un număr utilizat în calculele matematice.

Cele 11 arhetipuri ale duşmanului nu sunt apanaje exclusive ale războiului în sensul său clasic de confruntare armată. Ele sunt manifeste în viaţa cotidiană, ce este cuantificată de majoritatea indivizilor ca fiind o luptă.

Keen arată cum întregul sistem este viciat de abordarea războinică, necultivându-se compasiunea, empatia, echilibrul ci : 

• Războiul dintre sexe(apărut în urma normalului feminin ce este în contradicţie cu normalul masculin)

• Antagonia dintre ego şi alter – noi/ei utilizat atât în relaţiileinternaţionale cât şi în interacţiunile zilnice

• Războiul permanent dintre bine şi rău reliefat în literatură, cinematografie, politică

• Negarea naturii – indivizii au ideea centrală că trebuie să se lupte să controleze şi să domine pentru a fi în siguranţă.

Psihologia duşmăniei este fondată pe iluzia de neclintit că duşmanul este un fapt obiectiv al lumii exterioare, deşi conform teoriei jungiene, el nu este decât o oglindire a propriului sine refulat. Keen preia ideea de inconştient colectiv pe care o atribuie populaţiei civile. Civilii văd în armate un reprezentant simbolic al umbrelor(comportamente dorinţe nedorite, reprimate), al ostilităţilor negate, al comportamentelor neacceptate, al lăcomiei inacceptabile, al dorinţei de pedepasă, al dorinţei de răzbunare, al sadismului sexual, al animalităţii negate ce sunt purificate printr-un ritual sângeros care le oferă mântuirea(astfel se dezvoltă şi un ego narcisist şi naţionalist). O pseudo-mântuire pentru că siguranţa obţinută prin luptă nu face decât să dea naştere la o altă luptă, indivizii având permanentul sentiment că nu aparţin în totalitate, ceea ce le exacerbează anxietatea şi dezvoltă nevroza.

Ethosul războinic obiectifică relitatea, pentru a-i facilita individului să se lupta cu ea(indivizii au o interdicţie biologică în ase lupta cu ceea ce le este asemănător şi natural). Advertisingul exopolatează şi generează o realitate obiectificată. Mai mult, cu cât societatea este mai avansată tehnologic, cu atât indivizii vor fi mai anonimizaţi, fapt ce le creşte anxietatea şi ostilitarea.

Soluţii:

– imaginile inamicului pot fi oglinda prin care oamenii pot vedea sinele propriu pe care încă nu îl cunosc.

– Să fie considerat erou nu acela care moare din datorie pentru ţară, ci acela care îşi examinează cu acurateţe sinele.

– Paranoia să fie înlocuită de metonie(schimbarea rezultată prin răbdare şi conversie spirituală)

– Să se joace un joc al egalităţii, nu al puterii

– Oamenii să încerce să se mulţumească cu atat cât au

– Să fie create instituţii sociale ce diminuează duşmănia, pronind de la asumpţia lui Sartre „suntem condamnaţi la libertate” combinată responsabilitatea inerentă naturii umane de a crea şi nu de a distruge. Geneza lor ar trebui să fie una graduală, bazată pe ideea de transformare, deaorece înlocuirea nu face decât să se alinieze logicii distrugătoare specifică lui Homo Hostilis.

– Apariţia lui Homo Amicus, pornită din centrarea lui Homo Hostlis pe „bucuriile simple ale vieţii” regăsite şi la Hopi : mâncat, băut, echilibru, cooperare, creativitate, empatie.

Keen radiografiază geneza violenţei printr-un cadru analitic de sorginte Jungiană arătând cum ideea de duşman este un construct descins din sinele negat al individului, ce generează arhetpuri ale duşmanului(agresor, sadic, violator, subunam, barbar, etc) promovate şi perpetuate cu ajutorul propagandei, al media şi al advertisingului.