Routlege 2003

Apariţia medicinii moderne a avut loc și prin formarea unui alt tip de discurs medical, ce avea structura oricărei ştiinţe pozitive(demers tehnic repetitiv, bazat pe experimente totalizatoare ale realităţii, dublat de un cadru teoretic comprehenisv) legitimând influenţa proaspăt conturatei puteri administrativ-medicale în aproape toate palierele socialului.

Argumente: 

1. Naşterea medicinii moderne este o ruptură epistemologică în percepţia medicală, o schismă decisvivă în structura cunoaşterii medicale.

• Revoluţia ştiinţifică generată de iluminism a fost transpusă încet încet în absolut toate palierele cunoaşterii, inclusiv în medicină. Au apărut metode precise, exacte şi riguroase de identificare a bolii, dublate de măsurători precise, s-a întreprins o cuantificare totalizatoare a cazurilor asemănătoare pentru a generaliza experienţa. Astfel s-au pus bazele generalizării practicii şi cunoaşterii medicale.

• „Fericirea absolută a medicinii” reliefată prin experienţa concretă a indivizilor transmisă din generaţie în generaţie(experienţa medicală deschisă, medicul învăţa de la pacient) a fost transformată în medicină raţionalizată ce emana dintr-o structură cuprinzătoare, organizată anterior(nu cunoaşterea ad-hoc la patul pacientului)

• Relaţia dintre semnificat şi semnificant este redistribuită în descrierea bolii şi a simptomelor, cât şi în prognostic. Un factor important în această mutaţie a fost instituţionalizarea spitalului ca principală sursă de descoperiri medicale şi cunoaştere medicală. Foucault susţine că spitalul a fost corelat cu învăţământul medical în urma climatului socio-economic creat de revoluţia franceză, presiunile şi cererile claselor sociale, instituţiilor şi problemelor ştiinţifice.

• Boala, ce până în sec 19, era cuantificată ca o forţă exterioară individului devine intrinsecă (embodied) individului viu. Trecerea de la atribuirea bolii prin exterior la atribuirea bolii prin interior a avut loc în urma generalizării practicii autopsiei începând cu mijlocul secolului 19.

• Caracterul spaţialităţii corporale se modifică. Valorile locale nu mai sunt cele care definesc boala şi moartea ci corpusul cunoaşterii medicale format în maniera ştiinţelor pozitive.

• Simptomele pacienţiolr au fost transpuse într-un limbaj al semnelor recognoscibile, ceea ce a dat naştere unui nou spaţiu al percepţiei, acea „medical gaze”, cum o denumea Focault.

• „Medical gaze” poate fi explicată simplu prin încercarea de a emite un limbaj descriptiv transformând simptomele în semne(p114). Acest lucru simplifică descrierea bolii, reducând simptomele şi personificarea umană a suferinţei. Suferinţa devine o abstractizare a chimiei corpului. Noua abordare operează asupra patologiei prin reducerea ei la un tip chimic.

2. Individul devine atât subiect cât şi obiect al propriei cunoaşteri.

• Structurile fundamentale ale experienţei sunt modificate prin experienţa pozitivă a medicinei, faptele verificabile experimental.

• S-a trecut de la a considera percepţia, „ce se vede” ca adevărul suprem, la căutarea cauzelor inobservabile cu ochiul liber. „Observing gaze”(acea contemplare a bolii ca specific al actului medical până la sfârşitul secolului 18) a fost înlocuită de „clinical gaze”, luarea în considerare a bolii de către medic nu mai era acelaş lucru cu experimentarea bolii de către pacient. Au început să fie căutate sensurile ascunse, obiective, ale experienţei pacientului interpretate  subiectiv prin cadrul teoretic obiectiv însuşit anterior de medic.

• A început o căutare a regularităţilor experienţei subiective pentru a obiectiva cunoaştereaà decriptarea principiului şi cauzei bolii prin deregularizarea confuziei şi obscurităţii simptomelor dată de regularizarea naturii, formei şi complicaţiilor unei boli.

• Structura cunoaşterii medicale devine colectivă. Acest corpus obiectiv la teoriei medicale este totodată deschis apariţeiasumpţiilor noi prin integrarea de noi percepte derivate din totalizarea unui număr de experienţe clinice subiective semănătoare.

• „Tot ceea ce este vizibil poate fi exprimat pentru că ceea ce este în totalitate vizibil poate fi în totalitate exprimat”(p 115) – permanentul joc al obiectivării subiectivităţii şi al subiectivării obiectivităţii.

3. Revoluţia medicală este legată de noua percepţie asupra morţii(moartea ca disfuncţionalitate a corpului) – tehnicizarea morţii, integrarea ei în experienţa cotidiană pozitivă medicală.

• Boala nu mai era considerată ca un apanaj al metafizicii răului, ci a devenit vizibilă în termenii simptomelor şi a explicării pozitiviste a morţii.

• Bichant a eliberat medicina de teama morţii, întegrând-o într-o totalitate tehnico-conceptuală. Tehnicizarea morţii a reliefat valoarea ei ca experienţă pentru ştiinţă.

• Noul discurs al medicinei este bazat pe o reorganizare sintactică a bolii bazată pe un  pattern al vizibilului şi al invizibilului(p 195). În spatele bolii nu se mai află însăşi abisul bolii ci o disfuncţionalitate invizibilă ce avea şanse de remediere, prin simplul fapt că era definită concret. Această definiţie concretă a bolii a înlăturat interpretările ezoterice, fiind structurată inclusiv cunoaşterea oamenilor obişnuiţi.

4. Medicul devine un agent al puterii, puterea religioasă fiind tranzlatată la nivelul puterii administrative medicale.

• Examinarea pacientului devine centrată, s-a trecut de la ageneraliza experienţa la a o particulariza conform unui sistem general. Aşa se schimbă abordarea pacientului, în termenii cunoaşterii exacte a medicului ce emană putere(tocmai pentru că ştie să identifice problema exact), „care e problema ta, ce ţi se întâmplă?” este înlocuită de „unde te doare?”

• Boala a început să aibă o rigoare ştiinţifică, explicarea ei se face în termenii datelor medicale precise(„ai o tumoare, de aceea te doare”) nu al experienţei religiose(„te doare pentru că ai păcătuit”). Subiectivitatea bolii dată de cadrul particular al fiecărui pacient este transformată în obiectivarea corpului, a bolii şi a morţii în urma instituirii unui nou cadru de analiză, cel al ştiinţelor pozitive.

• Morgagni şi Bichant au modificat radical modul de abordare al pacienţilor de către medici, la începutul secolului 19, prin generalizarea tehnicilor medicale ca luarea pulsului, folosirea stetoscopului, analizarea sistematică a cadavrelor.

• Medicina nu mai este un apanaj al filozofiei, tocmai de aceea gândirea medicală devine puternic implicată în conturarea statutului filozofic al omului. Importanţa medicinei nu este doar metodologică, ci şi ontologică pentru că  gravitează în jurul omului ca obiect la cunoaşterii pozitive.

• Discursivitatea regularităţii bolii conferă autoritate epistemologică şi administrativă a medicului în viaţa cotidiană. Aceasta deoarece regularizarea procedurilor a dus la explicarea morţii şi bolii ca şi disfuncţionalităţi, pe care medicul le putea ameliora, oferind o anumită funcţionalitate. Perspectiva asigurării funcţionalităţii îi conferea medicului puterea.

• Sănătatea înlocuieşte salvarea divină. Aşa cum preoţii erau agenţi ai divinităţii, drept urmare facilitatori ai salvării, tot aşa şi medicii au devenit agenţi ai sănătăţii prin divesre practici curative şi de prevenţie.

• Gesturile, cuvintele, abordările şi practicile medicale au atins o asemenea densitate filozofică ce nu putea fi comparată decât cu gândirea matematică, ce a avut întotdeauna autoritate. Drept urmare e lesne de înţeles cum practica medicală şi-a câştigat autoritatea în viaţa cotidiană.

• Formarea medicinii aşa cum o cunoaştem noi astăzi şi-a pus astfel bazele în secolul 19, redefinind structurile fundamentale ale experienţei umane, centrându-le pe explicarea obiectivă a experienţei concrete. Instituţionalizarea „medical gaze” a modificat radical felul în care oamenii îşi percep corporalitatea, pornind de la definirea concretă a activităţii acesteia.