Doamna Paula Popescu are 65 de ani și este medic. Lucrează într-n un spital, full-time, face cel puțin o gardă pe săptămână și se mai duce și la două policlinici part-time. Speră să îi permită legisalția să lucreze până la 70 de ani. Este văduvă și are o fiică de 29 de ani. Pare că întreaga ei rațiune de a fi gravitează în jurul carierei. Și-a dorit să fie medic de la vîrsta de 3 ani, cel puțin așa spune. În prima jumătatd de oră mi-a vorbit despre cum a învățat, pacienți, cazuri interesante, băncile facultății, perioada de stagiu și tot drumul ei spre a deveni un doctor. Își începe povestea voios, și intră nițeluș mai târzior în domeniul amoros.
Generația fericită, generația mea! Am prins perioada cea mai stabilă și benefică a învățământului de după 1948. Numai cine nu vroia nu făcea facultate, era gratis, ba mai mult luai și bursă…Țin minte de o profesoară care preda geografia care avea un fel optimist și captivant de a povesti și prezenta lecția. Deși o iubeam o poreclisem tanchista pentru că ea cântărea peste 100 de kilograme…
Am învățat un an de zile pentru facultate, de m-am spart și am intrat în primii 40 din 200. După ce am terminat facultatea și am plecat la țară ca medic generalist, tuturor le era teamă că rămân nemăritată. Aveam 25 de ani. Fiecare căuta să mă atragă într-o relație. Eu nu aveam nici o treabă cu nimic, știam că trebuie să învăț, să muncesc acolo, mă setase tata bine.
Cum adică?
A concluzionat că sunt deșteaptă și pot să învăț. Așa că trebuie să fac o carieră. Cuvântul de ordine era trebuie. Tata considera că băieții sunt o pierdere de timp și de energie. Ce tu, întîlniri mai mult sau mai puțin romantice? Să învăț și să-mi fac treba, asta era important pentru mine.
Dar o verișoară de-a tatei era prietenă cu o familie care avea un băiat cu un an mai mare ca mine, Teodor. Mătușa respectivă ne-a pețit. Ne-a organizat o întâlnire în casa ei, cu prăjituri, limonadă, cafea, dulceață, șerbet, apă rece, cum era pe atunci. Eram noi doi și părinții noștrii, o întîlnire foarte oficială și morală. Ne-am plăcut. În șase luni am făcut nunta. Dar a fost un eșec. După șase luni ne-am despărțit.
Dar de ce?
Nepotrivire de caracter. Te rog nu insista să îți spun mai multe căci consider acest capitol ca pe un adevărat necaz. Nu-mi place să vorbesc despre necazurile mele, întotdeauna am văzut jumătatea plină a paharului… Mai ales că iubirea vieții mele a fost Alexandru Popescu, iubitul meu soț care a și murit acum 10 ani. Chiar anul ăsta se fac 10 ani, pe patru noiembrie.
Să-ți spun cum ne-am cunoscut…Joi cinci iunie 1980, pe la la ora 11. Țin minte parcă era ieri. Mă scoate un coleg de la cursuri, eram la prezentări de cazuri, eu fiind medic secundar (echivalentul rezidentului de azi) și o văd pe colega mea de facultate, Antoaneta. Era însoțită de un tip, frumușel, îmbrăcat la costum bleumarin, cămașă vernil și cravată grena cu dungi. L-am măsurat de sus până jos. Era el putrător de doi ochi verzi albastri superbi și de mustață haiducească și păr ondulat, dar eu nu m-am putut abține să nu gândesc că “ce față de taximetrist” are. A fost așa un impuls, nu știu exact de ce. I-am spus-o chiar și lui, ce gândisem atunci, asta după ce ne-am însurat și s-a amuzat copios.
A fost de fapt o altă pețeală. Antoaneta mi-a spus că uite el e domnul doctor și vrea să te cunoască. Atunci nu se cunoaștea lumea în club și bar, nu aveam posibilitățile astea publice de socializare. Ne prezentam unii pe alții, în cercuri restrînse, implicați fiind în acest proces de cunoaștere și pețitorie rudele, părinții, colegii și prietenii.
Așa am început să ieșim împreună. Mergeam foarte des la un restaurant care se numea Casa privighetorilor, un loc mai select în pădurea Băneasa. În luna august m-a prezentat părinților lui, făcând o excursie la Sinaia. M-a păcălit nițel. Mi-a zis că nu rămânem peste noapte acolo. Dar ce să vezi? După ce am luat masa, hop părtinții lui au zis că pleacă înapoi la București și ce ar fi dacă am rămâne noi acolo. M-a luat cam pe nepusă masă toată treaba, dar am zis hai. Și uite așa am începu noi să ne iubim de-a binelea. Așa că din august am început să ne iubim pe ascuns, ne ascundeam mai ales de părinții mei, că ei erau mai rigizi. Îmi trimiteam părinții la teatru, la film sau cinema ca să mă pot iubi cu Alex.
Totuși aveați 31 de ani, mai trebuia să vă ascundețila vârsat aia de părinți?
În peisajul românesc, da. Considerau că trebuie să te iubești numai în cadrul oficial, căsătorit, și alte iubiri nu există. Inclusiv revelionul l-am petrecut chipurile în grup, la munte chiar dacă am plecat numai noi doi. Și din ianarie au început presiunile, de la ambele perechi de părinți. Hai căsătăoriți-vă, cum umblați așa, stați toată ziua împreună și trebuie să vă căsătoriți că e rușine, ne faceți de râs în bloc, în societate… Și ne-am căsătorit în martie. Am avut o săptămână romantică de miere la castelul Pelișor.
Dar de ce doar o săptămână?
Fiecare avea obligațiile lui, era serviciul pe primul plan, pacienții…
Dar dumneavoastră i-ați spus că ați mai fost căsătorită?
Desigur. Și el mai fusese, avea chiar și un copil. Deși familia mea nu era deloc încântată de trecutul lui, mie îmi convenea de minune. Pentru că eu aveam o teamă teribilă de maternitate. El avea o fetiță de șapte ani, de care m-am apropiat extrem de mult. Venea în vizită la noi, de două ori pe lună, conform înțelegerii cu fosta soție. Săracul copil, nu stătea nici cu mama nici cu tata pentru că de ficare dată după ce o aducea acasă la noi, Alex pleca la vânătoare, pasiunea lui, și fetița rămânea cu mine. Îmi era milă de ea și încercam să îi înfrumusețez șederea cu mine. Cred că îmi trezise spiritul matern. Stăteam cu ea, îi făceam baie, făceam lecții, îi citeam povești, îi dădeam să mănânce, mă ocupam de ea de parcă ar fi fost copilul meu.
Și după trei ani de căsnicie mi-a venit dorința teribilă de a avea un copil, copilul meu.
Dar în cei trei ani cum au decurs lucrurile?
Ne înțelegeam de minune, numai că îl gelozeam. Când mergeam la petreceri întotdeauna era atras și acaparat de câte o blondă și rezistam ce rezistam și în cele din urmă mă duceam la blonda respectivă și îi spuneam că eu sunt nevasta lui și “hai potolește-te”. Pe el îl amuza teribil. Dar stai să vezi. Că m-am hotărât și eu să mă vopsesc blondă. Când a aflat soțul meu iubit mi-a zis – „stai dragă liniștită, tu ești nevasta mea, nu trebuie să fii blondă”. M-a liniștit adică eu sunt nevasta și blondele sunt blonde.
Dar nu v-ați simțit rănită?
Nu, mă duceam și le zgâlțâiam pe alea.
Dar nu mai bine îl zgâlțâiați pe el?
Eu am considerat și consider în continuare că bărbații sunt victimele femeilor și construcției lor biologice. Bărbatul e stârnit de noutatea feminină.
Păi și ce vină are femeia în toată asta?
Femeia, nevasta, trebuie să fie caldă, îngăduitoare și să îi asigure spatele, să reziste tuturor vicisitudinilor vremii, ceea ce eu am și făcut, timp de 23 de ani, până el n-a mai fost.
Îmi spuneați câ începuseți să vă doriți un copil. Dar cum de până la 35 de ani vă speria maternitatea?
Cred că teama de moarte și meseria. În maternitate se trece foarte rapid de la normal la patologic. Am văzut atâtea cazuri nefericite, mai ales când am lucrat ca medic pe salvare și ca medic la țară…
Și cum v-ați hotărât să deveniți mamă?
Brusc, de Crăciunul anului 1983, la masă fiind cu familia și prietenii, mi-a venit ideea ca de Crăciunul viitor să am un copil. Au rămas toți siderați, că știau că am “buba la cap” legat de fenomenul maternitate. Și ce să vezi? Într-adevăr de Crăciunul următor țineam în brațe o fetiță.
De la început v-ați dorit fetiță?
Nu. Am vrut băiat, datorită concepției că băieților li se cuvine orice și le acceptă societatea orice, pe când femeia trebuie să muncească și să fie un sprijin pentru bărbat, să-și asume întreaga responsabilitate a familiei. Și reciproca ar trebui să fie valabilă, dar foarte rar se întâmplă. Alex își dorea și el un băiat, că deja avea o fată. Pe atunci nu se făceau ecografii și abia la naștere am aflat că am fată, până atunci am crezut că fac băiat. Și, ne-am repliat imediat și am iubit-o. Ce era să facem, să o lăsăm la maternitate? Mai ales că era așa de frumoasă…
Apariția copilului v-a afectat relația?
Cred că ne-a întărit-o, eu mi-am investit energia în copil și o perioadă am terminat cu geloziile. Dar pe când copilul avea patru ani, Alex a devenit foarte violent. Arunca cu scaune prin casă, cu sticle goale, era cât pe ce să mă lovească o sticlă de pepsi în cap…
Dar oare de ce devenise violent?
Poate eram și eu cicălitoare, îl tot întrebam “unde ai fost, ce ai făcut?” sau poate că intervenise o blondă în viața lui… Cert e că îi sărea țandăra din orice și devenea violent, arunca cu obiecte prin casă. Eu nu accept violența în general și violența în familie în special. Așa că m-am hotărât să divorțez. Alex a alertat familia, prietenii – „băi nebuna vrea să divorțeze, ce mă fac?” Și au încept să mă prelucreze, că am 40, un copil și o meserie grea. Ce voi face singură și divorțată? Țin minte că o bună prietenă mi-a spus că în fiecare căsnicie există câte un moment dificil și ar cam fi cazul să ne maturizăm și să ne mai acordăm o șansă. Ceea ce am și făcut. A urmat o perioadă fericită. Dar, din 1994 au început bolile lui Alexandru, o perioadă de 10 ani, ultimii doi ani el fiind la pat. Mi-am asumat răspunderea copilului și a îngrijirii lui Alex. Alexandru mi-a spus că sigur că mă voi descurca și nu-mi trebuie nici un sfat și nici o indicație.
Un moment care mi-a rămas în minte a fost înainte ca Alex să se opereze pe inimă, când mi-a zis: “Nu am nimic ce să-ți reproșez ca soție, nici măcar față de copilul meu din prima căsătorie.” Mi-a mers la suflet, a fost ca un balsm. Am uitat de toate blondele și ceea ce a fost dificil și urât în căsnicia noastră. Am simțit că sunt într-adevăr importantă, a fost o mângâiere deosebită.
Dar în cei șase ani de liniște, de la trecerea peste divorț la boala lui Alex, ce ați făcut?Mi-ați zis că ați avut o perioadă fericită…
Nu au mai fost motive de scandal și de neîncredere. Fericirea nu înseamnă doar scântei sau juisare ci și liniște și echlibru. Fericirea normală, completă și complexă, în sensul de liniște, siguranță, încredere și respect. Fericirea nu este un entuziasm facil, ci mai degrabă ceva profund reținut și echilibrat. Mai ales într-un cuplu, e important ca cei doi parteneri să aibă capacitatea de a lăsa de la ei, pentru că au încredere unul în celălalt.
Ce vă lega de Alex, ce aveați în comun cu el?
În primul rând meseria, amândoi medici, eu neurolog, el pediatru, ne ocupam de extremele de vârstă, eu cu bătrânii și el cu copilașii. După ce ne-am căsătorit mi s-a părut chiar puțin ciudat că toți din jur au început să apeleze la el, el era doctorul și eu nevasta. Mi s-a părut șocant. După ce am învățat atât să ajung să fiu tratată ca nevastă, chiar de familia mea?! Dar chiar el m-a ajutat să trec peste moment, îi trimitea pe toți la mine, spunând că el nu se ocupă de oameni mari, ci de copii și pe deasupraeu sunt și un medic foarte bun, îi sfătuia să aibă încredere în mine și în judecata mea.
Mai era și atracția fizică, era un bărbat frumos, îl sorbeam din ochi. Frumos, deștept și fermecător, cel puțin pentru mine…
Ne-au legat cumva chiar legile nescrise ale societății, că doar eram căsătoriți și asta ne dădea un amumit statut. Cred că am fost educați să ne conformăm statutului de oameni căsătoriți, să ne respectăm și ajutăm pornind de la această simplă percepție. Eram căsătoriți și gata, ce atâtea întrebări? Ne adaptam cum puteam unul la celălalt. Că de fapt nu aveam chiar așa de multe în comun. Mie îmi plăcea să merg la teatru și la concerete iar lui îi plăcea vânătoarea, sportul și băutele cu prietenii.El era mai boem, eu mai reținută și selectivă. Ne ajutam și respectam fiecare cum putea, mai direct, mai indirect. Ne-am asumat răspunderea relației și familiei și astea ne-a ținut împreună. Ne-am respectat reciproc identitățile în cadrul sigur al familiei pe care am creat-o. Apariția copilului a cimentat legătura până la dispariția lui Alex.
Cum v-ați împăcat cu moartea lui?
Sunt 10 ani ani de când a plecat în stele si nu extstă zi să nu îl pomenesc. E în continuare în toată ființa mea. Cu greu mi-am acceptat statutul de văduvă, mă simțeam a nimănui, ca o frunză în bătaia vântului. Asta deși aveam un servici important, eram respectată, aveam o familie care mă aprecia în continuare… Desigur că mă simțeam a nimănui doar în sinea mea, nu o arătam, îmi vedeam de treabă, aveam o familie de întreținut și un copil de crescut. Cumva i-am preluat toate responsabilitățile lui Alex, i-am îngrijit părinții până au murit și ei. I-am ajutat nepoata să treacă peste moartea mamei ei, sora lui Alex… Cred că soarta m-a ajutat, că mi-a dat de lucru, m-a ținut ocupată, nu am avut vreme să mă gândesc prea mult la golul interior pe care îl simțeam odată ce Alex a murit.
Ce să mai zic, sunt bucuroasă că sunt sănătoasă și pot munci. Ce te-ai aștepta, să mă duc la un vals sau la o altă pețeală… Și doamna Paula Popescu râde.
interviu pastișă reflecție făcut cu mama mea in Ianuarie 2014